Cu mai bine de un deceniu în urmă, scrutând mentalitatea românească premodernă, făceam observația următoare1: dacă veacul al XVI-lea nutrea ideea fatalistă a caracterului inexorabil al stăpânirii turcești, venită pentru păcatele de tot felul ale creștinătății ortodoxe din defunctul Bizanț, secolul al XVII-lea avea să întărească o convingere profundă, potrivit căreia înțelegerea cu osmanlâii era singura cale posibilă pentru supraviețuire. O spunea Neculce în O samă de cuvinte – atribuind lui Ștefan cel Mare el însuși sfatul pentru fiul succesor la tron „să închine țara la turci, iar nu la alte niamuri, caci niamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici”2 –, o relua Cantemir în romanul cu cheie care este Istoria ieroglifică prin glasul Hameleonului – adică al lui Scarlat Ruset – vorbind despre „zugrăvita plecarea capului”3 pentru a-l potoli pe dușman, tot acolo proclamându-se, în legătură cu marele hatman Lupu Bogdan, cumnatul domnesc, „că adése s-au vădzut mai cu norocire izbândele a vini, când cu supuneri și cu dosiri asupra nepriietenului să purcéde”4, cu încheierea ce pare a cuprinde o profesiune de credință a românului, indiferent de rangul social, în vremea de apogeu a Turcocrației, „că trestiia, după vânt plecându-să, să îndoiește și iarăși să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină se prăvălește”5.
Până astăzi, când sociologii găsesc în comportamentul românesc o orientare spre „cultura de supraviețuire” – opusă „culturii de dezvoltare”, însoțită de fatalism, pesimism, paternalism autoritarism și încercări de adaptare6, ecoul acestor cuvinte ale personajelor alegorice închipuite de dușmanul de moarte al Brâncovenilor răsună extrem de familiar între hotarele noastre naționale și mai departe încă.
Principele care a patronat instrucția de sorginte aristotelică a „iatrofilosofilor” greci trecuți prin Universitatea padovană și care a ctitorit biserici de tradiție dinastică precum Hurezii unde, în pronaos, era zugrăvită „dunga cea mare… a rodului și neamului său” și unde, în „Casa Cărților”, erau aduse cronici bizantine tipărite, în ediții greco-latine, în Parisul lui Ludovic al XIV-lea; voievodul care primea de la Habsburgi titlul de „Reichsfürst” și care, ca altădată Ștefan cel Mare, era apropiat de Constantin cel Mare, paralele între fiul lui Papa din Brâncoveni și fiul lui Constantius Chlorus devenind motiv al culturii românești a vremii; iubitorul, în spirit ludic și baroc, de reședințe nobiliare la Obilești și la Potlogi, la Doicești și la Mogoșoaia, creatoare ale celui dintâi stil cu caracter panromânesc, cu o posteritate modernă pe măsură – și-a încheiat viața, alături de cei patru fii ai săi pictați în nartexul hurezean, în spiritul dramatic al unei epoci în care Moartea mișuna în texte și în fresce, aducând „Judecata de Apoi” și „Apocalipsa”7 în pridvoare de lăcașuri muntene și oltene, domnești, boierești și țărănești.
Era cumva sfârșitul Brâncovenilor, cel de martiri ai creștinismului ortodox, congruent cu un tonus eroic al timpului și al locului? Răspunsul este categoric negativ și în numele adevărului se cade să nu ocultăm tristele realități morale ale societății românești de acum trei veacuri.
