Întâlnirea și unirea omului cu Dumnezeu, în taina rugăciunii

Dumnezeu l-a gândit pe om din veșnicie și i-a dăruit existența în lumea aceasta din iubire, crearea și viața omului neavând nicio altă cauză, în afara iubirii Preasfintei Treimi. Doar pornind de la acest adevăr de credință, omul poate să-și cunoască rostul în această lume. În lumina dreptei credințe, dar mai ales prin întâlnirea cu Dumnezeu în taina rugăciunii, omul cunoaște că el nu este cauza propriei existențe și ajunge astfel să-și trăiască viața, „ca unul ce se știe pe sine avându-și existența ca dar”1, cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. Raportându-se neîncetat la Creatorul său, omul credincios caută să ajungă asemenea Lui, dobândind îndumnezeirea prin har și, în același timp, printr-o iubire tot mai cuprinzătoare, omul intră în comuniune cu semenii săi, ajungând să îmbrățișeze întreaga creație, în care vede rațiunile necreate ale lui Dumnezeu. Însă, deși „aplecarea către cer o are întreaga lume”, precum observă Sfântul Porfirie, și „către Dumnezeu se întorc toate ființele, fie și inconștient”2, mulți oameni nu înțeleg rostul vieții și ajung să îl caute în lucruri mult mai mici decât ei înșiși, cum sunt toate cele create de pe pământ. În urma unei căutări greșite, omul poate ajunge la concluzia că orice lucru care există „se naște fără motiv, se prelungește din slăbiciune și moare din întâmplare”3, cum afirmă filosoful Sartre. Orice om care caută împlinirea vieții prin sine sau prin lucruri create nu face altceva decât să repete păcatul lui Adam, care a căutat să ajungă la îndumnezeire de unul singur, pe o cale proprie, trecând peste voia iubitoare a lui Dumnezeu. Un astfel de om nu vede niciun rost în viața lui, ajunge în luptă cu sine și cu semenii săi, apoi sfârșește zdrobit sub povara nimicului și a morții. Doar omul care-L cunoaște pe Dumnezeu se poate deschide cu toată libertatea spre lucrarea harului dumnezeiesc, nelipindu-și inima de nimic din lumea aceasta. În acest sens, un stareț athonit spune că „tot ce face omul în afara căutării lui Dumnezeu este o joacă, și încă una periculoasă”, pentru că „până și cel mai mic lucru îl poate face pe om să se complacă în lumea aceasta, să o iubească și, prin urmare, să-și despartă inima și mintea de Dumnezeu”4. Astfel înțelegem de ce, la Sfânta Liturghie, întreaga Biserică se roagă, zicând: „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. A ne închina întreaga viață lui Dumnezeu înseamnă a trăi permanent, ziua și noaptea, înaintea Lui și împreună cu El, iar acest lucru nu-l putem face decât în taina sfintei rugăciuni, pe care Sfântul Ioan Scărarul o numește „însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu”5.

„Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. A ne închina întreaga viață lui Dumnezeu înseamnă a trăi permanent, ziua și noaptea, înaintea Lui și împreună cu El, iar acest lucru nu-l putem face decât în taina sfintei rugăciuni.

Rugăciunea este lucrarea firească a omului

La început, Dumnezeu „umbla prin rai, în răcoarea serii” și vorbea nemijlocit cu omul (Facere III, 8). Era firesc acest lucru, ca Dumnezeu și omul să vorbească și să trăiască împreună, într-o lume în care toate erau orientate spre Izvorul existenței lor. Însă, după căderea în păcat, când mintea omului s-a întunecat și simțirea i-a fost atrasă mai mult spre cele create, decât spre Dumnezeu, omul a început să ducă o viață nefirească și nu L-a mai putut vedea pe Dumnezeu, ca la început. În aceasta și constă lupta vrăjmașului împotriva noastră, „ca să ne abată din calea cea firească, spre Dumnezeu, și să ne ațintească mintea numai spre cele pământești, spre grija de cele trecătoare”6, adică spre o viețuire nefirească sau opusă lui Dumnezeu. Omul înrobit de patimi duce o viață nefirească, pe când cel care se raportează permanent la Dummnezeu trăiește firesc. Așa se explică de ce omul necredincios vede rugăciunea ca pe un lucru inutil sau cel mult opțional, pe când cel credincios trăiește rugăciunea ca pe un lucru firesc și absolut necesar. Astfel, nevoia de a se ruga este semn al sănătății lăuntrice a omului, cum observă și Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „când sufletul va fi întru îndestularea fireștilor sale roade… cu glas mai vârtos voiește să se roage”7.

Rugăciunea este o poruncă dumnezeiască și o faptă a libertății

Pentru că omul căzut în păcat a ajuns să amestece în viața lui lucrările firești cu cele nefirești, din iubire de oameni, Dumnezeu i-a rânduit porunci spre mântuire. Fiecare poruncă dumnezeiască nu este altceva decât un ajutor, ca omul să rămână liber, să nu ajungă în robia patimilor și să dobândească viața veșnică. Pentru niciun alt motiv nu a poruncit Dumnezeu oamenilor să se roage, ba încă în toată vremea și pentru toată lumea: ne poruncește să priveghem și ne rugăm, atât pentru a nu intra în ispită (Matei XXVI, 41), cât și după orice cădere în păcat, pentru a scăpa din robia patimilor (Matei XVII, 21); iarăși, să ne rugăm cu credință, atât pentru noi înșine (Matei XXI, 22), cât și pentru cei care ne fac necazuri (Luca VI, 28), pentru cei care ne vatămă și ne prigonesc (Matei V, 44).

Deși este poruncă dumnezeiască, rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o obligație care împovărează, ci ca un mare privilegiu făcut omului de Dumnezeu. Nu este o lucrare mecanică sau magică, ci o lucrare de așezare a omului înaintea lui Dumnezeu în deplină libertate, atât din partea lui Dumnezeu, care nu-l forțează pe om, cât și din partea omului, care nu-l poate obliga cu nimic pe Dumnezeu. În această stare de dublă libertate, rugăciunea se desfășoară ca o întâlnire dătătoare de viață pentru omul care se încredințează de bunăvoie voii lui Dumnezeu, așteptând împlinirea cuvântului rostit: „Facă-se voia Ta…” (Matei VI, 10). Faptul că vorbirea cu Dumnezeu în taina rugăciunii este un privilegiu reiese și din aceea că toți cei care s-au rugat îndelung au cunoscut sporirea tuturor puterilor lăuntrice, precum iubirea și mila față de întreaga făptură, cunoașterea și înțelegerea lumii acesteia, întărirea voinței și deplina libertate, încă și stăpânirea asupra naturii înconjurătoare. Omul înrobit însă de necredință sau de lene nu va înțelege acest privilegiu, ci se va simți împovărat în vremea rugăciunii, pe care o va face doar pentru că trebuie. Astfel, aceeași lucrare unora le este bucurie, iar altora le este povară, cum spune un scriitor filocalic: „Pe cei începători, legea rugăciunii îi apasă ca un stăpân aspru; dar celor înaintați le este ca dragostea, care împinge pe un flămând la ospăț bogat”8. De aceea, la început, Sfântul Porfirie îndeamnă ca „rugăciunea să nu se facă silit”, deoarece „forțarea poate să aducă o împotrivire înlăuntrul nostru, să facă rău”9, dând și exemplul unora care s-au forțat spre această lucrare și s-au îmbolnăvit. Împotriva săvârșirii rugăciunii dintr-un sentiment de obligație vorbește și Părintele Emilianos, zicând că „osteneala din obligație este pierzanie a inimii iubitoare”10. Pentru că diavolul a reușit să schimbe duhul iubirii ascetice săvârșite în libertate cu acel trebuie lipsit de iubire și bucurie, mulți au ajuns să se simtă împovărați de lucrarea rugăciunii. Așa se explică răspunsul Avvei Agaton, care – fiind întrebat care virtute este cea mai ostenitoare dintre toate – spune: „socotesc că nu este altceva mai ostenitor decât a te ruga lui Dumnezeu”11.

