Duhul lumii și duhul Bisericii. Ispita ideologiei

Duhul lumii și duhul Bisericii ajung inevitabil, la un moment dat, să fie în opoziție. Duhul lumii noastre este, în esență, același duh despre care vorbea Sfântul Ioan Evanghelistul în prima sa Epistolă, unde spunea: Tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, care chiar acum este în lume (cf. I Ioan IV, 2-3). Nu este deci o noutate că duhul lumii, care ne contaminează pe toți într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent și orientat concret împotriva Celui Care a venit să restaureze moral lumea.

În mod esențial, el se manifestă pentru noi, creștinii, prin încercarea de a ne sabota înaintarea pe Calea deschisă de Hristos și de a ne deraia de la ea. Aceasta și înseamnă în grecește cuvântul διάβολος, diavol: cel care separă, cel care încearcă să ne seducă, să ne scoată de pe drumul spre Dumnezeu, să ne rătăcească, să ne pună piedică. În limba ebraică, unul dintre sensurile acestui cuvânt (Satan) se referă la cel care (ne) bagă bețe în roate pe drumul pe care îl parcurgem spre întâlnirea noastră cu Dumnezeu, spre întâlnirea cu Sensul prin excelență. Așadar, în viziunea Sfinților Părinți, a Sfântului Evanghelist Ioan și a Sfântului Apostol Pavel, duhul lumii este cel care încearcă să ne destrame relația cu celălalt și, prin aceasta, relația cu Hristos, Care ne și spune, mai ales în Predica de pe Munte, că mântuirea noastră se clădește prin rafinarea relației interpersonale cu Dumnezeu și cu aproapele.

Noi, cei de azi, asistăm la o invazie mai subtilă a duhului acestei lumi. Cel care se ascunde în spatele jocului de umbre și false lumini, cel care ne induce grave iluzii, marele păpușar, este diavolul însuși. În acest sens, fac trimitere la una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit despre diavol. Se numește Partea diavolului și îi aparține unui scriitor elvețian, Denis de Rougemont. Această carte are ca motto, cum spune autorul însuși, fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: „Cea mai frumoasă șiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există” (Baudelaire, Micile poeme în proză). Ni se spune așadar că cea mai eficace stratagemă a diavolului este să ne seducă până la punctul în care să fim convinși că el nu există. Din acel moment, firește, are câmp liber de acțiune în viețile noastre. Acest duh de sorginte diavolească îmbracă multe chipuri în lumea noastră, chipuri la care nici nu ne-am gândi, pentru că e greu de descifrat răul camuflat în aparentul, seducătorul „bine” care ni se propune. Este duhul care i-a convins deja pe mulți că el nu există. De aceea, astăzi poți vorbi în public despre orice, dar dacă deschizi o discuție despre diavol, poți conta doar pe zâmbete, ironii și suspiciunea de credulitate; în orice caz, vei fi întâmpinat cu mefiență și înalt dispreț (intelectual) față de subiect. Diavolului i-a reușit așadar stratagema.

Trăim într-o lume a fake news-urilor și a prefixului post

Diavolului îi reușesc multe vicleșuguri, duhul lumii fiind recognoscibil mai ales prin faptul că ne sabotează relația cu ceilalți. Acesta e și cazul temei familiei naturale, așa-zis tradiționale, care, asaltată ideologic, e criticată, ironizată, discreditată și expediată de mass-media la Muzeul Satului. Foarte multe exemple pot fi culese din presa inundată de duhul acestei lumi. Mă refer la redacțiile televiziunilor și ale ziarelor. Mesajele mediatice insidioase transmit ceva aparent rezonabil sau chiar binevenit, dar ele îmbracă în realitate haina pestriță a fake news-ului. Știm că primul fake news din istorie îi aparține diavolului, care a dat asigurarea fermă că nimeni nu va muri dacă va mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Acesta a fost primul atentat reușit împotriva adevărului; aceasta a fost prima informație falsă primită de oameni. Nu și ultima. Acest gen de știri prosperă mai ales în zilele noastre. Ce lume e aceasta în care e apreciată minciuna și depreciat adevărul? Pe ce lume am ajuns să trăim? Într-o lume în care adevărul e lăsat în urmă, adevărul moral nu mai e luat în calcul sau inclus, de exemplu, într-un program politic, de guvernare. Trăim în epoca post-adevăr – această sintagmă fiind declarată „cuvântul anului” în 2016 de către prestigiosul Dicționar Oxford. Se oferă așadar o mare importanță în discursul public prefixului post. Mereu lăsăm ceva în urmă. Renunțăm mereu la ceva, ne mai despărțim de ceva ce ajunge în mod straniu să fie declarat inactual și inacceptabil. Ne împuținăm astfel dintr-un punct de vedere esențial, ne fragilizăm moral.

