Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, apărător al rugăciunii isihaste

Reînnoirea isihastă a monahismului românesc prin lucrarea neobosită a Sfântului Paisie de la Neamț a însemnat o dezvoltare fără precedent a traducerilor patristice în limba română, dar mai cu seamă o intensificare a practicii rugăciunii inimii în mănăstirile cu viață de obște. Rugăciunea lui Iisus este o realitate duhovnicească prezentă în monahismul românesc, fără nicio întrerupere, încă din secolul al XIV-lea, însă era legată mai cu seamă de monahismul sihăstresc, pustnicesc, și mai puțin de cel chinovial. Sfântul Paisie este cel care întărește monahismul cenobitic din Țările Române, în secolul al XVIII-lea, introducând rugăciunea monologică în rânduiala vieții monahale de obște: „Isihasmul acesta adus în obște, în viața de obște, a făcut tăria spiritualității ortodoxe în acele timpuri și în acele părți ale pământului românesc”1. Astfel, prin toată truda sa a reușit să statornicească în mănăstirile din Țările Române, dar și din Ucraina și Rusia, tradiția patristică athonită de practicare a rugăciunii lui Iisus nu doar în sihăstrii, ci și în mănăstirile cu viețuire cenobitică, „într-o vreme de mare încercare a Creștinismului, confruntat cu o mare criză spirituală în aproape toată Europa”2. Astfel, nu este de mirare că paisianismul a fost analizat și ca un curent cultural-spiritual născut ca o contrapondere a Iluminismului, care autonomiza rațiunea umană, izolând-o de Logosul divin, de Lumina dumnezeiască: „De remarcat este faptul că isihasmul ortodox al secolului al XVIII-lea, cultivat cu mare intensitate în comunitatea monastică internațională de la Mănăstirea Neamț (români, ucrainieni, ruși, greci, sârbi, bulgari) ca într-un laborator al coborârii Cerului în lume și al minții în inimă, reprezenta în secolul raționalist al lui Voltaire o distincție și o demarcare semnificativă între rațiunea umană însingurată a culturii occidentale și rațiunea rugătoare, în comuniune divino-umană, a spiritualității răsăritene”3.

Principala lucrare a monahului, rânduită de Cuviosul Paisie, era rostirea neîncetată a rugăciunii inimii: „Prin chilii frații trebuie să trăiască cu frica lui Dumnezeu și după predania Sfinților Părinți, mai presus de orice nevoință preferând rugăciunea cu mintea, ca săvârșită în inimă de iubirea de Dumnezeu și izvorâtă din virtuți, cum învață despre aceasta mulți părinți purtători de Dumnezeu. Pe lângă rugăciune să se mai dedea și la cântări de Psalmi, citirea cumpătată a Vechiului și a Noului Testament și a cărților Sfinților Părinți”4.

Cuviosul Paisie de la Neamț a scris două lucrări apologetice pentru apărarea rugăciunii minții; ambele scrieri au avut un rol pastoral concret, și au fost precedate de o scriere, alcătuită în timpul șederii sale la Sfântul Munte, ca replică la o epistolă a starețului moldovean Atanasie de la schitul Kavsokalivia, care îl acuza, printre altele, că a înlocuit cu rugăciunea lui Iisus o parte din slujbele statornicite. Astfel, în mai multe capitole, a apărat practica acestei rugăciuni. Corespondența cu Atanasie Moldoveanul pare să fie între anii 1757–1758, „când obștea paisiană se mai afla încă la schitul Sfântului Constantin, încheind zidirea chiliilor acolo, și înainte de a fi fost făcut preot starețul Paisie în 1758”5. Scrisoarea Sfântului Paisie către egumenul Kavsokaliviei arată, în persoana Cuviosului Paisie, un stareț cu o pregătire teologică deosebită, aflat deja la maturitate duhovnicească.