Prin Cântecul lui Constantin vodă Brâncoveanu, devenit de-a lungul ultimelor două secole baladă, vicleim, colind, ba chiar și „joc”, dramă folclorică intrată în repertoriul unor mineri din Transilvania, fiecare generație a putut citi și asculta, presărată cu eterne pilde morale despre înălțările și căderile omului, „o poveste minunată/ Auzită în lumea toată”, al cărei erou, pierdut, „striga/ Pre împăratul blestema:/ Oh, păgâne și spurcate,/ Cum ne tai fără dreptate?/ Cu ce-ți suntem vinovați/ De perim nejudecați?”8
Sfârșitul lui Brâncoveanu a fost voit, de călăii săi, nu departe de chioșcul sultanului Ahmed al III-lea, aidoma unui spectacol care să înfricoșeze, de felul celor pe care ulițele Stambulului nu le disprețuiau niciodată. Se încheia, astfel, o viață de erou parcă desprins dintr-o dramă barocă așa cum se scriau atâtea în veacul nașterii lui Constantin Vodă. O viață ce ilustrase exemplar acele „fortuna labilis” și „roata vieții”, de atâtea ori rechemate în texte și imagini din Țara Românească. Se încheia halucinant, lăsând amintirea – alături de moartea lui Mihai Viteazul, a celei mai teribile jertfe românești din epoca veche9.
Scriam cândva10 că în lumea noastră de la 1700, unde un privilegiat al sorții putea să aștearnă, într-o scrisoare, cuvintele „Nu-mi trebuiești alt nimic cât o fărâmă de viață fără groază”, iar un cronicar princiar se tânguia retoric pe marginea atâtor vexațiuni otomane („O varvară și păgânească neomenie, până încât și cum necăjești pe supușii tăi!”), încercarea Sfântului Constantin Brâncoveanu de a instaura, cu ambiții pe măsură, o stabilitate politică de mult neatinsă, într-o domnie de mai mult de un sfert de veac, precum și proclamarea unor apetențe culturale care cereau timpuri mai faste, rămâne în istoria noastră un gest aproape eroic.
Orgolismul, mult bogatul „bei al aurului”, și-a aureolat prin moartea de martir o domnie zbuciumată și minată de incertitudini pe care și-o presimțise, așa cum prin opera sa ctitoricească și-a câștigat gloria de prinț al culturii, așa cum prin gesturile sale de oblăduitor al celor de o credință cu el din întregul Răsărit și-a dobândit faima de urmaș al basileilor de odinioară. Mai observam cu acel prilej că sincroniile civilizației românești cu Europa și care pot fi reliefate cu osebire în câteva zone esențiale ale vieții aulice nu trebuie să ascundă nicidecum distanțele, uneori uriașe încă, dintre mentalitățile de la Dunărea de Jos și cele de la Atlantic. Există aici câte un detaliu neașteptat a cărui licărire poate deveni lumină necruțătoare, dar necesară: în chiar anul 1688, când Brâncoveanu își inaugura domnia în Țara Românească, în miezul atâtor incertitudini orientale, la cealaltă margine de continent, în Anglia „revoluției glorioase”, a „contractului politic” între popor și coroană, a sfârșitului domniei Stuarților, era pentru întâia oară menționat simbolul certitudinii occidentale care până astăzi poartă numele lui Edward Lloyd, întemeietorul asigurărilor moderne…11 .
Și-a aureolat prin moartea de martir o domnie zbuciumată și minată de incertitudini pe care și-o presimțise, așa cum prin opera sa ctitoricească și-a câștigat gloria de prinț al culturii, așa cum prin gesturile sale de oblăduitor al celor de o credință cu el din întregul Răsărit și-a dobândit faima de urmaș al basileilor de odinioară.
Găsim, de altminteri, ecoul acestei nesiguranțe funciare chiar în cronica oficială a domniei brâncovenești datorată lui Radu logofăt Greceanu. Pentru anul de hotar 1711 acesta nota: „lucruri mai nestatornice și mai netemeinice și mai învăluite decât într-acest an, socotescu că nici un veac nu va fi adus pre nicăirile, ca cum au adus acest timp la Impărățiia Otomanicească, că într-o zi striga dă pace, iar într-alta odrăslea nepacea, într-o zi îmbracă pă soli cu caftane, iar într-alta iarăși îi închidea și îi ocăriia”12.