Duhul lumii e prezent abundent în epoca post-adevărului și, în accepțiunea strâmbă a unora, a post-creștinismului – ca și cum creștinismul ar putea fi vreodată ceva depășit. Trăim într-o lume a prefixului post, a prefixului care ne anunță că tocmai ne-am mai despărțit de ceva. Un rafinat om de cultură creștin și ortodox, pictorul Horea Bernea, cel care a contribuit în mod esențial, alături de scriitorul Andrei Pleșu, la fondarea Muzeului Național al Țăranului Român, al cărui director a și fost mai mulți ani, spunea că, de la Renaștere încoace, omenirea pierde mereu câte ceva. Societatea (post)modernă e ca un pacient care pierde sânge, ca o persoană care își pierde puterile. Se pierde mereu câte ceva tocmai prin avansarea paradoxală pe o linie a progresului mitizat, care oferă, desigur, multe la schimb și care ne ridică totuși întrebarea: „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”. E o întrebare foarte importantă, care trebuie să ne facă atenți. Câștigăm mereu ceva în planul celor văzute, dar pierdem, în mod inevitabil, poate ireparabil, altceva în planul celor nevăzute.

Se pierde mereu câte ceva tocmai prin avansarea paradoxală pe o linie a progresului mitizat, care oferă, desigur, multe la schimb și care ne ridică totuși întrebarea: „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă? (…) Omul recent, mândru de modernitatea lui, dar în criză de luciditate și imaginație morală, a ajuns să trăiască într-o lume din care a dispărut verticala autorității și criteriul moral-axiologic al acesteia”

Încremenirea în orizontalitate. Dispariția rânduielii și a verticalei autorității

Această discuție despre duhul lumii poate fi purtată și în registrul întâlnirii dintre cele văzute și cele nevăzute. O caracteristică actuală a duhului lumii este critica programatică și inducerea neîncrederii față de nevăzut, față de spiritual. Omul de astăzi, devenit indiferent religios, amoral, rătăcitor dincolo de bine și de rău, unde virtuți esențiale ca mila, iertarea, grija față de celălalt sunt percepute ca defecte sau slăbiciuni, acest om a ajuns să creadă că Dumnezeu a murit – „Gott ist tot”, cum anunța Nietzsche – și să ignore (suicidar și incult) avertismentul lui Dostoievski din Frații Karamazov, acela că „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”. Prin urmare, omul recent, mândru de modernitatea lui, dar în criză de luciditate și imaginație morală, a ajuns să trăiască într-o lume din care a dispărut verticala autorității și criteriul moral-axiologic al acesteia. Traversăm lumea anesteziați moral, hipnotizați de utilitarismul nostru cel de toate zilele, din ce în ce mai nepăsători față de sursele care generau, până relativ recent în familiile noastre, în comunitatea noastră, o formă de autoritate morală. Cei care au copilărit (și) la sat, cei care au gustat din atmosfera tradiției creștine își amintesc probabil de ceea ce cândva se numea rânduială. Exista o rânduire a lucrurilor din viața omului, o ordine izvorâtă din firea și firescul acestor lucruri. Acest cuvânt, rânduială, cuprindea în el aproape totul. Oamenii aveau încă bunul-simț orientativ care îi ajuta să discearnă între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade a fi făcut.

Rămânând realiști, nu trebuie să idealizăm exemplaritatea și persistența satului. Satul definit strict tradițional agonizează în toate societățile moderne. Tradițiile se diluează, rânduiala moare. E un lucru trist, firește. Fără a fi paseiști, fără a crede că putem resuscita vechile tradiții, avem datoria, în calitate de creștini, de a păstra și mărturisi în spațiul public, nu doar privat, ceea ce rămâne mereu proaspăt și adevărat: Tradiția sfântă care vizează puritatea, fluxul imens de lumină morală care urcă din Evanghelii, care crește din Scriptură. Nimeni nu ne poate lua Scriptura, una dintre sursele fundamentale ale gândirii, culturii și civilizației europene – iar noi suntem europeni, prețuind o reală și realistă Europă creștină. Evanghelia, al cărei mereu actual conținut trebuie transmis celor de azi într-un limbaj adecvat înțelegerii și problematicii lor, nu în limba vechilor cazanii, conține marea veste bună din care germinează un mod de a fi în lume. Nu de a fi aruncat în lume, cum sugerează Heidegger, ci de a te situa realist în lume și în ierarhiile ei, de a o privi, a o descifra și trata ca pe un dar, nu ca pe o pradă. Din Evanghelia lui Hristos ne putem alimenta cu cea mai curată substanță germinativă pentru viața noastră, substanța morală care ne asigură creșterea pe verticală, aceasta fiind și antidotul la infestarea cu duhul lumii; pentru că una dintre caracteristicile duhului acestei lumi este zidirea (de viu) în orizontalitate. Am devenit locuitori apatici ai minunatei lumi noi, cuceritori necontestați ai celor văzute ale acesteia. Am descoperit chiar gândirea laterală (termen intrat și el în Dicționarul Oxford), idolatrizăm creațiile omenești, dar uităm să ne mai ridicăm ochii minții spre Creator. Trăim, ne mișcăm și suntem nu în El, în Cel Care a venit în lume ca să-i ofere acesteia viață din belșug (cf. Ioan X, 10), ci mai mult în zona aplatizantă a orizontalei, în care duhul lumii de azi ne invită generos (cum altfel?) la sacralizarea divertismentului. În civilizația spectacolului – din care orice act de reflecție și autointerogație morală este exclus – nu ești încurajat decât să te simți bine cu orice preț, inclusiv acela al uitării lucrurilor cu adevărat importante.