Biograful său, Serghie Cetfericof, vorbind despre disputa teologică dintre cei doi monahi, scria: „Dar în același timp se iviră și vrăjmași împotriva starețului, care pizmuiau slava lui, sau îl bănuiau că nu păzește pravila bisericească. Printre aceștia se afla și un oarecare stareț Atanasie dintre moldoveni, care trăia cu ucenicii săi în schitul Capsocaliva: bărbat cuvios și râvnitor pentru credință, dar nu destul de informat asupra învățăturii și felului de viață a lui Paisie. Învinuirile ridicate de Atanasie contra lui Paisie erau următoarele: că Paisie nu respectă și micșorează pravila de rugăciuni statornicită de Biserică pentru monahi; că tâlcuiește greșit scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul; că nu se poartă după rânduiala părintelui său duhovnicesc; că se aseamănă papei de la Roma, care cu vorba recunoaște poruncile Bisericii iar cu fapta le calcă, că a pus în locul pravilei bisericești pe a sa proprie; că vede rătăciri la greci; oprește de a da anatemei pe eretici, zicând că acest drept îl au numai episcopii; că se raportează cu încredere la manuscriptele grecești și înlocuiește pravila bisericească cu rugăciunea lui Iisus. Atanasie îndemnă pe Paisie să se pocăiască și să nu se despartă de obiceiul obștesc al Sfântului Munte”6.

Este sigur că această corespondență s-a purtat în limba română, căci, spre deosebire de alte scrieri paisiene, atât scrisoarea lui Atanasie către Cuviosul Paisie, cât și răspunsul acestuia s-au păstrat în câteva manuscrise românești, fiind traduse doar mai târziu în slavonă. Astfel, cel mai vechi manuscris păstrat până în zilele noastre, al acestei corespondențe, în limba română, „datează din 1768 și a fost realizat la Mănăstirea Dragomirna de Rafail monahul de la Hurez (cf. B.A.R., mss. rom., nr. 5110, ff. 1-86v)”7.

În fața acuzațiilor din partea acestui egumen, Sfântul Paisie de la Neamț a răspuns cu o epistolă, în paisprezece capitole, în care a arătat, invocând mărturia Sfinților Părinți, că ceea ce a făcut el este în duhul autentic al tradiției Bisericii noastre. Înainte de alcătuirea răspunsului său, s-a sfătuit cu duhovnicul său, cu care „se duse el la duhovnicii sobornicești cei mai bătrâni, care examinând epistola lui Atanasie, porunciră lui Paisie să scrie răspuns la ea și să demasce învinuirile nedrepte ale lui Atanasie și dacă acesta nu-și va recunoaște vina sa și nu se va căi, ei hotărâră să-l mustre pe față la soborul întregului Munte Athos”8.

În scrisoarea sa către Atanasie, Sfântul Paisie accentua, printre altele, despre folosul citirii cărților Sfinților Părinți și importanța acestora în îndrumarea spirituală, dar și importanța discernământului și a rațiunii luminate: „Am voit a-ți pomeni ție, părinte, de multe lucruri trebuincioase, însă mai vârtos decât de toate, te rog de aceasta, ca să lași îndeșartă și goală această gândire de a nu citi cărți, că vezi în ce groapă a pierzării ai căzut, împreună și cu ucenicii tăi, în urmarea cea împotriva Sfintei Biserici, pentru aceea că nu citești cărțile cu băgare de seamă. Că eu viața voastră o laud, nevoințele voastre le fericesc și mă folosesc de petrecerea voastră. Însă cu această nevoință a voastră trebuie și minte, trebuie și socoteală, ca să nu fie deșartă toată munca voastră, ci să fie și viața voastră, și urmarea voastră toată după puterea Sfintei Scripturi [...]. Pentru aceea, părinte Atanasie, dacă vrei singur să te mântuiești și să arăți ucenicilor tăi calea împărătească a poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce duce către Împărăția Cerească, să te lipești cu tot sufletul către citirea cărților”9.

În aceeași scrisoare, adresată monahului Atanasie de la schitul Kavsokalivia, Sfântul Cuvios Paisie îl arată pe starețul său, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, ca adevărat chezaș al învățăturii și lucrării sale: „Pentru starețul meu, părintele Vasile, îți vestesc ție că acest om este mărturisit nu numai de toată Țara Rusească și Țara Românească și a Moldovei, ci și de trei patriarhi: al Alexandriei și al Antiohiei, și al Ierusalimului, cu mulți arhierei întâmplându-se în București și auzind de dânsul, l-au chemat în București. Și sobornicește de dânsul întrebând și socotind, l-au întrebat mult și pentru sfânta credință, și pentru învățătura cu care învață pe frații cei ce viețuiesc cu dânsul și pe cei ce vin către dânsul. Și aflându-l fără prihană și neclătit întru credința pravoslavnică, și socotindu-i învățătura lui, și socotind că de la sine nimic nu grăiește, ci numai că învață despre puterea Sfintei Scripturi, și văzându-l că urmează întru toate învățăturii sfinților învățători ai Bisericii și după a preacuvioșilor părinți, și neaflând întru dânsul nimic prihană, foarte s-au bucurat preasfinții patriarhi și l-au blagoslovit pe dânsul, și au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, zicând ca nimenea să nu se îndoiască pentru învățătura lui. Ci și aicea, părinte Atanasie, în Sfântul Munte, multe cinstite fețe știu pe starețul meu”10.