Rugăciunea nu este o lucrare mecanică sau magică, ci o lucrare de așezare a omului înaintea lui Dumnezeu în deplină libertate, atât din partea lui Dumnezeu, care nu-l forțează pe om, cât și din partea omului, care nu-l poate obliga cu nimic pe Dumnezeu. În această stare de dublă libertate, rugăciunea se desfășoară ca o întâlnire dătătoare de viață.

Rugăciunea este darul lui Dumnezeu

Mântuitorul Hristos ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!” (Ioan XV, 5), nu pentru a ne descuraja, ci mai vârtos pentru a ne face puternici, arătându-se singura cale spre biruință. Înțelegem, deci, că nu ne putem ruga lui Dumnezeu doar prin forțele proprii, ori prin altceva din lumea aceasta, de nu ne va învăța El Însuși, cum dă mărturie și Sfântul Ioan Scărarul: „frumusețea rugăciunii nu se cunoaște prin învățătura altuia. Căci ea are de la sine învățător pe Dumnezeu, Care învață pe om cunoștința și dă celui care cere rugăciunea”12. În același sens învață și Sfântul Porfirie, zicând: „nimeni nu te poate învăța rugăciunea: nici cărțile, nici Bătrânul, nimeni. Singurul dascăl este dumnezeiescul har… Domnul Însuși ne va învăța rugăciunea”13. Faptul că Dumnezeu este Cel Care ne învață și ne dăruiește harul rugăciunii reiese din însăși cererea Apostolilor către Învățătorul lor: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca XI, 1), cerere căreia Mântuitorul Hristos îi răspunde prin învățarea ucenicilor, și prin ei pe noi, a rugăciunii domnești Tatăl nostru. Rămâne însă extrem de importantă îndrumarea duhovnicului, ca prin ascultare smerită cel care se roagă să fie păzit de înșelări și de căderi, cum arată Sfântul Siluan Athonitul: „cel ce voiește fără îndrumător a se îndeletnici cu rugăciunea și, din mândrie, crede că poate a învăța după cărți, și nu va merge la un duhovnic, acela pe jumătate a și căzut în înșelăciune. Celui smerit însă Domnul îi ajută, și de nu se află un îndrumător iscusit, iar el va merge la un duhovnic, oricare ar fi el, pe acela, pentru smerenie, îl va acoperi Domnul”14.

Pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu în taina rugăciunii

Pentru a ne ruga cum se cuvine lui Dumnezeu nu avem nevoie de o serie de virtuți anterioare, deoarece virtuțile nu sunt atât mijloacele necesare pentru rugăciune, cât mai ales roadele acesteia, cum se observă în scrierea Pelerinul rus: „mulți judecă cu totul greșit în lucrul rugăciunii, crezând că mijloacele pregătitoare și nevoințele ascetice produc rugăciunea, iar nu rugăciunea naște toate nevoințele și virtuțile… și de aceea opresc atingerea de rugăciune, prescriind în schimb pregătirea prin nevoințele virtuților și biruința asupra patimilor pentru o rugăciune vrednică. În acest caz, ei iau în mod greșit roadele sau urmările rugăciunii drept mijloace și moduri de a ajunge la ea și prin aceasta anulează puterea rugăciunii”15. În continuare, același lucrător al rugăciunii, pornind de la cuvintele Apostolului Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri” (I Timotei II, 1), învață că toate faptele bune urmează rugăciunii, ca unele ce izvorăsc din ea: „multe sunt faptele bune care se cer unui creștin, dar fapta rugăciunii trebuie să fie mai presus de toate faptele, pentru că fără ea nu se poate săvârși nicio faptă bună… Fără rugăciune nu poți găsi calea spre Domnul, nu poți înțelege adevărul, nu-ți poți răstigni trupul împreună cu patimile și cu poftele, nu-ți poți lumina inima cu Lumina lui Hristos și nu te poți uni mântuitor cu Dumnezeu”16. Totuși, la rugăciune omul nu se poate așeza fără o anumită pregătire, a cărei importanță o explică Sfântul Porfirie, astfel: „ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiți. Ca să-L iubiți, trebuie ca El să vă iubească mai întâi… Ca să vă iubească, trebuie să fiți vrednici. Ca să fiți vrednici, trebuie să faceți pregătirea”17. Pregătirea pentru rugăciune se face în primul rând prin oprirea omului de la griji lumești, pentru liniștirea gândurilor, prin cugetarea la Dumnezeu și la scopul rugăciunii, prin împăcarea cu aproapele și mai ales prin cugetarea la propriile păcate, din care se nasc pocăința și smerenia.

…faptele bune urmează rugăciunii, ca unele ce izvorăsc din ea: „multe sunt faptele bune care se cer unui creștin, dar fapta rugăciunii trebuie să fie mai presus de toate faptele, pentru că fără ea nu se poate săvârși nicio faptă bună… Fără rugăciune nu poți găsi calea spre Domnul, nu poți înțelege adevărul…”

Celor care vor să se închine Lui cu vrednicie, Dumnezeu le poruncește: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmi XLV, 10). Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, decât dacă ne oprim din orice alergătură lumească și ne dăruim pentru un timp unei singure lucrări, închinării lui Dumnezeu. Prin această oprire esențială, de fapt, ne dăm seama că Cel înaintea Căruia ne așezăm este viu, ne vede, ne aude și, mai mult, ne cunoaște fiecare gând și adevărata intenție a rugăciunii. De aceea, și Sfântul Ioan de Kronstadt înfrânează graba celui care pornește spre rugăciune și îndeamnă la o atentă cugetare anterioară, zicând: „nu te grăbi să începi rugăciunea! Întărește-ți mai întâi în inimă credința că Dumnezeu este prezent, vede și aude! Să ai pace în inima ta!”18. La fel îndeamnă și Sfântul Efrem Sirul, în Everghetinos: „Să cunoaștem înaintea Cui stăm la rugăciune, și tot sufletul nostru și inima să fie umilindu-se către Dânsul, și nimic altceva nălucind”19.

Pe lângă oprirea și orientarea minții spre Dumnezeu, un element esențial al pregătirii pentru rugăciune îl constituie iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Inima celui care se roagă trebuie să fie iubitoare, ca a unuia care se închină Celui Care este Iubirea. Sfântul Porfirie spune că „iubirea este de ajuns pentru a ne aduce în forma potrivită pentru rugăciune”, căci în afara iubirii, nici rugăciunea, nici vreo altă osteneală nu ne ajută cu nimic20. Dacă iubirea de Dumnezeu poate fi însă mai mult o urmare a rugăciunii, decât o trăire anterioară, iertarea și împăcarea cu aproapele nostru rămân însă condiții fundamentale pentru rugăciune, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Matei V, 23-24). Iar darul și altarul nu sunt altceva decât rugăciunea și inima noastră. Prin iertarea și mila față de cei care ne-au greșit nouă devenim vrednici să îi cerem lui Dumnezeu tot milă și iertare, având ca mărturie cuvântul Său: „Când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșealele voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșealele voastre” (Marcu XI, 25-26). La iertarea semenilor, înainte de rugăciune, îndeamnă și Sfântul Ioan Scărarul: „Când te pregătești să te înfățișezi Domnului, să-ți fie haina sufletului țesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii răului”21. Acest lucru îi dă celui ce se roagă îndrăzneală bună în rugăciune, ca unul care nu are pe nimeni grăind împotriva lui, cum arată un Bătrân al pustiei: „Când omul se va păzi ca să nu nedreptățească pe aproapele, atunci îndrăznește să creadă cu gândul că rugăciunea lui a fost primită la Dumnezeu. Dacă nedreptățește cineva pe aproapele, rugăciunea lui va fi urâcioasă și neprimită. Căci suspinul celui nedreptățit nu va lăsa rugăciunea celui care a nedreptățit să ajungă înaintea lui Dumnezeu”22.