În această nestatornicie românească își făcea loc din plin un oportunism al boierimii presărat la tot pasul cu trădări și hrănit de o mentalitate tranzacțională aflată sub semnul Turcocrației despre care am scris nu o dată13.
Au trădat Cantacuzinii cei cultivați și mult călătoriți pe nepotul lor Constantin Brâncoveanu – rădăcinile potrivniciei au fost găsite în conflictul dintre fiii voievodului și progenitura stolnicului Constantin –, dar trădau, ca prin neam al țării, și pe turci în folosul Habsburgilor și al Romanovilor14, așa cum un cronicar al acestui „Solomon dunărean”15 nu ezita să consemneze în ceea ce îi privește pe stolnicul Constantin, pe fiul său și viitorul domn Ștefan, pe spătarul Mihai: „Că nu era odihniți să slujască numai unui stăpân, adecă împăratului turcesc, de la care avea mila și cinstea, că umbla de amesteca lucrurile cu nemții și cu moscalii și cu alte neamuri”…„ce să fie ei în veac, stăpânitori țării noastre și pământului nostru, pentru că-și luase cărți de la conții, grofii, de la amândoi monarhii creștini”16.
Cercetări recente în arhivele otomane au scos la iveală faptul că divanul imperial de la Stambul numise domn în Valahia pe Ștefan Cantacuzino, în locul vărului său primar, Sfântul Constantin Brâncoveanu, pe când acesta se afla încă domn în scaunul său din București17.
Chiar și un cronicar neiubitor al Brâncoveanului precum vornicul Radu Popescu știa ca boierii Cantacuzini „au fost stângerea vieții lui (a lui Brâncoveanu, n.n.) și a feciorilor lui și a casii lui18, după ce demască turpitudinea stolnicului Constantin, capul uneltirilor, care ar fi declarat turcilor că și-a otrăvit propriul frate, pe voievodul Șerban Cantacuzino, pentru că, pasămite, nu era loial Porții19.
Completarea acestui sinistru peisaj moral o face alt cronicar contemporan atunci când scrie: „Iar Cantacuzineștii, adecă Șăităneștii, care din feliul lor era neodihniți și nemulțămitori tuturor domnilor celor mai denainte s-au arătat cu ficleșug și cu răotate și domnului Costandin vodă încă au început să-l ficlenească, dela carele mult bine au avut, țiind pe unchii lui, Costandin stolnicul, Mihai spătariul în loc de părinți și pe verii lui Ștefan spătarul, Radu comisul ca pe niște frați și credincioși”20.
Este adevărat că boierii de la 1700 aveau predecesori iluștri întru trădare în spațiul muntean, de vreme ce Soliman Magnificul recompensa, cu aproape două veacuri înainte, pe Radu Paisie pentru slujbă credincioasă în campania de la Buda (1541), în timp ce acest fiu nelegitim al lui Radu cel Mare purta tratative secrete cu Ferdinand de Habsburg (1543)21.
În același timp, speranța salvării personale și, de ce nu, accea a țării – conducea în chiar veacul instaurării Turcocrației, la trădări și oportunisme în serie: Ion Golâe, marele logofăt din Moldova cerea lui Ion vodă „cel Cumplit” să se supună turcilor sau să plece22; Alexandru al II-lea Mircea punea să se noteze în cronica murală de la Bucovăț, lângă Craiova, satisfacția că „credinciosul meu împărat”, adică sultanul, l-a ucis pe voievodul român abia menționat, în locul său fiind pus Petru Șchiopul, propriul frate al domnului de la București23; în fine, Ieremia Movilă dorea „să-l dea turcilor” pe Mihai Viteazul24 împotriva căruia adusese oștile din Polonia, unde domnul moldav căpăta indigenatul, adică cetățenia nobiliară leșească.
„Bunele” deprinderi au continuat, găsindu-le în epoca brâncovenească, atunci când aflăm că boierii munteni, „ca niște câini obraznici”, reclamau pe Nicolae Mavrocordat, primul fanariot domnesc, lui „Ștaimvil”25, adică lui Stephan, conte de Steinville, conducătorul austriac al Olteniei.