Apărând practica rugăciunii neîncetate și scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, care tratează despre această rugăciune, Cuviosul Paisie, scria: „Orbul, care niciodată n-a văzut soarele, măcar deși de la toți aude de mărirea și de lumina lui, dar nu așa se îndulcește precum acela ce vede cu ochii săi strălucirea luminii soarelui. Așijderea și cel ce niciodată nu a gustat miere, măcar deși de multe ori aude de dulceața ei, dar nu poate pricepe dulceața ei, așa precum cel ce cu singur lucru de multe ori gustând s-a îndulcit. Așijderea și sfinția ta, nu numai că nu ai citit niciodată, nici ai văzut, ci numai cât ai auzit, și aceea încă rar, de cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, și acum voiești a grăi de Sfântul Grigorie cum învață. Auzi dar și ia aminte, ca să poți înțelege puterea cărții Sfântului Grigorie”11.

Răspunzând tuturor învinuirilor aduse de monahul Atanasie, Cuviosul Paisie a produs o schimbare radicală în gândirea acestuia, încât „el îi recunoscu nedreptatea sa, se căi venind la stareț și își ceru iertare. Paisie cu bucurie iertă pe Atanasie și între ei se statornici o pace deplină”12.

Prima scriere dedicată doar apărării practicii rugăciunii neîncetate, alcătuită de Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, este Alcătuire despre rugăciunea minții. Această scriere este un răspuns din anul 1770, sub formă de scrisoare, la defăimarea acestei rugăciuni de către un călugăr ucrainean din Munții Moșesnki, urmată, la câțiva ani de o a doua scriere, alcătuită la rugămintea egumenului Agaton de la Mănăstirea Poiana Voronei și a părinților și fraților din această mănăstire, împotriva „unui hulitor al cărților Sfinților Părinți ce învață pentru rugăciunea minții”, Teopempt de la Poiana Voronei.

Prima dintre aceste două scrieri a fost alcătuită în anul 1770 și cuprinde șase capitole, precedate de o „înainte cuvântare”. Biograful său, arătând motivele care l-au făcut pe Cuviosul Paisie să alcătuiască această lucrare, scria: „Chiar în primii ani ai șederii în Dragomirna, starețul trebui să pășască la apărarea rugăciunii lui Iisus, adică a petrecerei prin rugăciunea lăuntrică cu Hristos, ca mijlocul cel mai de samă pentru biruirea cugetelor rele și a dobândirii curățeniei inimii. În munții Moșenschih din Ucraina se ivise un monah care respingea rugăciunea minții, ca eres și rătăcire. Acest monah dobândi atâta înrâurire asupra obștii sale, încât unii, ascultând cuvântările lui, adunară cărțile Sfinților Părinți, care vorbeau de rugăciunea minții și, legând de ele pietroaie, le aruncau în apă. Starețul, auzind de aceasta, scrise o lucrare de șase capitole despre rugăciunea minții, pe care o trimise monahilor rătăciți”13.