Apoi, precum înaintea oricărei slujbe preotul face trei închinăciuni spre răsărit și se roagă smerit lui Dumnezeu, spre a-l întări în slujba ce îi stă înainte, tot așa și omul care vrea să se roage lui Dumnezeu trebuie să înceapă rugăciunea cu pocăință și cu smerită cugetare, cum spune Sfântul Ioan de Kronstadt: „Punctul de plecare al rugăciunii trebuie să fie totdeauna conștiința ticăloșiei noastre, a sărăciei, a goliciunii și a orbirii noastre”, iar „smerenia minții și a inimii trebuie să fie atributul nedespărțit al rugăciunii”23. Evanghelia ne dă, ca pildă, rugăciunea vameșului din Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca XVIII, 13). Cu sau fără închinăciuni și metanii, o astfel de rugăciune trebuie să fie înaintemergătoare oricărei alte rugăciuni, în biserică sau acasă, căci rugăciunea se pregătește tot prin rugăciune, precum învață Sfântul Porfirie: „Înainte de rugăciune, omul trebuie să se pregătească prin rugăciune”24. În mod asemănător, citirea Sfintei Evanghelii la Sfânta Liturghie este pregătită printr-o rugăciune citită de preot în taină puțin mai înainte, care începe astfel: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri…”25. Astfel se roagă și Sfântul Maxim Mărturisitorul, înainte de a tâlcui rugăciunea domnească: „Rog pe Domnul, învățătorul acestei rugăciuni, să-mi deschidă mintea spre înțelegerea tainelor din ea!”26.

Care rugăciune este bineplăcută lui Dumnezeu?

Pe lângă pregătirea pentru rugăciune, ca aceasta să fie primită de Dumnezeu, ea trebuie să fie săvârșită cu scopul de a fi bineplăcută lui Dumnezeu. Văzând cum S-a rugat Însuși Mântuitorul Hristos, dar și Apostolii și sfinții în toate veacurile, înțelegem că rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu trebuie să izvorască dintr-o inimă sinceră, lipsită de viclenie, să fie săvârșită cu toate puterile ființei omenești, cu luare-aminte la cuvintele rostite, să nu fie alcătuită din cuvinte meșteșugite și să ceară doar acele lucruri bune care sunt mai presus de puterea noastră a le dobândi, căutând permanent voia lui Dumnezeu, mai presus de voia noastră. Pe toate aceste însușiri ale rugăciunii vom căuta să le deslușim în continuare.

Rugăciunea sinceră este lipsită de viclenie

În timpul rugăciunii, Dumnezeu caută întotdeauna spre inima noastră, să afle dacă ne dorim cu adevărat lucrul pentru care ne rugăm, iar mai ales atunci când ne rugăm să scăpăm de o anumită patimă sau să dobândim o anume virtute. Omul trebuie să vrea cu adevărat ca gândirea lui să ajungă precum „gândul” pe care-l avea Domnul Iisus Hristos (I Corinteni II, 16) sau, altfel spus, „în vremea rugăciunii și în toată vremea trebuie să ne străduim să potrivim duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu”27. Este nevoie, deci, ca omul să rostească sincer cuvintele rugăciunii, să își dorească din tot sufletul să scape din robia unei patimi sau să se roage cu durere pentru mântuirea aproapelui său, ca Domnul să-l cerceteze și să poată spune: Iată om în care nu e vicleșug! (Ioan I, 47). Dacă omul Îl dorește sincer pe Dumnezeu, atunci și Dumnezeu îi primește rugăciunea și Se descoperă omului. Prin urmare, „de voiești ca Dumnezeu să asculte rugăciunea ta, ia aminte mai întâi tu însuți la ea cu credință și rostește-o din inimă!”28. Cei care se roagă doar cu limba sau cu trupul, fără suflet, în mod fățarnic, fac o lucrare potrivnică lui Dumnezeu. Despre o astfel de lucrare mincinoasă a grăit încă din vechime psalmistul, zicând: „Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deșartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc” (Psalmi 5, 9), iar Însuși Domnul a spus că cei care „de ochii lumii se roagă îndelung își vor lua mai multă osândă” (Marcu 12, 40). Dacă nu suntem sinceri în cuvintele rugăciunii, „vom face însăși rugăciunea noastră mijloc al depărtării de Dumnezeu”29.

Rugăciunea este lucrare a omului întreg

Mântuitorul Hristos „Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” (Luca V, 16), nu pentru că în mijlocul oamenilor nu S-ar fi putut ruga Tatălui ceresc, ci pentru a ne învăța pe noi că atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nu mai trebuie să ne agățăm mintea de nimic din jurul nostru, ci să ne închinăm Lui cu toată ființa noastră, cu toate puterile noastre sufletești și trupești. Astfel S-a rugat Fiul lui Dumnezeu, astfel și ucenicii Săi, precum dă mărturie Sfântul Apostol Pavel: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” (I Corinteni XIV, 15). În urma căderii în păcat, puterile omenești au pierdut unitatea de la început, iar omul a ajuns să se dezechilibreze lăuntric, exagerând când o lucrare, când alta, cum observă unul dintre cuvioșii care au trăit în secolul XX: „În urma căderii, destructurați sufletește și trupește, ne rugăm pe bucățele. Fie cu mintea și prea raționali, fie cu inima și prea sentimentali, fie cu sufletul direct și prea spirituali, ori cu trupul și prea senzuali. Ori idealul mistic este ca răspunsul propriu de iubire către Dumnezeu să fie din Integritatea Ființei, Trup și Suflet, minte și inimă deodată, în unire”30. O rugăciune săvârșită numai cu o parte din ființa noastră parcurge tot numai o parte din drumul ei către Dumnezeu. Cuvântul lipsit de gând nu are putere, cum arată Shakespeare într-una dintre piesele lui de teatru:

„Cuvintele-mi zboară-n sus, gândurile-mi rămân jos;
Cuvinte lipsite de gânduri niciodată n-ajung Sus”31.