În civilizația spectacolului – din care orice act de reflecție și autointerogație morală este exclus – nu ești încurajat decât să te simți bine cu orice preț, inclusiv acela al uitării lucrurilor cu adevărat importante.

Sacralizarea divertismentului și consacrarea ideologiilor

Bineînțeles, toți vrem să ne simțim bine, nimeni nu își propune să se simtă rău, dar, dincolo de această dorință justificată într-un anumit plan, apare și este cultivată obsesia divertismentului. Asupra acesteia ne avertizează în Cugetările sale Blaise Pascal, un spirit creștin de o rară profunzime, care vorbește despre divertisment ca despre impulsul adânc al omului care a capitulat în fața duhului lumii. Acesta ne îmbie constant spre divertisment, încercând să ne abată atenția de la Sens în modul cel mai plăcut cu putință. Nu e chiar greu să descifrezi în divertisment ideea de diversiune. De aici nu rezultă că ar trebui să fim sumbri, solemni sau gravi. Nu e cazul. Bucuria face parte din lumea noastră. Creștinismul, Hristos Însuși cheamă la bucurie: Bucurați-vă! Nici divertismentul, în formele lui benigne, agreabile, nu e rău în sine. Rea este idolatrizarea lui. Nu e deloc un păcat să râzi. Suspect devii când te hlizești, când abdici de la firesc, căzând cu zgomot în vulgaritate, când batjocorești noblețea, când râzi prostește, riscând să te prostești de-a binelea. Rea este promovarea divertismentului ca mod de viață.

Diabolic de mincinos și foarte nociv este îndemnul subversiv de a crede, de exemplu, că tot ce e rău în lumea noastră atât de modernă are legătură cu religia și în special cu creștinismul; că tot ce e progres s-ar fi construit în pofida creștinismului și a voinței Bisericii; că Iluminismul ateu este marea cucerire a lumii; că tot ce e bun e legat de raționalismul pozitivist; că civilizația europeană începe după Revoluția Franceză etc., când, de fapt, lucrurile stau, în cea mai mare parte, exact pe dos. Să ne amintim pentru moment un lucru esențial: modernitatea, inclusiv știința, încolțește și crește în solul fertil al creștinismului, nu în afara acestuia. În legătură cu zeița Rațiune și triada libertate, egalitate, fraternitate, e de amintit că s-au întâmplat totuși lucruri monstruoase în și după anul 1789. Baia de sânge provocată cu un entuziasm și o cruzime macabre de cei ce idolatrizau „imaculata” Rațiune și scuipau în sus pe obrazul milei și al iertării creștine, a întinat „oarecum” idealurile revoluționare, atât pe cele din secolul al XVIII-lea, cât și pe cele ce le-au urmat acestora, seduse de Utopia care a avut mereu ceva de-a face cu duhul lumii. Să amintim că la începutul anilor 1800, pe vremea lui Napoleon, se consacră ideea de ideologie. Antoine Destutt de Tracy îi dedică acesteia cele cinci volume din Eléments d’idéologie (1817–1818).

Ideologia a devenit curând preferata duhului lumii noastre. Ea conține întotdeauna o mare și mincinoasă promisiune. Ideologia e construită pe promisiunea salvării colective, pe promisiunea schimbării radicale a lumii în care trăim, pe promisiunea instaurării Raiului pe pământ. De fapt, ea detestă Cerul și tot ce ne înalță gândirea spre el. Nu vom găsi în istorie vreo ideologie care să nu urască religiosul, metafizicul, Biserica, creștinismul și orice instituție care are vreo legătură cu acestea. Toate ideologiile, începând cu iacobinismul Revoluției Franceze, continuând cu socialismul, anarhismul, comunismul, fascismul, nazismul, neomarxismul, toate s-au dovedit a fi niște orori, toate au condus omenirea pe un drum înfundat de obicei în crimă. Pentru că marea minciună ideologică inspirată de tatăl minciunii e mereu situată pe poziții contrare Adevărului.

Marile minciuni ideologice

În creștinism avem acces gnoseologic la Adevăr, întrucât venim echipați ontologic pentru a putea înțelege această lume și structurile ei străbătute de rațiune și Revelație. Dumnezeu ne creează cu un scop ultim, acela de a ne întâlni finalmente cu El, de a iubi Adevărul, de a-L (pre)gusta, de a-L „mânca” din și prin cuvintele Scripturii, de a ne hrăni cu El. Ideologia, în spatele căreia se ascund duhul lumii & prințul acestei lumi, dizolvă încrederea în Adevăr, obturându-ne accesul la El. Prin urmare, ideologia propune în mod înșelător o schimbare a societății și a structurilor sale, o dramatică transformare socială și o instaurare a „raiului” pământesc, așa cum promiteau comuniștii pe urmele cruzilor ideologi Marx și Engels, așa cum promiteau în păgânismul lor naziștii, dar și alți promotori ai ideologiilor smintitoare și criminale. Din nefericire pentru omenire, aceștia nu s-au mulțumit cu lansarea unor promisiuni defecte logic, ci, locuiți luciferic de ideologie și de patima stăpânirii politice, au incendiat lumea cu teoriile lor lipsite de realism, dezlănțuind în mintea oamenilor și în societate revoluții extrem de sângeroase, care au trimis în temnițe de exterminare sau direct la moarte sute de milioane de oameni nevinovați, sau „vinovați” doar pentru că nu puteau accepta spălarea creierului, negarea adevărului, abjurarea de la credința în Hristos și așezarea realității pe patul lui Procust. Instaurând nu raiul, ci iadul pe pământ.