Unul dintre manuscrisele care cuprind această scriere a fost descris de pr. Paul Mihail și Zamfira Mihail, ca făcând parte dintr-un miscelaneu, descoperit în Biblioteca Mitropoliei Moldovei din Iași: Miscelaneu: Scrisori ale starețului Paisie Velicicovschi, și cu subtitlul: Sulul alcătuirii despre rugăciunea minții a părintelui nostru stareț arhimandrit Paisie, împărțit în capitole, cu o prefață, scris încă la Mănăstirea Dragomirna, având specificat anul elaborării scrierii, cuprinsă între ff. 208-251v. ale acestui manuscris14. În „înainte cuvântare” la această scriere, se motivează scopul și împrejurările alcătuirii acesteia: „Fiindcă a ajuns la auzul meu, care sunt cel mai de pe urmă, precum că unii din cinul monahal îndrăznesc să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita și de Dumnezeu lucrătoarea rugăciune a lui Iisus, care se săvârșește sfințit cu mintea în inimă, întemeiați fiind pe nisipul părerilor de sine, fără nicio mărturie, într-o asemenea boală de limbă a lor, la care, mă încumet a zice, vrăjmașul îi înarmează, de parcă cu unealta sa – limbile lor – ar putea prihăni această prea neprihănită și dumnezeiască lucrare și, prin orbirea minții lor, ar putea întuneca acest soare al minții”15. În capitolul I al Capetelor despre rugăciunea minții, Cuviosul Paisie arată că rugăciunea minții este lucrarea neîncetată a Sfinților Părinți de odinioară „și în multe locuri pustii și în mănăstirile cele de obște ea a strălucit ca un soare între monahi: în Muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în Muntele Nitria, în Ierusalim și în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului și, simplu spus, în tot Răsăritul – în Țarigrad și în Sfântul Munte al Athosului, și în insulele mărilor, iar în ultimul timp, cu harul lui Hristos, și în Rusia cea mare”16. În capitolul al II-lea, Sfântul Paisie de la Neamț arată „de unde își are începutul această rugăciune a minții și ce mărturii din Sfânta Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinți” (p. 167). Capitolul al III-lea tratează „despre faptul că sfințita rugăciune a minții este un meșteșug duhovnicesc” (p. 194), iar „acest meșteșug duhovnicesc este adevărata și netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin lepădarea de lume și a celor ce sunt în lume [...], ci să-și aibă monahii lucrarea (petrecerea) și prin însuși cugetul duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, și prin rugăciune, care se deosebește și o întrece mult pe cea a oamenilor mireni” (pp. 195-196). Capitolul al IV-lea arată „ce pregătire trebuie să aibă acela care dorește să ajungă la această dumnezeiască lucrare” (p. 195), accentuând și faptul că însăși rugăciunea va deveni dascăl pentru rugăciune, scriind: „În felurite chipuri harul lui Dumnezeu se va grăbi și îl va povățui, cu rugăciunile Sfinților Părinți, ca să deprindă, fără nicio îndoială, această lucrare dumnezeiască” (p. 197). Capitolul al V-lea arată „ce este această sfințită rugăciune a lui Iisus după calitatea și lucrarea ei” (p. 197), precum și faptul că „cei ce vor vrea însă să fie uniți cu dragostea preadulcelui Iisus, nesocotind toate frumusețile și plăcerile acestei lumi și liniștea trupească, nu vor dori nimic altceva să aibă în viața aceasta, decât numai pururea să se îndeletnicească cu această lucrare a raiului în rugăciune” (p. 201). Ultimul capitol, cel de-al șaselea, arată „cum trebuie să ne învățăm de la început a lucra cu mintea în inimă această dumnezeiască rugăciune” (p. 201).

Această scriere în șase capitole, alcătuită spre apărarea rugăciunii neîncetate, detaliază bazele biblice și patristice ale acestei rugăciuni, pregătirea celor care doresc să practice rugăciunea lui Iisus, metodele lucrării rugăciunii, dar și efectele acesteia, accentuând că cei care vorbesc sau scriu împotriva acestei lucrări lăuntrice fac acest lucru doar din necunoașterea scrierilor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți.