Închiderea gândurilor în cuvintele rugăciunii

Lupta cu gândurile și cu împrăștierea minții în timpul rugăciunii este cunoscută tuturor celor care se roagă lui Dumnezeu. Mai ales sfinții au purtat lupta aceasta, pe care însă au biruit-o, prin îndelungă-răbdare și cu Harul lui Dumnezeu. Ca mintea să nu se mai împrăștie în timpul rugăciunii, ea trebuie educată puțin câte puțin așa cum învață Sfântul Ioan Scărarul: „Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii, iar dacă, slăbind pentru pruncia ei, cade, ridic-o iarăși; căci e proprie minții nestatornicia, dar e propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici”32. Cugetarea se poate închide în cuvintele rostite cu gura atunci când pătrundem cu mintea sensul cuvintelor și le așezăm în inimă, ca pe unele vrednice de iubit și de păstrat. Pentru că atenția la cuvintele rugăciunii trezește și unește întreaga ființă a omului în lucrarea săvârșită, toți Sfinții Părinți îndeamnă spre aceasta, ca și Evagrie: „Atenția minții căutând rugăciune va afla rugăciune; căci rugăciunea îi urmează atenției, mai mult ca orice altceva. De aceea, trebuie să ne sârguim spre ea”33. Același îndemn îl dau și Bătrânii din pustie, care au aflat calea rugăciunii curate, zicând: „Când stai, făcând rugăciuni, să caute mintea ta la puterea stihului și socotește că înaintea lui Dumnezeu stai, a Celui ce cearcă inimile și rărunchii”34. Când omul uită înaintea Cui se află la rugăciune, atunci mintea lui va aluneca ușor, fie la amintiri, fie la griji lumești sau planuri de viitor. În schimb, iubirea de Dumnezeu ferește mintea de împrăștiere, cum spune Marcu Ascetul: „Rugăciunea neîmprăștiată e semn de iubire față de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea”, pe când „negrija de rugăciune și împrăștirea ei sunt dovada iubirii de plăceri”35. Cu cât sunt mai cunoscute rugăciunile și cu cât ele se rostesc mai des, cu atât trebuie citite mai atent, ca nu cumva obișnuința să ducă la neatenție sau la plictiseală. Așa cum graba strică treaba, tot așa graba strică rugăciunea. Cuvintele rostite au nevoie de un anumit timp, ca mintea să le înțeleagă, să le dorească și să le așeze în inimă, cum spune Sfântul Ioan de Kronstadt: „Când rostești cuvintele rugăciunii, nu te grăbi, ci dă-le timp să se resimtă în inima ta, să devină cuvintele inimii tale, averea ta!”36. Cuvintele rugăciunii nu trebuie nici sărite, nici scurtate, ci rostite cu toată atenția. Fiind o adevărată hrană a sufletului, cuvintele rugăciunii se aseamănă hranei celei trupești, care, pentru a-și oferi gustul ei, trebuie să fie mestecată cu răbdare.

Când omul uită înaintea Cui se află la rugăciune, atunci mintea lui va aluneca ușor, fie la amintiri, fie la griji lumești sau planuri de viitor. În schimb, iubirea de Dumnezeu ferește mintea de împrăștiere…

Puține cuvinte în rugăciune trebuie rostite de multe ori

Cu privire la forma rugăciunii, iar mai exact la cuvintele care o alcătuiesc, Mântuitorul Hristos ne învață astfel: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El” (Matei VI, 7-8). Înțelegem că atunci când ne rugăm nu avem nevoie de cuvinte multe, ca și cum ar trebui să-I explicăm pe larg lui Dumnezeu simțirile sau nevoile noastre. Că rugăciunea trebuie îmbrăcată în cuvinte simple și clare o spune și Sfântul Ioan Scărarul, astfel: „Să-ți fie țesătura cererii tale simplă, neîmpestritață în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameșul și fiul risipitor L-au împăcat pe Dumnezeu cu ei… Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor cel din ceruri”37. În îndemnul de mai sus, Domnul Iisus Hristos se referă la cuvintele rugăciunii și la formularea lor, dar nu face referire la durata rugăciunii, despre care știm că trebuie să cuprindă întreaga noastră viață. Prin urmare, soluția vine din rostirea acelorași rugăciuni, fie și numai a uneia singure, dar de cât mai multe ori, cum fac cei care iubesc rugăciunea, despre care Sfântul Ioan Casian spune că „nu se veselesc întru mulțimea stihurilor, ci în înțelegerea minții… că mai de folos este a cânta zece stihuri cu pricepere, decât tot psalmul cu tulburarea minții”38.

Rugăciunea de laudă închinată lui Dumnezeu

Dintre toate rugăciunile, rugăciunea de laudă închinată lui Dumnezeu este întâia și începătoarea tuturor, fiind cea mai dezinteresată. Când Îl laudă pe Dumnezeu, omul se lasă pe sine deoparte, uită de propriile dureri și de necazuri, nu cere nimic pentru sine și nu așteaptă nimic în schimb, ci numai se bucură de Dumnezeul lui, slăvindu-I bunătatea și iubirea revărsate peste întreaga făptură. Acesta este și motivul pentru care orice slujbă sau rugăciune începe cu slăvirea lui Dumnezeu sau cu binecuvântarea Împărăței Lui celei veșnice. Nevoia lăuntrică de a-L lăuda pe Dumnezeu este un lucru firesc, la fel cum înaintea unui apus de soare, a unei cascade sau a unei opere de artă, privitorul este copleșit de încântare și începe să-și exprime fericirea prin laude la adresa lucrului admirat. Cum observă un teolog anglican, „orice bucurie legată de ceva se revarsă spontan în laudă”39, de unde tragem concluzia că orice laudă sinceră îndreptată în afara propriei persoane se înfățișează ca „o expresie audibilă a sănătății interioare”40. În mod evident, Dumnezeu nu are nevoie de laude omenești, dar omul nu se poate abține să nu-L laude pe Dumnezeu, ca și psalmistul: „Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale! Veseli-mă-voi și mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte!” (Psalmi IX, 1-2). Fiind plin de bucurie, cel care Îl laudă pe Dumnezeu simte nevoia să îi îndemne și pe alții să Îl laude, ca și aceia să se bucure împreună cu el: „Lăudați pe Domnul și chemați numele Lui; vestiți între neamuri lucrurile Lui. Cântați-I și-L lăudați pe El; spuneți toate minunile Lui. Lăudați-vă cu numele cel sfânt al Lui; veselească-se inima celor ce caută pe Domnul” (Psalmi CIV, 1-3). Când omul îl laudă pe Dumnezeu, el nu doar își exprimă bucuria, ci încă și-o sporește, știind că „a te bucura deplin înseamnă a slăvi”41 sau, altfel spus, slăvirea este bucuria supremă față de lucrul iubit.

Rugăciunea de mulțumire

De mare însemnătate este, apoi, rugăciunea de mulțumire pentru toate binefacerile revărsate de Dumnezeu în viața noastră. Ea se naște dintr-un sincer sentiment de recunoștință față de Cel Care ne poartă de grijă și atunci când noi nu ne dăm seama, motiv pentru care într-o rugăciune de taină din Sfânta Liturghie, Biserica îi mulțumește lui Dumnezeu și pentru binele pe care omul nu-l cunoaște, astfel: „Îți mulțumim Ție și Unuia-Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele arătate și nearătate, ce ni s-au făcut nouă”42. Această mulțumire nu este orientată însă numai spre trecut, ca o urmare firească a unor daruri primite, ci și spre viitor, ca o mărturie a sufletului vrednic de a primi noi daruri, cum arată Sfântul Isaac Sirul: „Mulțumirea celui ce primește îl ațâță pe cel ce dă, ca să dea daruri și mai mari decât cele dintâi… Nici un dar nu rămâne fără adaos, decât cel pentru care nu se mulțumește”43. Apoi, mulțumirea nu trebuie să fie numai ecoul lucrurilor care ne plac, al celor pe care noi le considerăm bune, ci și al lucrurilor mai grele din viața noastră, știind că un bolnav nu trebuie să îi mulțumească doctorului doar pentru leacurile dulci, ci de multe ori mai ales pentru cele amare, care au o putere mai mare de vindecare. Mulțumirea noastră trebuie să fie atotcuprinzătoare, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi!” (I Tesaloniceni V, 18).