Astăzi, neomarxismul care a invadat masiv spațiul mediatic, cultural și politic emană aceleași promisiuni, anunțându-ne, cu mult tupeu și prea puțin cultivată inteligență prin activiștii săi guralivi, că e cazul să ne trezim din somnul cel de moarte al conservatorismului creștin (numit obraznic fascism sau chiar discurs al urii), să dăm de pământ cu familia naturală, cu școala clasică, cu Biserica, cu virtuțile, cu patriotismul, cu națiunea, cu canoanele literare și artistice, cu memoria elitelor morale și culturale ucise de comunism, cu educația înaltă bazată pe disciplină. Toate acestea sunt abordate și prezentate public ca retrograde și depășite (de cine?), discriminatorii (față de cine?), inacceptabile (pentru cine?).

Michel Foucault, un filosof francez postmodernist și poststructuralist, avansează ideea structurilor de putere care, în viziunea sa critică, subînțeles anticreștină, ar fi fost inventate de elitele societății capitaliste și tradiționale cu scopul de a manipula. Se afirmă că învățământul clasic este o asemenea structură de putere. În viziunea amprentată de teoriile lui Foucault, dacă vrei să înveți cu adevărat, trebuie să te raportezi aprioric critic față de școală/universitate și profesor, să subminezi programatic autoritatea acestora, întrucât ai de-a face cu reprezentanți absconși ai gândirii conservatoare care trebuie neapărat denunțată. Este subminată astfel ideea de autoritate. Teoria critică și critica autorității sunt arme sofistice foarte puternice. Foucault este convingător încă pentru mulți, opera sa fiind larg tradusă, dezbătută, influentă. Dacă cercetăm biografia acestui autor, vom descoperi însă lucruri amar revelatoare pentru imaginea reală a omului Foucault, ca și în cazul lui Jean-Paul Sartre, care, de exemplu, în perfectă cunoștință de cauză cu privire la atrocitățile inimaginabile ale stalinismului alimentat de marxism, spunea într-un interviu din anul 1973 publicat în Actuel (în 1973 nu mai putea spune nimeni că nu e informat cu privire la Gulag): „Un regim revoluționar trebuie să se dezbare de un anumit număr de indivizi care-l amenință. Nu văd alt mijloc de a o face decât moartea. Dintr-o închisoare se poate ieși oricând. Revoluționarii de la 1793 probabil că n-au omorât destul. Cei care se opun comunismului trebuie lichidați”. Și astăzi, poate mai ales astăzi, Sartre este considerat un sclipitor scriitor și, cu siguranță, unul corect politic. Talentul său literar, capacitatea intelectuală, cultura sa filosofică nu l-au împiedicat să susțină însă fără a clipi că oamenii (semeni ai lui) trebuie lichidați fizic dacă se opun ideologiei aflată în marș peste țara lor. Iată ce înseamnă contaminare ideologică, iată cum lucrează diavolul – uneori prin minți extraordinare!

Am dat aceste exemple, pentru că au legătură cu ceea ce s-a întâmplat în istoria recentă, după secolul al XVIII-lea, contribuind la apariția și promovarea ideologiei. Astăzi, ideologia cea mai subversivă a îmbrăcat haina marxismului cultural. Tot socialismul colcăitor este și în spatele ei, tot personaje luciferice orbite de sine, înfrânte de cea de-a treia ispită prin care a trecut cândva Iisus, seduse de patima desfiguratoare a puterii lumești, personaje posedate ideologic pe care Dostoievski le descrie profetic în romanul Demonii. Genialul scriitor rus, a cărui operă a fost magistral analizată de gânditorul creștin Nikolai Berdiaev în cartea Filosofia lui Dostoievski, este, așadar, cel care descrie socialismul în cea mai cumplită manifestare a sa: demonizarea omului prin locuirea acestuia de ideologie. Ce înseamnă să te lași posedat de o idee? Verhovenski-fiul și Stavroghin sunt, de exemplu, personaje din care inocența și mila au dispărut total. Prin astfel de oameni posedați ideologic, diavolul picură în urechile naivilor, dar nu numai, minciunile socialiste. Socialismul este manifestarea ultimă a unei inginerii criminale la nivel social. Amoralismul crimei țâșnește din amoralismul proiectului politic însuși. Un aventurier dintr-un oraș de provincie al Rusiei se întrupează aparent nevăzut în diavol – sau invers –, pentru că omul acela e capabil să ucidă pe oricine pentru o idee care nu duce nicăieri, întrucât ideile care ajung să se constituie într-o ideologie sfârșesc inevitabil în nihilism.