O ultimă scriere prin care Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț apără rugăciunea lui Iisus și care o continuă, de fapt, pe cea din anul 1770, este un răspuns, de această dată, la defăimările călugărului Teopempt de la Mănăstirea Poiana Voronei asupra cărților Sfinților Părinți despre rugăciunea inimii. Această scrisoare a Sfântului Paisie din anul 1793 cuprinde o serie de povățuiri despre rugăciunea neîncetată, încheindu-se cu o listă în care sunt enumerați Sfinții Părinți care au scris despre rugăciunea inimii, cu o scurtă descriere a lucrărilor acestora. Originalul slavon al lucrării se păstrează Biblioteca Academiei din Sankt-Petersburg, în colecția lui A.I. Iațimirski, iar cea mai veche copie a acestuia pare a fi cea păstrată în Biblioteca Academiei Române mss. slavon nr. 380, ff. 68-89v, alcătuită de schimonahul Mitrofan, la Mănăstirea Neamț, în anul 1793. Din anul următor, 1794, datează o traducere în limba română a acestei scrisori, păstrată la Chișinău în fondul de carte al Bibliotecii Mănăstirii Noul Neamț17. Părintele Paul Mihail a editat corespondența starețului Paisie cu obștea de la Mănăstirea Poiana Voronei din alte copii ale manuscrisului paisian, păstrat la Mănăstirea Rila din Bulgaria: „La Mănăstirea Rila din Bulgaria, în 1931, în manuscrisul L 4/20, am dat de toată corespondența Mănăstirii Poiana Vorona cu starețul Paisie, și ulterior cu arhimandritul Sofronie tot de la Mănăstirea Neamț. E o copie scrisă îndată după moartea starețului Paisie, ca și atâtea alte scrieri ale sale răspândite pe la mănăstirile unde a fost sau a avut legături și ucenici”18. Corespondența Cuviosului Paisie referitoare la această problemă „se compune din jalba de la sobor către superiorul Mănăstirii Poiana Voronei, asupra ieromonahului Teopempt, hulitorul scrierilor Sf. Părinți și a rugăciunei lui Iisus. E datată la 1793, Iunie, 14 (În ediția scrisorilor publicate de Valentina Pelin apare data 17 iunie). A doua scrisoare e a superiorului Agathon către arhimandritul Paisie, starețul Mănăstirii Neamț, în care, expunând jalba soborului, roagă să nu-i lase în această chestiune fără îndrumare și lumină, după cum Însuși Duhul Sfânt îi va vesti”19.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, expunând motivele care l-au făcut să alcătuiască scrisoarea sa, scria: „Fiindcă oarecare din soborul părinților de la Poiana Voronei cu numele Teopempt, cu vrednicia ieromonah, făcându-se al doilea Calavrit, a început cu grele hule pe Sfânta Rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos și pe Sfinții Părinții, care au învățat aceasta, încă și pe cei ce o au avut și o au acum, a-i huli și eretici a-i face pe părinții schitului, încă și farmazoni a-i numi”20. De aceea părinții din soborul Mănăstirii Poiana Voronei au cerut Sfântului Paisie să alcătuiască o lucrare întru apărarea rugăciunii inimii: „Neapărata trebuință ne silește pe noi a dezodihni pe sfinția voastră și părinteasca dragoste către care noi alergăm fără îndoială, fiind ca niște orfani, și mulțumim Atotputernicului nostru Ziditor că te mai ține încă întru această viață pentru folosul nostru cel de obște. Iar prin aceasta, arătăm sfinției tale pentru ieromonahul Teopempt, care viețuiește în schitul Voronii, despre care cu dovadă fățișă s-a dovedit acum că el s-a descoperit a fi hulitor nerușinat asupra Dumnezeieștii Scripturi, adică a sfintelor cărți ale de Dumnezeu insuflaților Sfinților Părinți care învață despre rugăciunea lui Iisus. Drept aceea, toți bieții frați ai acestui schit de obște nu au mai putut răbda hula cea fără de Dumnezeu a aceluia și mi-au înfățișat în scris despre el [...]. Căzând la picioarele sfinției voastre, cu smerenie ne rugăm dragostei părintești a sfinției tale să nu ne lași în această tulburare”21.

Cuviosul Paisie de la Neamț vestește că a primit scrisoarea starețului dimpreună cu cea a soborului „cu bucurie prin preaiubitul întru Domnul fratele nostru, duhovnicul Iachint”22 și având în vedere faptul că această „chestiune despre care se scrie e mare, atunci și răspunsul nu e mic și în scurt timp nu poate să le trimită. Copiind cele trimise, restitui originalul, făgăduind cu timpul a răspunde spre întărirea bisericii și folosul fraților iubitori. Urmează răspunsul pre larg – al starețului Paisie, care în fond e istoricul rugăciunii lui Iisus cu mărturisirile Sfinților Părinți”23.

Starețul Paisie le scrie părinților din soborul acestei mănăstiri că, pe pământul moldovenesc „această pravoslavnică și creștinească țară și mai mult decât altele iubitoare de străini și primitoare pentru străini” defăimarea rugăciunii lui Iisus vine de la „un oarecare deșert la minte filosof monah din Munții Moșenski”24 și îi îndeamnă să aibă o sfântă râvnă și o credință nezdruncinată în cărțile Sfinților Părinți, care au scris pe această temă.