Cererile duhovnicești, înaintea celor trupești

Cu privire la rugăciunea de cerere, aceasta nu este doar permisă, ci este chiar poruncită de Mântuitorul Hristos, în repetate rânduri, zicând: „Cereți și vi se va da” (Matei VII, 7); „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Marcu XI, 24); „Cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină!” (Ioan XVI, 24). Se poate, însă, ca în cererile adresate lui Dumnezeu omul să greșească mult, așezând cererile mici înaintea celor mari, ori cererile trupești înaintea celor duhovnicești. În rugăciunea domnească, Domnul Iisus Hristos ne învață să Îi cerem lui Dumnezeu lucruri cu adevărat vrednice de El, lucruri mari, lucruri care sunt mai presus de puterile omenești, precum: Pâinea cea spre ființă – adică pe Acela Care a zis: „Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer” (Ioan VI, 41) –, iertarea păcatelor, ferirea de ispite și izbăvirea de cel viclean (Matei VI, 9-13). Abia după aceste cereri putem adăuga și altele, evident mai mici, pe care însăși Biserica le rostește în Sfânta Liturghie, cum sunt cele pentru bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru buna rânduire a ploilor, pentru cei din închisori, pentru elevi și studenți și altele. Cei care se roagă doar pentru buna-chivernisire a acestei vieți trecătoare – sănătate, belșug, ferire de boli încalcă porunca Mântuitorului Hristos, Care a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui…” (Matei VI, 33). Prin această poruncă, El a așezat grija de cele trupești, după osteneala pentru dobândirea mântuirii.

Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu doar acele lucruri care sunt mai presus de puterile noastre, având credința că „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca XVIII, 27). Altfel spus, Dumnezeu lucrează în viața omului abia atunci când omul este neputincios. Privind istoria lumii și istoria personală, observăm că „Dumnezeu pare să nu facă de la Sine nimic din ce ar putea delega făpturilor Sale. Ne poruncește să facem încet și împleticit ceea ce El ar putea face în mod desăvârșit și la clipeala ochiului… Pare să implice în fiecare clipă aproape un soi de abdicare divină”44. Dar acest lucru vine tot din iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, ca omul să aibă prilejul să devină asemenea Lui. Într-un sinaxar-roman, Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos, care îngrijea cu multă osteneală o persoană bolnavă, fiind întrebat de ce nu Îi cere lui Dumnezeu să o tămăduiască, așa cum a făcut în cazul altora, răspunde: „Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi, ca oameni… Oare crezi că Dumnezeu singur n-ar dori să-i tămăduiască pe toți oamenii din lume? Dar Lui Îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că așa se înmulțește în lume dragostea”45.

În privința lucrurilor cerute de om lui Dumnezeu, mai înainte de toate trebuie așezată rugăciunea pentru iertarea păcatelor. În urma acestei cereri, omul primește cu adevărat harul lui Dumnezeu. Este nevoie însă de multă atenție la noi înșine, ca inima noastră să fie sinceră atunci când ne cerem iertare pentru păcate. Pornind de la observația că „a ierta și a scuza sunt aproape antonime”, un teolog anglican spune că „ceea ce numim noi a-i cere iertare lui Dumnezeu constă foarte adesea în a-i cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele”46. În acest caz, noi nu conștientizăm propria vină, nici nu așteptăm iertarea ca pe un dar, ci Îi pretindem lui Dumnezeu să ne înțeleagă și să accepte faptul că am păcătuit în anumite circumstanțe care nu au depins de noi. Apoi, dacă nu noi suntem de vină, Dumnezeu nu are ce să ne ierte. Dar, și în acest caz, omul pierde din vedere partea lui de vină, acea parte care nu poate fi justificată în niciun fel, adică lipsa de atenție și de iubire față de Dumnezeu și față de semenii săi.

Voința omului și voia lui Dumnezeu

Există făgăduințe ale Mântuitorului Hristos care par să promită o împlinire automată a cererilor noastre: „Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 21-22); „Orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan XIV, 13). Dar însuși faptul că rugăciunea este o cerere implică împlinirea sau neîmplinirea ei, altfel nu ar mai fi cerere, ci constrângere sau obligarea lui Dumnezeu să Se supună voinței noastre. Este esențial ca fiecare creștin să înțeleagă faptul că rugăciunea nu este un act magic, nici Dumnezeu nu este un mijloc de satisfacere automată a dorințelor omului. Astfel, o rugăciune primită de Dumnezeu nu este întotdeauna și o rugăciune împlinită de El, altfel, am putea spune că nu a fost primită rugăciunea Domnului Iisus Hristos făcută în Ghetsimani, El primind mai apoi paharul morții de care Se temea (Luca XXII, 42), nici rugăciunea Apostolului Pavel, care L-a rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l tămăduiască de o boală și a auzit de la Acela: „Îți este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni XII, 7-9). La fel, Sfântul Siluan Athonitul (†1938), care suferea de cumplite dureri de cap, mărturisește: „Mult am cerut Domnului să mă vindece, dar Domnul nu m-a ascultat… Am înțeles că dacă Domnul nu-mi vindecă durerea de cap, înseamnă că pentru sufletul meu este de folos să mă doară așa”47. Astfel înțelegeau sfinții neîmplinirea rugăciunilor făcute cu credință către Dumnezeu, încredințați fiind că voința lor este mai neștiutoare decât voia lui Dumnezeu. De atâtea ori a dovedit Dumnezeu lumii că cele aparent bune pot fi dăunătoare, pe când cele aparent rele pot fi folositoare. Încredințând voința Sa omenească voinței Tatălui ceresc, Domnul Iisus Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm, zicând: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca XXII, 42).

Cererile care privesc viața trupească a omului și petrecerea lui în lumea aceasta trebuie să fie încadrate în cele care privesc dobândirea mântuirii sau cel puțin să nu fie opuse acelora. Celui bun și iubitor de oameni nu Îi putem cere decât tot lucruri bune, care nu sunt opuse în niciun fel iubirii de oameni. Aici intervine tensiunea între voința omului și voia lui Dumnezeu, care pe mulți dintre oameni îi ispitește, unii ajungând să creadă chiar că Dumnezeu nu îi aude, nu le primește rugăciunea sau e de neînduplecat. Sfântul Nicodim Aghioritul îndeamnă la o încredere mai mare în voința preasfântă a lui Dumnezeu, decât în voința proprie afectată de păcat: „Gândul tău să fie a uni voința ta cu a lui Dumnezeu, nu a trage voința Lui la a ta. De ce? Voința ta, fiind întinată de iubirea de sine, deseori greșește și nu știe ce cere, dar voința lui Dumnezeu totdeauna este unită cu o negrăită bunătate și nu poate greși niciodată. Deci, ea este canonul și regina tuturor celorlalte voințe”48. Același îndemn îl dă și Sfântul Porfirie, zicând: „Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu… Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu. Căci, cu cât vânăm lucrul pe care îl dorim, cu atât el se depărtează… Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are El rațiunea Lui. Are și Dumnezeu tainele Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie… și că voiește totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere?”49. Referitor la încrederea în Dumnezeu necesară în vremea rugăciunii, trebuie să nu pierdem din vedere faptul că „Înțelepciunea infinită nu are nevoie să i se spună ce este cel mai bine, iar bunătatea infinită nu are nevoie de îndemnuri pentru a face binele”, motiv pentru care „prin rugăciune și acțiuni nu-I dăm sfaturi lui Dumnezeu”50. Iar Sfântul Isaac Sirul arată unele motive pentru care rugăciunile, deși pot fi făcute cu credință și cu iubire, nu sunt și împlinite de Dumnezeu, zicând: „De ceri lui Dumnezeu un lucru și te supune la multă răbdare, întrucât nu te ascultă repede, nu te întrista! Căci nu ești tu mai înțelept ca Dumnezeu. Aceasta ți se întâmplă fie pentru că ești nevrednic să primești ceea ce ceri, fie pentru că nu sunt căile inimii tale pe potriva cererilor tale, ci dimpotrivă, fie pentru că n-ai ajuns la măsura de a primi darul ce-l ceri”51.

