În fruntea Adunării Naționale care a decis la Alba Iulia ultimul act al Marii Uniri a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat doi înalți ierarhi români, Miron Cristea (episcopul de Caransebeș și viitorul Patriarh al României) și Iuliu Hossu (episcopul de Gherla și viitorul Cardinal), cel din urmă citind chiar, înaintea celor adunați, Rezoluția de unire. Atunci, viitorul Patriarh a spus: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”. Pentru a putea înțelege cum s-a petrecut acest lucru, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria mai veche a românilor.
Înainte de a însemna și un locaș de cult sau o clădire, termenul de „biserică” s-a referit la comunitate și la comuniune, în numele credinței. Se vede acest fapt destul de clar și din sensul inițial al numelui de ecclesia, prin care se identifica, în greaca veche, o adunare și anume adunarea poporului. Biserica creștină s-a identificat de la început cu lumea, cu societatea, cu întreaga comunitate umană. Fără acceptarea acestui adevăr, nu se poate înțelege mai nimic din istoria mai de demult a românilor din toate timpurile.
Istoria a cunoscut perioade care s-au voit raționale sau raționalizante, cu privilegierea rolului fundamental al omului și a puterii minții sale. Aceste perioade au avut în centrul lor ideologii numite umaniste. Dar omenirea a trecut și prin epoci cu profiluri de alt tip, în care spiritul era plasat deasupra rațiunii reci. O astfel de epocă greu de înțeles de către urmași a fost Evul Mediu. Evul Mediu european a început, a crescut și s-a desfășurat în toată amploare sa, pe o durată de circa un mileniu, sub semnul Creștinismului și al Bisericii.
Abia intelectualii Renașterii (după ce Evul Mediu „obosise”) au dobândit convingerea că lumea se trezea după o perioadă nesemnificativă, care umbrise luminile Antichității și că rolul lor, al celor renăscuți ori retreziți, era să imite Antichitatea. Între Antichitate și Renaștere, ei vedeau o paranteză nedorită, căreia nici nu s-au străduit să-i dea un nume propriu-zis, spunându-i „de trecere”, „de mijloc”. Acești umaniști târzii considerau perioada de după lumea antică o penibilă decădere, demnă de pus între paranteze, în raport cu luminile culturii antice și cu cele ale umanismului renascentist. De aici provin și marile prejudecăți legate de acest mileniu european, numit „ev întunecat”. De câte ori nu se aud, în viața cotidiană, expresii de genul „barbaria medievală”, „comportament ca în plin Ev Mediu!”, „întunecime medievală”? Totul pornește de la Renaștere și de la unele perioade succesive, ai căror reprezentanți îi considerau pe oamenii medievali incapabili de creații superioare, gregari, inferiori, murdari sau inculți. Raportarea – în toate aceste catalogări – se făcea la marile creații ale anticilor, considerate adevărate repere și modele, demne de continuat și de imitat. Relativ târziu, începând cu epoca romantismului timpuriu (finele secolului al XVIII-lea), specialiștii au descoperit adevărata față a Evului Mediu, dovedind geniul marilor creatori de-atunci. S-a demonstrat că medievalii au creat alte tipuri de opere decât cele antice nu fiindcă erau inculți ori incapabili de imitare, ci fiindcă aveau alte sensibilități, alte gusturi, alte idealuri. Arhitectura bisericilor bizantine, romanice sau gotice este diferită de arhitectura templelor antice – teoretizată de Vitruvius – deoarece erau altele nevoile, altele exigențele, altele sensibilitățile. Detaliile sculpturale cu animale, multe dintre ele fantastice, ca și pictura de frescă sau icoana răsăriteană pe lemn nu sunt cu nimic inferioare artei antice, ci sunt altceva, reflectând o altă lume, diferită de aceea a anticilor. Mai mult, Evul Mediu este plin de noutăți, de invenții remarcabile, de progrese surprinzătoare față de ceea ce a produs lumea antică: universitățile, scolastica, muzica bazată pe ritm, hamul, potcoava, scărița, poezia truverilor, prerogativele mai mari ale supușilor.