Sfântul Paisie prezintă rugăciunea inimii conform învățăturii Sfinților Părinți, arătând că „această sfântă rugăciune pentru unii, care n-au crezut și s-au îndoit de dânsa, s-a făcut piatră de poticnire și piatră de smintea­lă, după cum vedem în cărțile grecești ale preacuvioșilor noștri părinți Simeon Noul Teolog și ale ucenicului său Nichita Stithat, acum tipărite, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu”25. Înainte de a da o listă cu mărturii din Sfinții Părinți care au scris despre „sfânta și sfințita rugăciune a minții, adică cea săvârșită cu mintea în inimă”, Sfântul Cuvios Paisie îi îndeamnă pe monahii din Mănăstirea Poiana Voronei: „Voi însă, credincioși și adevărați fii ai Pravoslavnicei Biserici a lui Dumnezeu, ținându-vă de adevăr, fiți întemeiați pe piatra cea neclintită a credinței, având pentru adevărata lucrare a poruncilor lui Hristos și pentru această preasfântă rugăciune, atât mulțime de martori – pe preacuvioșii și de Dumnezeu purtătorii părinții noștri, a căror cuprindere în scurt lângă aceasta o alăturez –, urmați cu toată osârdia sfintelor învățături, silindu-vă cu sufletul și cu trupul spre tot lucrul bun și plăcut lui Dumnezeu, după puterea voastră, ajutorându-vă darul lui Dumnezeu”26.

În concluzie, vedem lămurit că Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț nu doar că a fost un practicant al rugăciunii neîncetate, ci și a apărat-o, atât prin traducerile scrierilor Sfinților Părinți care tratează despre această rugăciune, cât și prin scrieri proprii, apologetice. Rugăciunea inimii este prezentată în învățătura Sfântului Paisie ca „sabie duhovnicească pentru înjunghierea vrăjmașului, de Dumnezeu nouă dăruită [...]. Rugăciunea aceasta încă, zic, nu este numai a minții, adică nu este săvârșită numai cu mintea și cu gura, căci aceasta fiecărui creștin ce vrea să se mântuiască se cuvine a o face, ci prin iscusința minții în inimă lucrată, cu numele lui Dumnezeu, străpungere este a vrăjmașului nevăzut”27.

• 1

  †Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Vocație și destin filocalic la români”, în Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas, Iași, 1997, p. 11.

• 2

  †Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte” la vol. Dan Zamfirescu, Paisianismul. un moment românesc în istoria spiritualității europene, Ed. Roza Vânturilor, București, 1996, p. 6.

• 3

  †Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte”, p. 5.

• 4

  Protoiereul Serghie Cetvericov, Paisie, Starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1933, p. 178.

• 5

  Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, ediția a II-a, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 26.

• 6

  S. Cetvericov, Paisie, Starețul Mănăstirii Neamțului, p. 144.

• 7

  Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 26.

• 8

  S. Cetvericov, Paisie, Starețul Mănăstirii Neamțului, pp. 144-145

• 9

  Ibidem, pp. 104-105.

• 10

  Ibidem, p. 85.

• 11

  Ibidem, p. 80.

• 12

  S. Cetvericov, Paisie, Starețul Mănăstirii Neamțului, p. 146.

• 13

  S. Cetvericov, Paisie, Starețul Mănăstirii Neamțului, p. 206.

• 14

  Paul Mihail și Zamfira Mihail, „Manuscrise slave în colecții din Moldova, II”, în Romanoslavica, XIX (1980), p. 62.

• 15

  Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 163.

• 16

  Ibidem, p. 166.

• 17

  Ibidem, p. 245.

• 18

  Paul Mihailovici [Pr. Paul Mihail], „Starețul Paisie Velicicovscki și erezia de la Poiana Voronei”, în Arhivele Basarabiei, nr. 1-4, 1938, p. 69.

• 19

  Ibidem, p. 69.

• 20

  Sfântul Paisie de la Neamț, „Adeverire pentru rugăciunea minții”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 245.

• 21

  Ibidem, pp. 250-251.

• 22

  Ibidem, p. 252.

• 23

  Pr. Paul Mihail, „Starețul Paisie Velicicovscki și erezia de la Poiana Voronei”, p. 70.

• 24

  Sfântul Paisie de la Neamț, „Adeverire pentru rugăciunea minții”, p. 253.

• 25

  Ibidem, p. 254.

• 26

  Ibidem, p. 257.

• 27

  Idem, „Preacinstitului Părintelui Theodosie, Arhimandritul Sihăstriei Sofroniev”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, p. 71.