Celui bun și iubitor de oameni nu Îi putem cere decât tot lucruri bune, care nu sunt opuse în niciun fel iubirii de oameni. (…) Sfântul Nicodim Aghioritul îndeamnă la o încredere mai mare în voința preasfântă a lui Dumnezeu, decât în voința proprie afectată de păcat.

Toate rugăciunile de cerere pot fi rezumate într-una singură, dar atotcuprinzătoare, precum citim în Pateric: „L-au întrebat unii pe Avva Macarie, zicând: Cum trebuie să ne rugăm? A zis lor Bătrânul: Nu este nevoie să îndrugați multe, ci să întindeți mâinile și să ziceți: Doamne, așa cum vrei și cum știi, miluiește-mă!”52. De aceea și Sfântul Nicodim spune că „mila lui Dumnezeu este nume sobornicesc și cuprinde toate darurile pe care le cerem de la Dumnezeu”53. O astfel de rugăciune atotcuprinzătoare este cea a minții coborâte în inimă, respectiv: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Repetată la nesfârșit, aceasta înlocuiește mulțime de alte rugăciuni.

Iubirea de Dumnezeu naște rugăciunea neîncetată

Din credință și din iubirea față de Dumnezeu se naște în inima omului dorința de a trăi permanent și veșnic împreună cu El, cum arată Sfântul Siluan Athonitul: „Cel ce iubește pe Domnul, totdeauna își va aduce aminte de El, iar aducerea-aminte de Domnul naște rugăciunea”54. Cum Dumnezeu este prezent în tot locul și în toată vremea, la fel, rugăciunea celui care Îl iubește pe Domnul nu încetează nicăieri și niciodată. Atunci când o femeie samarineacă L-a întrebat pe Domnul Iisus Hristos despre locul în care se cuvine să se roage omul, El i-a dat un răspuns bun la o întrebare greșită, arătându-i că este importantă starea în care se roagă omul, iar nu locul în care se află, zicând: „Adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește” (Ioan IV, 23). De aceea, și Apostolul Pavel spune: „Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire; asemenea, și femeile” (I Timotei II, 8); „Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri” (Efeseni VI, 18); „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni V, 17). Dacă limităm rugăciunile noastre în timp și spațiu, respectiv la spațiul bisericii sau la momentele de dimineață și de seară, încă nu am înțeles că noi suntem templu al Sfântului Duh (I Corinteni VI, 19), iar Împărăția Lui este înlăuntrul nostru (Luca XVII, 21). Sufletul nostru este mai presus decât clădirea bisericii, cum spune Sfântul Siluan Athonitul: „Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujba se săvârșește după cărți; dar nici biserica nu o iei cu tine, nici cartea nu o ai totdeauna, însă rugăciunea lăuntrică pururea și pretutindenea este cu tine. În sfintele lăcașuri se săvârșesc dumnezeieștile slujbe și viază Duhul Sfânt, dar sufletul este cea mai bună biserică a lui Dumnezeu, și pentru cel ce se roagă în suflet întreaga lume s-a prefăcut în lăcaș sfânt”55. Orice rugăciune este un dar al lui Dumnezeu, iar cea neîncetată, cu atât mai mult. În privința dobândirii acesteia, pelerinul rus o încredințează lucrării tainice a lui Dumnezeu, zicând: „Roagă-te așa cum știi și rugăciunea însăși îți va descoperi în ce fel poate fi neîncetată”56.

Rugăciunea nu trebuie să se reducă numai la cuvinte și gânduri, oricât de bune ar fi acestea, ci ea trebuie să se extindă la toate dispozițiile și lucrările noastre sufletești și trupești, cum învață Sfântul Vasile cel Mare: „Nu e nevoie negreșit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, și nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuință să-I amintim prin cuvinte de dorințele noastre, pentru că El știe cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem… Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voință a sufletului nostru și prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieții noastre. Ori de mâncați, spune apostolul, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți (I Corinteni X, 31). Când te așezi la masă, roagă-te! Când iei pâinea să o mănânci, înalță mulțumiri către Cel Ce ți-a dat-o!… Te-ai săturat? Să nu uiți de Binefăcător! Când îți pui cămașa, mulțumește Celui Ce ți-a dat-o!… Așa făcând, te vei ruga neîncetat. Nu-ți faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieții tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viața ta va fi o rugăciune continuă și neîntreruptă”57. Această trăire continuă cu Dumnezeu vine din atenția noastră neîncetată la lucrarea Sfintei Treimi în noi, iar mai ales din prezența Mântuitorului Hristos sălășluit în noi prin Sfintele Taine, despre care vorbește Părintele Miron Mihăilescu: „petrecând conștienți toată ziua împreună cu El, se înfiripă rugăciunea neîncetată ce izvorăște din străfundul inimii, din credința că El există în mine, El – Stăpânul vieții mele; nu localizat undeva, ci tainic. Priveghind asupra lucrării Sfintei Treimi, rugăciunea va deveni necesitate sfântă. Voi ajunge să nu mai pot a nu mă ruga, întreaga atenție fiindu-mi absorbită de Oaspetele divin care a venit în casa inimii mele”58.

Acest mod de închinare lăuntrică și permanentă este văzut ca rezistența supremă în vremurile grele prin care trece uneori omenirea. Îndemnul dumnezeiesc: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns!” (Matei VI, 6) nu este altceva decât un îndemn la rugăciunea tăcută, dar neîncetată, ascunsă înlăuntrul inimii.

Așteptarea lui Dumnezeu, semnul credinței și al smereniei

Credința unită cu smerenia întărește inima celui care se roagă, astfel încât se așază cu nădejdea înaintea lui Dumnezeu și așteaptă întru toate voia Lui. Însăși această așteptare a lui Dumnezeu poate fi socotită drept cel dintâi rod al rugăciunii omului. Este o mare taină această așteptare, despre care cântă și psalmistul: „Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine; a auzit rugăciunea mea” (Psalmi XXXIX, 1-2); „Pentru numele Tău, Te-am așteptat, Doamne; așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul, din straja dimineții până în noapte” (Psalmi CXXIX, 5-6). Omul nu este singur niciodată, nici nu poate fi, iar cu atât mai puțin în timpul rugăciunii, când Îl cheamă pe Dumnezeu și I se închină. De aceea, dacă ni se pare că Dumnezeu este absent, că nu ne aude, trebuie să știm că Dumnezeu este întotdeauna mai prezent decât omul și că fără prezența Lui în noi, nici nu ne-am putea închina Lui. Dă mărturie despre ajutorul dumnezeiesc în vremea rugăciunii Apostolul Pavel, care spune că „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26). Nu doar Duhul Sfânt se roagă în noi, în vremea rugăciunii, ci și Cuvântul lui Dumnezeu sălășluit în noi, precum arată Sfântul Ioan de Kronstadt: „Însuși Dumnezeu Cuvântul stă în fiecare cuvânt al rugăciunii și îl conduce; și Însuși Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu Se roagă cu buzele tale”59.