Știindu-le pe toate sau în parte, istoricul psihologiei naționale Dumitru Drăghicescu nu se sfia să scrie acum mai bine de un veac: „Cazuri de acestea de vânzare, trădări, intrigi și dezbinări săvârșite de boierime umplu întreaga istorie nenorocită a neamului nostru”26.
Sunt toate acestea scăderi morale care țineau de tranzacția necesară și de folosirea oportună a tuturor ocaziilor care au salvat neamul și statalitatea românilor. Cel mai bine, epoca 1700 reflectă această parte a mentalului românesc în atitudinea nevoit duplicitară a lui Constantin Brâncoveanu față de marile puteri vecine, așa cum ne-o descrie cronicarul contemporan: „Constandin vodă la aceaste lucruri ce s-au făcut avea 2 socoteale, una că îndemnase pe țariul ca să vie asupra turcilor, care de va bate pă turci, să fie izbânda moscalilor să arată cu fața curată, că din îndemnarea lui s-au făcut biruința asupra vrăjmașilor creștinești. Altă socoteală avea că scria totdeauna la turci, îndemnându-i să meargă făr de grijă că le sunt oștile puține și flămânde și altele ca aceste socoteale gândiia să facă ca să nu scape de bine ori o parte va birui, ori alta. Dar săracul s-au scăpat de amândoo părțile: că moscalii l-au cunoscut de ficlean și înșălători de creștini, turcii însă l-au numit de hain împăratului…”27.
Că prevala aici grija pentru siguranța Țării Românești o arată episodul din vara lui 1711 când Brâncoveanu „șădea la Urlați, lângă Cricov”, într-o tabără din care urmărea „ce vor face oștile moscacești și cu ale turcului28, episod istorisit lămuritor de Radu Greceanu care vorbește de grija principelui valah „în ce chip ar face ca într-o vreme cumplită ca aceia, întreagă să păzească țeara și fără primejdie dă cătră amândoaoa părțile, adecă și dă cătră turci și dă cătră moscali”29.
Cercetând epoca lui Brâncoveanu, suntem aduși, de fapt, a analiza poziția elitelor românești față de Turcocrație, mai ales, odată cu veacul al XVII-lea, pentru care diversitatea punctelor de vedere, corespunzând diversității partidelor boierești din vremea regimului nobiliar, ne îngăduie să surprindem măcar un element de unitate politică pretutindeni prezent: nevoia supunerii față de Poartă, pentru păstrarea privilegiilor, a domniilor și, implict, a statalității românești, unică în Sud-Estul european.
Fie că este vorba de cronica logofătului Radu Greceanu30 sau de cea a vornicului Radu Popescu31, fie că ne referim la Letopisețul Cantacuzinesc32 sau la așa numita „cronică anonimă”33, textele fac vorbire despre chipul în care, de la instalarea suzeranității otomane în secolul al XVI-lea când „nici țara nu s-au robit”34, domnia și boierimea vor fi înțeles că singura cale de supraviețuire e pactizarea cu dușmanul, prin supunere: „Acești domni, Neagoe den Țara Rumânească și Bogdan vodă den Moldova” – ne aflăm în orizontul primelor decenii după 1500 –, au legat haraciu la turci, de vreame ce au cunoscut că într-un alt chip nu să vor odihni”35; iar atunci când un Radu de la Afumați ducea luptele antiotomane, amplu amintite pe piatra sa funerară din pronaosul bisericii mănăstirii din Curtea de Argeș, boierii se împotriveau războaielor domnești, „că nu vor putea să să tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni. Au voit cu toții să meargă domnul la Poartă, să plece capul la poala împăratului și așa au făcut”36.