Aceasta este imensa diferență dintre Revelația creștină, dintre mesajul ei cu adevărat salvator existențial din care crește în lumină o cultură a Vieții, și marea minciună ideologică, din care crește, la început în subterana tenebroasă a conștiinței, ulterior în minte și apoi în societate, o cultură a morții, o mentalitate alimentată de minciuna îmbrăcată seducător în haina „mai binelui” insuflat de diavol, cel care detestă Adevărul, Viața și Calea spre ele.

Ideile care compun ideologiile

Duhul lumii, manifestat în lumea noastră și prin ideologie, devine adesea vizibil prin acțiunile sale de discreditare agresivă a surselor care generează în societate o ordine morală și care vertebrează morala publică. A te întreba dacă poți trăi în absența unei ordini morale e o naivitate. Poți trăi, dar trăiești urât. Poți trăi rănindu-i pe alții, nepăsându-ți de ei, conducându-i prin exemplul tău fatal spre neant, spre neființă (cum apreciază unii plecarea din această viață). Aceste instituții care secretă fireasca ordine morală în societate sunt, în principiu, trei: Familia, Școala, Biserica. E ușor de observat astăzi că aceste trei instituții sunt criticate, discreditate, subminate și somate să se reformeze, să se deschidă (pentru primirea „calului troian” al noutății dictate de toanele ideologice ale vremii), să se adapteze cu orice preț la spiritul veacului (duhul lumii).

În acest sens este foarte probabil că vom asista la revenirea în spațiul public a propunerii de aprobare a acelei Strategii Naționale de Educație Parentală, o strategie de (re)educare a părinților și a elevilor în spiritul unei ideologii profund anticreștine. În esență, în această Strategie situată pe site-ul Ministerului Educației Naționale în anul 2018, ulterior retrasă în urma unor largi proteste ale bunului-simț manifestat public, ni se spune că părinții din România sunt excesiv, insuportabil de conservatori. Ce vor ei oare să „conserve”? Familia normală, familia naturală – un lucru de netolerat pentru ideologii ascunși în spatele acestui document oficial public. De aceea, se face apel la așa-zișii experți în ideologia de gen care constată, toți ca unul, că părinții din România sunt bolnavi în ultimul grad de conservatorism, mai recent, locuiți de „himere medievale” și că atât ei, cât și copiii lor trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural „o constelație de idei, imagini și terminologii” creată și recreată permanent de practicile socio-culturale. Amuțitor! În calitate de creștini nu trebuie să rămânem însă în amuțire, ci să mărturisim (public) Adevărul.

Idei! Când ajung la noi idei promovate inept și virulent în spațiul mediatic, idei menite să ne îmbarce pe toți, cu sau fără bilet, spre o minunată lume nouă, ar trebui să cădem mai întâi pe gânduri. Hristos nu a făcut paradă de idei. Hristos nu S-a lăudat că are idei. Știm destul de bine că nu era un activist și nici nu scria texte mobilizatoare. De fapt, nu scria deloc. Adevărul a venit și vine spre noi prin Întrupare, ca Persoană, ca exemplu viu, întrupat în fapte ale Iubirii și ale Luminii, niciodată ca o simplă idee. Ideile pot compune ideologii. Unele idei, în constelații sau nu, răsar în zona intelectului rupt de iubire și măgulit până la egolatrie de duhul lumii. De aceea, ideologiile sunt opera unor intelectuali care, fără a se mai regăsi în spațiul lor comunitar, despărțindu-se furios de tradiție, vizitați de demonul plictisului și al revoluțiilor incendiare, ajung să deteste lumea în care trăiesc, dar mai ales pe cea care a precedat-o, pe cea a părinților și a bunicilor lor. Tot ce ajung acești oameni să vrea este să se afirme pe sine (uriașă ispită), ignorând valorile consacrate ale comunității, pe care încearcă să o seducă pe o cale neverificată de nimeni, devenind astfel dușmanii de moarte ai lucrurilor permanente, ai valorilor validate de o multimilenară istorie.

Adevărul a venit și vine spre noi prin Întrupare, ca Persoană, ca exemplu viu, întrupat în fapte ale Iubirii și ale Luminii, niciodată ca o simplă idee.

Cine devin adepți ai ideologiilor în afara acestor intelectuali „subțiri”, rupți de tradiția culturală a lumii? Cine mai cade azi atât de ușor în plasa lor? Uneori tinerii, care nu au apucat să dobândească discernământul sau un grad de cultură care să le permită selectarea obiectivă a ideilor cu care sunt bombardați în spațiul virtual. Tineri care îmbracă ideologia la fel de dezinvolt cum îmbracă un tricou cu chipul criminalului Che Guevara și care se îmbată cu Vodka „Stalinskaya”, ignorând total cine a fost Iosif Vissarionovici Stalin. Apoi mai sunt unii marginali, oameni neisprăviți cultural care simt nevoia să adere la ceva, in extremis la orice. Mai sunt și retorii obraznici care se lăfăie prin studiourile de radio și televiziune, inși pe care nu îi recomandă moral sau profesional nimic, dar care au sau sunt invitați zilnic în emisiuni, perorând despre orice; harnici nihiliști, experți în tot ce dă bine ideologic, cameleoni fără scrupule a căror minte needucată e locuită intens de marote ideologice, între care criticarea reflexă și acerbă a Bisericii „retrograde” le probează deplin gureșul analfabetism cultural. Sunt oameni care, incapabili să descifreze și să explice rațiunile lumii în care trăiesc, cu atât mai puțin pe ale celei care i-a precedat, rotesc la nesfârșit aceleași puține idei și cuvinte (ideologia adâncește penuria intelectuală și creează obsesii), încercând și chiar reușind ca prin mesajele lor să sedeze atenția publicului și să o abată de la lucruri care contează cu adevărat spre nimicurile care ne parazitează viața cotidiană.