Nu-L poate aștepta cu adevărat pe Dumnezeu decât omul smerit, care nu se socotește pe sine vrednic de a-L întâlni pe Dumnezeu. În schimb, în lipsa pocăinței, omul mândru își pierde repede răbdarea, putând chiar să se supere pe Dumnezeu, pentru aparenta Lui absență. „Dar tocmai când îmbrățișez povara, când înțeleg că trebuie să mă rog singur în beznă, când accept iadul și temnița sufletului meu și mă rog acolo fără nădejde, fără Dumnezeu, fără vreo rază de lumină – pentru că nu le merit – atunci acționează Dumnezeu, atunci vine și-mi ridică povara de pe inimă, mă ușurează”60, precum mărturisește un stareț athonit. Despre dorința mândră de a-L vedea pe Dumnezeu au vorbit întotdeauna Sfinții Părinți, ca despre una care se poate face pricină de năluciri diavolești și înșelări periculoase, iar împotriva ei au opus cu tărie smerita-cugetare, precum citim: „Unuia dintre frați i s-a arătat diavolul preschimbat în înger de lumină, zicând: Eu sunt Gavriil și am fost trimis la tine. Iar el i-a zis lui: Vezi ca nu cumva să fi fost trimis la altul, că eu nu sunt vrednic. Și diavolul îndată s-a făcut nevăzut”61. Și iarăși: „Diavolul, văzându-se pe sine biruit de Bătrân, venind, i s-a arătat, zicând: Eu sunt Hristos! Iar Bătrânul, văzându-l pe el, și-a închis ochii. Atunci, diavolul i-a zis: De ce îți închizi ochii? Eu sunt, Hristos! Și răspunzând, Bătrânul i-a zis: Eu nu vreau să-l văd aici (în lumea aceasta) pe Hristos. Auzind aceasta, diavolul s-a făcut nevăzut”62.

Omul care Îl așteaptă cum se cuvine pe Dumnezeu nu simte o lipsă, nici nu se revoltă în sine, nici nu se frământă, ca unul care nu dorește nimic altceva decât să stea înaintea lui Dumnezeu, ca El să-l vadă și să-l miluiască așa cum știe. În acest sens, Părintele Emilianos spune: „Nu are importanță dacă eu mă ating de Dumnezeu. Nu are importanță dacă eu Îl văd pe Dumnezeu. Nu are importanță dacă eu am parte de cunoștința lui Dumnezeu… Dar ceea ce îmi dăruiește siguranță este să nu uit că Dumnezeu e prezent. Prin urmare, chiar dacă obosesc la rugăciune, în înfățișarea mea înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moțăi sau nu înțeleg, sau îmi fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această neștiință a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de față. Să nu voiesc eu să mă desfătez de El. Să vreau – ca să zicem așa – să Se desfăteze Dumnezeu de mine. Să vreau ca Dumnezeu să Se bucure de mine”63. Cu alte cuvinte, grija omului care se roagă nu trebuie să fie a-L aduce pe Dumnezeu înaintea lui, ci de a se pune pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu de a-L vedea pe Dumnezeu, ci ca Dumnezeu să-l vadă pe el. Așa cum Dreptul Moise „a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut” (Evrei XI, 27), tot așa și omul care se roagă, trebuie să trăiască și să aștepte, ca și cum l-ar vedea pe Cel nevăzut, având în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan XX, 29). Tocmai această așteptare tăcută a lui Dumnezeu este dovada cea mai vie că rugăciunea o fac mai întâi din iubire pentru El, de dorul Lui, iar nu din interes, din iubire față de mine însumi.

Care sunt roadele rugăciunii?

„Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni V, 22–23), spune Sfântul Apostol Pavel. Iar scriind despre „fericita rugăciune, sfințita maică a tuturor virtuților”, Sfântul Ioan Scărarul arată roadele rugăciunii prin numirile pe care i le dă acesteia: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, este susținătoarea lumii… pod de trecere peste ispite… izvorul virtuților… sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii… risipirea întristării… micșorarea mâniei… vădirea stării dinăuntru… tribunal, dreptar și scaun de judecată al lui Dumnezeu, înaintea scaunului Judecății viitoare”64. La rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că rugăciunea îmbrățișează tainic șapte lucrări, dând omului „învățătura despre Dumnezeu (teologia), înfierea prin har, egalitatea în cinste cu îngerii, împărtășirea de viață veșnică, restaurarea firii ca să încline spre ea însăși în chip nepătimaș, desființarea legii păcatului și surparea celui rău, care ne stăpânește prin înșelăciune”65. Prin rugăciune, omul dobândește tot binele cunoscut, ca și pe cel mai presus de cuget, căci „rugăciunea este mijlocire și unealtă de a primi toate acele daruri care izvorăsc din dragostea și bunătatea lui Dumnezeu”66, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul.

Dintre toate foloasele rugăciunii, primul care se simte este bucuria sau pacea inimii, semn că Dumnezeu iartă păcatele și îl îmbracă pe omul rugător în harul Său. Iar bucuria, cu cât este mai plină de har, cu atât dă celui care se roagă iubire față de întreaga făptură, precum dau mărturie cei care au cunoscut-o: „Crezi că ești fiu de împărat… Vrei să îmbrățișezi întreaga creație, pe cea însuflețită și pe cea neînsuflețită. Toți oamenii ți se par a fi îngeri”67. Asemenea și pelerinul rus: „Toți, fără excepție, mi se înfățișau la fel de dragi ca niște rude… Mi se părea că toți oamenii deveneau buni cu mine, ca și cum ar fi început toți să mă iubească”68. Acesta este începutul asemănării cu Dumnezeu, căci, prin rugăciune, omul dobândește însușiri ca ale lui Dumnezeu, atât cât îi este cu putință, cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu și petrecând în El prin rugăciune și dragoste, se face înțeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung-răbdătoare și – simplu vorbind – poartă în sine aproape toate însușirile dumnezeiești”69. În taina rugăciunii omul se întâlnește cu Dumnezeu, iar viața Sfintei Treimi se sălășluiește înlăuntrul omului (Ioan 14, 23).

Sfântul Isaac Sirul spune că rugăciunea este maica tuturor virtuților, astfel încât ea trebuie căutată înaintea tuturor: „Dobândește maica și ea îți va da copiii. Învață mai întâi să afli rugăciunea și îți va fi ușor să împlinești toate virtuțile”16. Apoi, în timp ce se aseamănă lui Dumnezeu prin creșterea în virtuți, omul rugător nu mai este biruit de patimi, căci harul dumnezeiesc îl ocrotește. Când omul își închină întreaga viață lui Dumnezeu, lupta cu patimile nu mai este dusă de omul singur, ci mai mult de Stăpânul său, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cu rugăciunea vei pune sabia în mâinile lui Dumnezeu, să lupte și să biruie pentru tine”66. Când omul se așază cu adevărat înaintea lui Dumnezeu și așteaptă mila Lui, diavolul nu mai are stăpânire asupra lui, cum arată Părintele Petroniu Tănase: „Dacă prin rugăciune mintea se face surdă și mută față de orice gând din afară și stă ca Maria la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, atunci te rogi cu adevărat și niciun diavol nu se mai poate apropia de tine”70.

Ce lucrare urmează rugăciunii?

Mântuitorul Hristos ne atrage atenția că „Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei XI, 12). Simpla citire a rugăciunilor nu mântuiește, dacă faptele celui care se roagă nu sunt potrivite voii lui Dumnezeu. Ne arată Învățătorul nostru că după fapte se cunoaște omul, iar nu după cuvinte, când spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII, 21); și iarăși: „Pentru ce Mă chemați: Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?” (Luca VI, 46). Când omul se roagă cu adevărat, mai cu adevărat se străduiește să împlinească poruncile dumnezeiești, urmând porunca Lui: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele!” (Ioan XIV, 15). Rugăciunea trebuie confirmată prin străduința care îi urmează, cum învață și Sfântul Nicodim: „După rugăciune, silește-te mai mult a deveni începător Darului și virtuții cerute de la Dumnezeu, căci nevoința rugăciunii se cade a fi însoțită, în acest fel, de silința biruinței egoismului nostru. Altfel, a cere cineva o virtute de la Dumnezeu și a nu se nevoi cu toate mijloacele și în toate felurile s-o dobândească, ci a se lenevi, aceasta într-adevăr înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu, iar nu a-L ruga”71.