Evoluția istorică va face ca în veacul următor, când intrepidul Mihnea al III-lea plănuia a ucide pe turcii și pe tătarii din țară, boierii aveau să-l pârască necredincioșilor, pentru a se trezi apoi pârâți, la rândul lor, de domn37, căruia îi zădărniciseră intențiile belicoase cu cuvinte pe care le găsim în Letopisețul cantacuzinesc: „vom zădărî șarpele și ne va înghiți cu totul. Căci noi suntem o țară mică și făr de oameni, neputincioasă și făr de ajutor de nici o parte. Iar turcii sunt puternici, mari și biruiesc toată lumea, de la Răsărit până la Apus”38.
Puțin mai târziu, în legătură cu domnia lui Radu Leon, „turcii, văzând că domnii țărăi noastre să hainesc da cătră împărăție, au poruncit să fie obicei, de al treilea an să meargă domnul la Poartă să sărute mâna împăratului”39, pentru ca o culme a duplicității politice să fie atinsă în vremea primului Cantacuzin încoronat din Muntenia: „După aceasta Șărban Vodă văzând că neamților (Habsburgilor n.n.) le merg lucrurile înnainte, de biruesc pă turci și le iau cetățile, țările, au socotit cu ai lui frați și rude să trimită la Beci (Viena n.n.) la chesarul, soli cu cărți despre toată țara, să să închine chesarului și să ceară oști ajutoriu împotriva turcilor ca să-i dezlipească țara de cătră turci și să o lipească lângă chesarul, de care pă turci îi amăgea (ca un viclean) cu cărțile lui, scriindu-le că va să trimiță soli la neamți ca să îndemneze și să se roage ca să să facă pace între împărați, să nu mai fie vărsare de sânge și altele ca acestea, cu care adormiea pă turci”40.
Acestei narații lipsite de simpatie pentru Șerban Vodă – absolut firească din partea fiului lui Hrizea din Popești vistiernicul, victima Cantacuzinului – îi dă consistență un pasaj din Letopisețul cantacuzinesc care mărturisește că fiul postelnicului Constantin se temea „ca nu care cumva în zilele lui să cază țara la vreo nevoe sau la vreo robie, au de cătră turci, au de cătră nemți, ci să lupta cu dânșii cu multe meșteșuguri în tot feliul…”41.
Cererile de domn la Poartă („că ei îl cerșură pre Acela de la împăratul”42) coboară în timp la epoca lui Radu cel Mare și a Craioveștilor care jurau în fața lui Mehmet pașa43, iar turcii devin cu timpul perfect conștienți de dezbinările românești pe care caută se le arbitreze (voi aminti aici remarca recentă a unui distins turcolog ce observa că dezbinările boierimii muntene și moldovene sunt notorii, în limp ce nobilimea ardeleană se arăta solidară înaintea suzeranității turcești44).
„Deci înțelegând împărăția de atâta nebunie ce fac rumânii, și îndată porunci la turci și la tătari să vie în țară să o robească și să o prade”45, ne istorisește Letopisețul cantacuzinesc în legătură cu conflictele epocii Constantin Șerban – Gheorghe Ghica, și același izvor reproduce, în aceeași cheie, răspunsul dat de marele vizir postelnicului Constantin Cantacuzino care cerea păstrarea autonomiei muntene: „și cum împăratul biruiaște de la răsărit pân la apus, și nu iaste altă țară mai rea decât Țara Rumânească, că nu apucă o nebunie să să potolească, alta rădică”46.
Sigur este că domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, lungă și stabilă, dar în același timp plasată într-un moment de tensiune maximă a conflictelor dintre puterile vecine – la 1699, pacea de la Karlowitz tranșa în favoarea Habsburgilor lungul război cu Imperiul Otoman, în 1711 acesta din urmă stăvilea vremelnic, la Stănilești, pretențiile lui Petru cel Mare – ne furnizează date din belșug pentru a cântări poziția elitelor muntene față de Sublima Poartă.