Dar ce contează cu adevărat? În primul rând, tot ceea ce ne invită Hristos să facem în relația mântuitoare cu Celălalt. Apoi, tot ceea ce are legătură osmotică cu firescul răsfrânt în viața personală și în societate, cu familia, cu Tradiția dinamică și vivificatoare, cu educația întru Adevăr, cu autentica moștenire culturală și morală fertilizată de creștinism. Esențializând, ne-o spune Sfântul Apostol Pavel, care mărturisește că noi (creștinii) „n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să (re)cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (I Corinteni II, 12). Tot el ne îndeamnă, și e cazul să îl credem, că trebuie să ne ancorăm credința în „puterea lui Dumnezeu”, nu în „înțelepciunea oamenilor”, nu în „înțelepciunea acestui veac, a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a rânduit-o spre slava noastră și pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (I Corinteni II, 5-8). Aceste cuvinte, în contextul nostru, spun totul.

Omul contemporan nu prea mai e interesat însă de cele dăruite de Dumnezeu. Nici veșnicia nu-l mai interesează. I se pare o enormitate de neînțeles. Totul e aici și acum, de aceea trebuie să profite lacom de ele. Iată ispita hedonismului, la rândul ei o trăsătură a chipului grotesc al duhului acestei lumi.

Actele constituționale ale Europei nu mai fac referință la creștinismul pe care aceasta s-a fondat

Aș vrea să mai atrag atenția asupra unor trăsături ale duhului lumii în care trăim. Din fericire suntem azi integrați inclusiv politic în Europa și așa trebuie să și rămânem. Fiind creștini, europenitatea noastră este, însă, în primul rând, una de natură religioasă și abia apoi una de natură culturală, politică, socială și economică. Suntem europeni și ținem la asta mai ales din rațiuni spirituale. Europa este în mod natural creștină. Când spunem că suntem europeni, spunem așadar că suntem creștini, ceea ce au ajuns să ignore, din păcate, unii. În mass-media și în zona politicului european înalt nu se mai vorbește deloc despre matricea culturală, identitară și creștină a Europei, ci doar se tace în legătură cu acest esențial lucru. De ce? Acum mai mulți ani, s-a consumat un fapt juridic concret și precis: refuzul încăpățânat al unor oficiali europeni de a introduce o referință explicită la creștinism în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în Proiectul Constituției europene, ca și cum Europa ar fi un spațiu integral laic, ca și cum ea ar fi apărut ca civilizație și cultură din nimic. O comisie politică a refuzat vehement introducerea referințelor la creștinism în actele juridice fondatoare ale Uniunii Europene, în răspăr cu gândirea părinților fondatori ai acesteia (Winston Churchill, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi). Nu vom găsi printre ei vreun anticreștin. Dimpotrivă, toți cei menționați au mărturisit public rolul și importanța esențială a creștinismului în edificarea culturii și civilizației europene, precum și datoria de a cultiva spiritul creștin în cadrul Uniunii. Devine astfel ușor de presupus că, după criteriile de apreciere actuale, părinții fondatori ai UE ar fi azi declarați iliberali, indezirabili, nefrecventabili.

Refuzându-se menționarea oficială a referințelor la creștinism, s-a legalizat din păcate disprețul față de tradițiile culturale de sorginte creștină, față de tot ce compune identitatea popoarelor care formează astăzi Uniunea Europeană. Dacă urmărim atent știrile din mass-media, vom observa că două tipuri de informații importante lipsesc constant din programele radiourilor și ale televiziunilor, neputând trece de filtrele ideologice ale redacțiilor acestor vectori de formare a opiniei publice: știrile bune despre Biserică & creștinism – nimic care să le pună într-o lumină favorabilă – și informațiile despre persecutarea creștinilor în lume, creștinismul fiind și azi cea mai persecutată religie. De ce, oare?