Prin firea ei, rugăciunea este atotcuprinzătoare

Fiecare om se roagă, în primul rând, pentru propria mântuire, din dorința de a ajunge fiu al lui Dumnezeu și aproapele tuturor celor din jurul său. Însă, prin însăși firea ei, rugăciunea este o lucrare sobornicească în care cerul se unește cu pământul, iar cei vii comunică cu cei adormiți. Când omul ajunge să dobândească iubirea față de Dumnezeu, el nu se mai poate ruga doar pentru propria mântuire, ci ajunge să simtă durerile semenilor săi ca pe ale sale, în așa fel încât ajunge de multe ori să se roage mai mult pentru alții, decât pentru sine. Rugăciunea pentru alții străbate întreaga Sfântă Scriptură, ca un rod al iubirii de aproapele. Cea mai bună rugăciune pentru alții este ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu și să umble în căile Lui, precum însuși Sfântul Apostol Pavel se ruga: „Nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoașterea voii Lui, întru toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească, ca voi să umblați cu vrednicie întru Domnul, plăcuți Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun și sporind în cunoașterea lui Dumnezeu” (Coloseni I, 9-10). Fiind prin fire atotcuprinzătoare, rugăciunea noastră ajunge să îi cuprindă și pe cei adormiți, care au nevoie de iubirea noastră, așa cum și sfinții ajunși în Împărăția lui Dumnezeu ne cuprind pe noi în rugăciunea lor.

Însă, prin însăși firea ei, rugăciunea este o lucrare sobornicească în care cerul se unește cu pământul, iar cei vii comunică cu cei adormiți. (…) Rugăciunea pentru alții străbate întreaga Sfântă Scriptură, ca un rod al iubirii de aproapele.

După trimiterea în lume a Domnului Iisus Hristos, întâlnirea și unirea omului cu Dumnezeu în taina rugăciunii rămâne poate cel mai mare dar făcut oamenilor de Părintele ceresc. Pentru a se folosi de acest privilegiu, omul trebuie să pună început rugăciunii prin preaslăvirea lui Dumnezeu și smerita-cugetare, să continue cu mulțumirea pentru întreaga purtare de grijă a lui Dumnezeu, având conștiința nevredniciei pentru darurile primite, și să încheie cu cererea acelor lucruri folositoare mântuirii.

Imagine

• 1

  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, II, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2005, p. 242.

• 2

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, trad. ierom. Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, Galați, p. 193.

• 3

  Jean-Paul Sartre, Greața, trad. Marius Robescu, Editura RAO, București, 1997, p. 331.

• 4

  Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, trad. ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2010, p. 23.

• 5

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 1, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, IX, Editura Humanitas, București, 2002, p. 381.

• 6

  Părintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 427.

• 7

  Everghetinosul, vol. I-II, trad. Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 307.

• 8

  Ilie Ecdicul, Culegere din sentințele înțelepților, 107, în Filocalia, IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2005, p. 266.

• 9

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, p. 207.

• 10

  Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, p. 111.

• 11

  Patericul Mare, XII, 3, trad. pr. prof. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2016, p. 643.

• 12

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 63, p. 394.

• 13

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, pp. 203, 195.

• 14

  Cuviosul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 315.

• 15

  Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate, trad. diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 45.

• 16a16b

  Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate, p. 46.

• 17

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, p. 209.

• 18

  Sfântul Ioan de Kronștadt, Către păstorii duhovnicești, trad. Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2011, pp. 191-192.

• 19

  Everghetinosul, p. 310.

• 20

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, pp. 196, 205.

• 21

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 4, p. 382.

• 22

  Patericul Mare, XII, 33, p. 652.

• 23

  Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, pp. 177, 188.

• 24

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, p. 194.

• 25

  Liturghier, Editura IBMO, București, 2012, pp. 147-148.

• 26

  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, p. 229.

• 27

  Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, p. 177.

• 28

  Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, p. 192.

• 29

  Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, p. 212.

• 30

  Pateric carpatin. File de isihasm, Editura Platytera, București, 2017, p. 139.

• 31

  William Shakespeare, Hamlet, III, 3, în Tragedies, I, Everyman’s Library, David Campbell Publishers, London, 1992, p. 85: My words fly up, my thoughts remain below; Words without thoughts never to heaven go.

• 32

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 16, p. 384.

• 33

  Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 149, trad. pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, I, Editura Humanitas, București, 2008, p. 91.

• 34

  Everghetinosul, p. 309.

• 35

  Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, 97, în Filocalia, I, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2008, p. 242.

• 36

  Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, p. 172.

• 37

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 4 și 8, pp. 382-383.

• 38

  Everghetinosul, p. 308.

• 39

  Clive Staples Lewis, Meditații la Psalmi, trad. Emanuel Conțac, Editura Humanitas, București, 2013, p. 107.

• 40

  Clive Staples Lewis, Meditații la Psalmi, p. 108.

• 41

  Clive Staples Lewis, Meditații la Psalmi, p. 111.

• 42

  Liturghier, Editura IBMO, București, 2012, p. 172.

• 43

  Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, XXX, p. 145.

• 44

  Clive Staples Lewis, Eficacitatea rugăciunii, în: Ferigi și Elefanți. Și alte eseuri despre creștinism, trad. Emanuel Conțac, Editura Humanitas, București, 2011, p. 119.

• 45

  Ierom. Savatie Baștovoi, Nebunul, Editura Cathisma, București, 2006, p. 59.

• 46

  Clive Staples Lewis, Despre iertare, în: Ferigi și Elefanți. Și alte eseuri despre creștinism, p. 50.

• 47

  Cuviosul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 358.

• 48

  Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, 1999, p. 137.

• 49

  Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, p. 200.

• 50

  Clive Staples Lewis, Eficacitatea rugăciunii, în: Ferigi și Elefanți. Și alte eseuri despre creștinism, p. 118.

• 51

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, nota 868, pp. 387-388.

• 52

  Patericul Mare, XII, 14, p. 648.

• 53

  Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, p. 142.

• 54

  Cuviosul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 315.

• 55

  Cuviosul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 317.

• 56

  Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate, p. 41.

• 57

  Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a cincea, la Mucenița Iulita, III-IV, trad. pr. Dumitru Fecioru, în PSB, 17, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 389.

• 58

  Părintele Miron Mihăilescu, Cum să te rogi neîncetat, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 15.

• 59

  Sfântul Ioan de Kronștadt, Către păstorii duhovnicești, p. 200.

• 60

  Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, trad. ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2010, pp. 29-30.

• 61

  Patericul Mare, XV. Despre smerita cugetare, 197, p. 755.

• 62

  Patericul Mare, XV. Despre smerita cugetare, 199, p. 755.

• 63

  Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, p. 97.

• 64

  Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVIII, 1, p. 381.

• 65

  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, pp. 229-230.

• 66a66b

  Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, p. 136.

• 67

  Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, trad. ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 125.

• 68

  Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate, pp. 53-54.

• 69

  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 52, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, II, Editura Humanitas, București, 2005, p. 73.

• 70

  Părintele Petroniu de la Prodromu, p. 430.

• 71

  Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, p. 138.