Chiar dacă sentimente de solidaritate creștină conduceau la o aplecare spre Viena – și aici se găsea o parte a marii boierimi în frunte cu aga Constantin Bălăceanu –, domnul o refuza pentru moment din prudență: „Încă nu este vremea aceea ce gândește, că turcul și tătarul încă este în puterea lor, iar când ar fi vremea tot creștinul este datoriu a ajuta altui creștin și domnul încă zicea că să va scula cu puterea lui să ajute creștinilor, nemților, cu vreme”47. Ezitarea va și atrage replica dură a generalului austriac Donat Heissler, mult prezent în spațiul românesc, în conversația cu un boier: „n-ați vrut să păziți tocmealele și legăturile, cum zic la noi, la neamți, parola48, ce le-ați călcat și toate legăturile și ați stricat și parola” (va fi fost aici surprinderea unei triste, dar utile constante a politicii românești încă din prima noastră modernitate!). Același Heissler, prizonier al muntenilor și al turcilor, după bătălia de la Zărnești (august 1690), va avea cu Brâncoveanu un schimb de cuvinte celebre care fixau statutul domnului român în ochii unui occidental: „de sunt și rob, astăzi am căzut în robie, iar tu ești rob de când te-au făcut tată-tău”49. Acest punct de vedere al prizonierului din armata imperială creștină nu putea fi ușor combătut când știm că, potrivit cutumei, atunci „când intra împăratul (sultanul n.n.) în corturi, domnul dăscălica și îngenunchea și când trecea împăratul să pleca cu capul la pământ”50 sau că Vodă pleca la Adrianopol „să sărute poala împărătească”51 sau că vărul și urmașul său, Ștefan Cantacuzino, săruta mâna imbrohorului52, dregătorul ce se îngrijea de grajdurile sultanului…
Obiceiul supunerii domnești devenise atât de mare încât, dacă parcurgi însemnările lui Brâncoveanu, constați că firmanele de chemare la sultan nu-i displăceau53. Oricum, el dorea „să nu scandalisească pe stăpâni”54, făcând toate acestea – o spune admirativ cronicarul oficial „înțelept și foarte grijnic fiind, și mai mult pentru țară și patrie din inemă dorind”55 (ceea ce, adaug, îl așeza într-un izbitor contrast moral cu hipercultivatul domn moldav Dimitrie Cantemir care „ca un nemérnec împreună cu moscalii den țara lui au fugit”)56.
Rămân toate acestea, oare, peste veacuri, explicații ale unor derapaje morale, ale unei mentalități tranzacționale, ale unei aplecări stăruitoare spre așteptări, zăbave, oportunisme inteligente și trădări oportune, dar mai ales către marele câștig al premodernității românești care este statalitatea? Istoricul constată, alții sunt chemați să judece, dar nu trebuie uitate astăzi cuvintele rostite acum o sută de ani de părintele istoriografiei noastre moderne. În 15 august 1914, când se împlineau două veacuri de la decapitările voite de cruntul mare vizir Gin Ali pașa, Nicolae Iorga rostea la Ateneu o conferință semnificativă intitulată „Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu”, unde istoricul rezuma exemplar rigorile destinului românesc de la Ștefan cel Mare începând: „Exista un singur drum politic, pe care veacuri întregi am mers toți… el era alcătuit din mulți pași în dreapta și mulți pași în stânga, din multă îndrăzneală înainte, din multă retragere resemnată în urmă57.
- 1
R. Theodorescu, „Despre prima modernitate a românilor”, în Academia Română. Discursuri de recepție IX (1996-2005), București, 2006, pp. 202-203.
- 2
O samă de cuvinte, în Letopisețul Țării Moldovei, ed. G. Ștrempel, București, 1982, p.168.
- 3
Istoria ieroglifică, ed. P.P. Panaitescu, I. Verdeș, București, 1965, p.25.
- 4
Ibidem, I, p. 93.
- 5
Ibidem, II, p. 229.
- 6
Zece ani de adaptare. Starea națiunii, Institul Pro, București, 2008, p.8.
- 7
R. Theodorescu, Histoire et prophétie dans l’art valaque de la première moitié du européenne, București, 1999, pp.410-417.