Într-un raport din noiembrie 2018 prezentat la Roma la sediul Ambasadei Italiei pe lângă Sfântul Scaun, raport privind persecuția împotriva creștinilor la nivel mondial, s-a relevat că în jur de 300 de milioane de creștini suferă chiar azi persecuții. Din cauza acestor opresiuni, mor anual aproximativ 100.000 de persoane. În total, au fost identificate 38 de țări în care se înregistrează încălcări grave sau extreme ale libertății religioase. Dintre acestea, 21 de țări sunt evaluate ca fiind țări în care creștinii sunt persecutați crunt. În secolul al XXI-lea, secolul în care drepturile omului au devenit o religie în sine! De ce nu auzim vorbindu-se azi în mass-media despre aceste realități, de vreme ce, altfel, suntem riguros ținuți la curent cu soarta balenelor, a delfinilor și a altor animale nevinovate? De ce oare salvarea de către pompieri a unei pisici ghinioniste căzute într-un canal constituie în România o știre difuzată la Jurnalul de seară, dar uciderea în fiecare an pentru credința lor în Hristos a peste 100.000 de oameni este trecută sub tăcere? Poate și pentru că, în spatele marilor trusturi mediatice, au ajuns unii dintre acei tineri frumoși și liberi ai revoltelor din mai 1968, tineri al căror slogan preferat era: E interzis să interzici. Gata cu limitele, gata cu orice ar putea să ne stânjenească hedonismul. Dar să legiferezi omisiunea cu privire la creștinism ca izvor esențial al culturii și al civilizației europene, să interzici accesul mediatic la adevăr în legătură cu creștinismul sau să induci în eroare cu privire la el și la Biserică este în ordine? În ce fel de ordine?

Tinerii revoluționari, pozitiviști și hedoniști din 1968 au devenit, unii dintre ei, oameni cu un cuvânt greu de spus în spațiile universitare și în politicile culturale europene, oameni care s-au format, cu sau fără voia lor, în spirit anticreștin. Atitudinea lor programatic critică față de creștinism și insolentă la adresa Bisericii a fost ulterior măimuțărită și în mass-media românești după 1990. Așa ne putem explica, poate, raportarea aprioric critică față de creștinism a elitelor progresiste (în fapt, regresiste) de astăzi, vituperarea lor irațională împotriva instituțiilor religioase sau a manifestării faptului religios creștin în spațiul public.

Cum să accepți refuzul raportării la creștinism în Europa, când, dacă scoți creștinismul din istoria ei, nu prea mai ai despre ce să vorbești? Oficial, se mai vorbește, încă, despre „patrimoniul spiritual și moral al Europei”. Atât. Ca și cum bogăția inestimabilă a moștenirii europene ar putea fi redusă la ceva atât de vag, ca și cum aceasta ar putea să însemne ceva în sine fără substanța creștină care a germinat-o.

Cum să accepți refuzul raportării la creștinism în Europa, când, dacă scoți creștinismul din istoria ei, nu prea mai ai despre ce să vorbești?

Din înaltul viziunii anticreștine a unor politicieni, „ni se recomandă așadar să nu ne identificăm public drept creștini; suntem descurajați să ne definim propria tradiție culturală ca fiind una creștină; de asemenea, este contraindicat ca patrimoniul nostru moral și spiritual să fie descris și definit ca unul religios”1.

A fi creștin a ajuns un fel de handicap în ochii unei mari părți din mass-media, iar calitatea de creștin mărturisitor poate obtura accesul în funcții publice înalte la nivel politic european. Sunt lucruri care s-au petrecut și se petrec deja. Așa cum am văzut, creștinii sunt persecutați realmente în foarte multe țări din lume, dar, de vreme ce nu se vorbește public despre asta, orice alt tip de persecuție și discriminare fiind drastic sancționat de presă ca fiind monstruos, este ca și cum creștinii ar merita cumva să fie persecutați.

Toate acestea pot părea ușor desprinse de tema discutată anterior. Cred însă că și ele sunt manifestări ale actualului duh al lumii în care trăim, un duh mut cu privire la Europa Christiana. Rădăcinile noastre spirituale sunt creștine. În Evul Mediu (atât de des invocat de homo mediaticus atunci când, ignorant, își dă cu părerea despre creștinism și Biserică), statul nu se numea, de exemplu, Franța, ci se numea Creștinătate. Unde să fi dispărut această creștinătate? A extirpat-o și a transplantat-o cineva în altă parte? Nu. Ea există în continuare. Popoarele Europei, majoritatea masivă și tăcută a societății, părinții și bunicii noștri compun creștinătatea zilelor noastre, chiar dacă, în mod inevitabil, secularizarea s-a petrecut deja ca separare între religie și politică. Acești oameni care ancorează firesc în credința creștină și care, chiar datorită acesteia, rămân lucizi, racordați la istorie prin Tradiție, la prezent prin realism și la viitor prin speranță, acești oameni întregi nu își ignoră rădăcinile, propria natură umană cu toate datele ei și vocația de ființe spirituale. Sunt oameni care s-au format la școala creștinismului în spiritul celei mai nobile tradiții morale a umanității.

S-a ajuns din păcate la o fobie (cristofobie), la o teamă față de creștinism și roadele acestuia în viața omului, la o proscriere a virtuții, la o negare a trecutului nostru recent și îndepărtat. Europenii s-au autoconvins – nu toți, din fericire – că, pentru a fi modern, trebuie să fii neapărat anticreștin și secular. O enormă și nedreaptă confuzie vecină cu prostia, de vreme ce se ignoră imensul patrimoniu de cultură creștină. Cine ar putea, de exemplu, să treacă prin Luvru sau National Gallery, prin oricare dintre marile muzee ale lumii, și să înțeleagă ceva din ce vede acolo dacă a ignorat total Biblia și istoria creștinismului? Și din această rațiune măcar, una strict culturală, este esențial studiul religiei în școală. Religia este nu doar parte constitutivă a vieții noastre ca ființe morale, ci și cheia culturală spre sufletul Europei – Europa Christiana.

De aceea, Biserica și bisericile sunt ca niște organe care pulsează și transmit un flux de viață spirituală absolut necesară respirației firești și vascularizării organismului comunitar. Poate nu mai pulsează cu aceeași intensitate duhovnicească precum în alte epoci ale istoriei creștine, dar Biserica e formată din noi toți, inclusiv din cei ce resimțim nemulțumirea propriei mediocrități morale. Dincolo de scandalul cristofobiei, ne confruntăm cu scandalul autoghetoizării bisericilor din societatea modernă apuseană și cu cel al compromisurilor acestora cu ideologia vremii (cazurile de acceptare a așa-ziselor „căsătorii homosexuale”).

Anticreștinismul în diversele sale forme

S-a ajuns la astfel de lucruri nefirești pentru că, în absența unei opoziții ferme și mărturisitoare, duhul lumii se înstăpânește progresiv și progresist, luând formele vizibile, pentru cei ce au ochi de văzut, ale anticreștinismului manifest. De exemplu, sub umbrela generoasă a protecției împotriva violenței în familie, se poate strecura perfid și deloc științifica „teorie a genului”, conform căreia genul și sexul sunt două concepte diferite (Convenția de la Istanbul, 2011). Atacurile ideologice anticreștine sunt azi mult mai subtile; nu mai asistăm la asalturile unui totalitarism spectaculos criminal de tip leninist. Azi, cel puțin în România, nu mai suntem aruncați în închisoare pentru că exprimăm liber în public ceea ce credem și gândim. Putem fi însă amendați, etichetați ca fasciști și iliberali, ostracizați mediatic, în cel mai fericit caz, ignorați. Metoda preferată azi de ideologii de serviciu este aceea a spălării blânde pe creier. Asistăm la desfășurarea unui tip de totalitarism ideatic menit să ne adoarmă atenția. Îmi vine în minte o inscripție de tip graffiti dintr-o stație de metrou din București: „Fii liniștit! Totul va fi bine!”. M-am gândit ce poate însemna asta. M-am întrebat la ce se referă concret liniștea la care eram îndemnat să ader pe loc și ce fel de bine era cel despre care eram asigurat că mi se pregătește și în care nu investisem niciun efort. Nu mă vizitează deloc gânduri negre legate de posibile conspirații mondiale. Nu trebuie să alunecăm spre așa ceva. Cred însă că avem datoria de a ne informa atent și ramificat, de a rămâne lucizi, atenți la manifestările oricât de subtile ale răului care se recomandă zgomotos ca bine, fideli literei și duhului Evangheliei lui Hristos. Avem datoria de a ne rafina discernământul hrănit de credință și de a ne exersa spiritul în spațiul larg al culturii europene (pre)creștine, de a-i citi așadar marile cărți menite să străbată epocile. Cât mai putem! Ancorați astfel în portul sigur al lucrurilor permanente, al valorilor morale și culturale non-negociabile consacrate în timp, amprentate de revelația creștină sau născute direct din ea, rămânând apărători ai firescului în toate registrele vieții noastre, nu cred că vom mai putea fi seduși prea ușor de sirenele socialismului cu multe fețe (inclusiv a corectitudinii politice, despre care doar se tace în mass-media) sau de cele ale oricărei alte ideologii.

Cultivați, nu îndoctrinați, ajunși la un grad firesc de spiritualizare, claritate și imaginație morală, vom vedea cu ochii noștri că Biserica nu e demodată, că religia nu e depășită, că, dacă vrei să fii modern și cool nu trebuie să fii anticreștin și anticlerical, că niciodată și nicăieri creștinismul nu a îndemnat la prostie, ci la trezvie.

Cultivați, nu îndoctrinați, ajunși la un grad firesc de spiritualizare, claritate și imaginație morală, vom vedea cu ochii noștri că Biserica nu e demodată, că religia nu e depășită, că, dacă vrei să fii modern și cool nu trebuie să fii anticreștin și anticlerical, că niciodată și nicăieri creștinismul nu a îndemnat la prostie.

Să ne deschidem mai larg ochii curioși ai minții, să ne hrănim constant spiritul cu toate cuvintele bune de mâncat ale marilor cărți, să deschidem larg ușa la care bate discret Hristos, să încercăm dobândirea virtuții uitate a atenției la celălalt, pentru că în el nu este Infernul, cum credea în amoralismul său cineva ca Jean-Paul Sartre, ci Bucuria, cum mărturisea inspirat și spontan Sfântul Serafim de Sarov.

Cred că așa ne putem mântui din ispita ideologică a duhului lumii în care ne-a fost nouă dat să trăim.

• 1

  Horia-Roman PATAPIEVICI, Noua Europă și vocea care lipsește: Creștinismul, text publicat în volumul Partea nevăzută decide totul, Humanitas, 2015.