- 8
Cronici și povestiri românești versificate (secolele XVII-XVIII), ed. D. Simonescu, București, 1967, pp. 55-60.
- 9
R. Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților” și „Ievropa”, ed. a II-a, București, 2012, p.9.
- 10
„Reperul brâncovenesc”, în Drumuri către ieri, București, 1992, p.50, p.55. Textul de față a fost publicat mai întâi sub titlul „Acum trei sute de ani oportunisme și trădări românești” în Istorie și civilizație 29, februarie 2012, pp. 20-22. Scrisoarea pe care o citez este a lui Grigore Băleanu către Răducanu Dudescu, în C. Giurescu, Contribuții la studiul cronicelor muntene, București, 1906, pp.155-156.
- 11
R. Theodorescu, Constantin Brâncoveanu…, p.12.
- 12
Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), ed. A. Ilieș, București, 1970, p.208.
- 13
Prima dată, pe larg, în discursul de recepție la Academia Română, Despre prima modernitate …, p.201 și urm.
- 14
A. Ilieș în comentariul la Istoria domniei…, p.12.
- 15
H. Focillon, L’ancien art roumain, în Moyen Age. Survinances et réveils, Montréal, 1945, p.90.
- 16
Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. C. Grecescu, București, 1959, p. 118.
- 17
Informație dată de Mihai Maxim în comunicarea din 30 iunie 2011, la Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, Țările Române și Înalta Poartă. Documente noi din arhiva otomană din Istambul.
- 18
Istoria domnilor Țării Românești de Radu Popescu vornicul, ed. C. Grecescu, București, 1963, p.244.
- 19
Ibidem, p.213.
- 20
Istoria Țării Românești de la octombrie…, p. 113.
- 21
M. Maxim, Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526–1602), Brăila, 2008, pp. 137-139, 170.
- 22
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVI, București, 1971, p. 308.
- 23
R. Theodorescu, „Inscripția din Oltenia și inscripția din Moldova”, în Istoria văzută de aproape, București, 1971, p.308.
- 24
Istoria Țării Românești, 1290-1690. Letopisețul cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simonescu, București, 1960, p.72.
- 25
Istoria domnilor…, p. 234.
- 26
Din psihologia poporului român. Introducere, Ed. Albatros, 1995, p. 236.
- 27
Istoria domnilor…, p. 202.
- 28
Istoria Țării Românești de la octombrie…, p. 111.
- 29
Istoria domniei…, p. 180.
- 30
Vezi nota 12.
- 31
Vezi nota 18.
- 32
Vezi nota 24.
- 33
Vezi nota 16.
- 34
Istoria domnilor…, p. 157.
- 35
Ibidem, p.35.
- 36
Ibidem, p.40.
- 37
Ibidem, p. 122.
- 38
Istoria Țării Românești…, p.133.
- 39
Istoria domnilor…, p. 136.
- 40
Ibidem, p.187.
- 41
Istoria Țării Românești…, p.188.
- 42
Ibidem, p.17.
- 43
Ibidem, p.18.
- 44
M. Maxim, Noi documente…, p.230.
- 45
Istoria Țării Românești…, p.142.
- 46
Ibidem, pp. 144-145.
- 47
Istoria Țării Românești de la octombrie…, p.21.
- 48
Ibidem, p. 23.
- 49
Ibidem, p. 32.
- 50
Ibidem, p.69.
- 51
Istoria domniei…, p. 143.
- 52
Istoria domnilor…, p. 207.
- 53
E. Vârtosu, Însemnările de taină ale lui Constantin vodă Brâncoveanu 1693–1707, București, 1940, p.20, p.22.
- 54
Istoria domniei…, p. 182.
- 55
Ibidem, p.183.
- 56
Ibidem, p.185. Punct de vedere împărtășit și de alte cronici muntene (Istoriile domnilor…, p. 273).
- 57
N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu (extras), Vălenii de Munte, 1914, p.16.