În mileniul medieval, au predominat ideile de credință, ierarhie, supunere, autoritate, comuniune și privilegiu, foarte diferite de cele ale epocii moderne, bazate pe libertate, egalitate, democrație, revoluție, concurență și competiție. Lumea de-atunci avea cu totul alte repere, depărtate de idealurile drepturilor omului și de forța individului, de liberalism și de individualism. Oamenii medievali aveau o clară conștiință de grup, de comunitate, iar viața lor nu se baza pe drepturi individuale, ci pe traiul în grup, statuat prin privilegii. Chiar termenul de „lege”, în sensul dreptului roman, este anacronic pentru societatea medievală. Atunci, oamenii nu avea nevoie de legi, ci de cutume, de datini, de obiceiuri, consemnate uneori în privilegii. Lumea aceea era una a autarhiilor, a comunităților locale și a autorității seniorului. Fiecare comunitate se ghida, se organiza și se judeca după propriile principii de drept, care erau, de regulă, cutumiare, deși multe își aveau rădăcinile în dreptul roman, combinat cu tradițiile gentilico-tribale ale migratorilor. În Evul Mediu, regii (principii) erau doar primii între egali, fiind considerați suzerani sau seniori supremi. În Evul Mediu nu există conducere absolută și nici putere centralizată absolută. Absolutul era apanajul exclusiv al lui Dumnezeu, considerat adevăratul „arhitect” al „tuturor celor văzute și nevăzute”. Relațiile dintre oameni se bazau pe obligații reciproce neechivalente, în cadrul cărora un individ liber mai slab se punea sub protecția unui individ liber mai puternic. Lumea avea arhitectura sa stabilă și nimic nu putea fi gândit în afara credinței și a Bisericii. Omul medieval avea un atașament nețărmurit față de credință și față de Biserică, socotite adevărata esență a lumii celei adevărate, moștenite de toți credincioșii autentici, trecuți prin popasul pământean format din „umbră și vis”. Artiștii medievali nu simțeau nevoia să-și imortalizeze numele, pentru că singurul artist cu rolul suprem de artizan al întregii firi era Dumnezeu și numai El se cuvenea să fie preamărit.
În acest context și Biserica românilor medievali a avut rolul de coagulant în societate, de păstrare a comunităților mărunte și a comunității celei mari, care era poporul român. Un singur exemplu este grăitor. La 14 noiembrie 1234, papa Grigore al IX-lea, din Perugia, i se adresa „regelui” Bela (viitorul rege Bela al IV-lea), fiul lui Andrei al II-lea (1205–1235), regele Ungariei, astfel: „După cum am aflat, în episcopatul cumanilor, sunt anumite popoare care se cheamă români și care, deși după nume se socotesc creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești nu de la venerabilul nostru frate..., episcopul cumanilor, care e diocezan al acelui ținut, ci de la anumiți episcopi falși, care țin de ritul grecilor. Iar unii, atât unguri, cât și germani, împreună cu alți dreptcredincioși (ortodocși) din Regatul Ungariei, trec la aceștia ca să locuiască acolo <cu ei, românii> și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții români, nesocotindu-l pe acesta <pe episcopul latin al cumanilor>, primesc sus-numitele taine <de la episcopii de rit grec>, spre marea indignare a dreptcredincioșilor (orthodoxorum) și spre marea abatere a credinței creștine”1. Acest „episcopat al cumanilor” se afla, în cea mai mare măsură, în regiunile din afara arcului Carpaților și cuprindea o regiune foarte întinsă, care mergea de la răsărit de valea Oltului, trecea de-a lungul curburii munților și ajungea până spre centrul și nordul viitoarei Moldove. Un colț al său cuprindea și Țara Bârsei. Cu alte cuvinte, acest episcopat cuprindea regiuni întinse din viitoarele voievodate Moldova și Valahia, plus unghiul sud-estic al Transilvaniei.
Din acest fragment, reies câteva idei importante: 1. în episcopatul chemat „al cumanilor” trăiau de fapt români de rit răsăritean, organizați politic și religios; 2. românii aceștia erau conduși de episcopii lor bizantini („greci”) și refuzau păstorirea sau oblăduirea episcopului roman (catolic); 3. spre acești români extracarpatici (și din Țara Bârsei) veneau supuși din Transilvania ai regelui Ungariei, se contopeau cu ei și le preluau credința și obiceiurile. În fața unei astfel de situații stânjenitoare, papa a cerut măsuri energice. Ca să nu se ivească „vreo primejdie pentru suflete” și ca să nu aibă românii motiv, din lipsa săvârșirii tainelor după rânduiala lor, „să se îndrepte spre episcopii schismatici”, se dă poruncă episcopului cumanilor să le creeze românilor, după regula „conciliului general” (al IV-lea de la Lateran, din 1215), „un episcop catolic potrivit acelei națiuni <a românilor>, care să-i fie vicar…”. De asemenea, i se poruncește „regelui” Bela să-și țină promisiunea făcută legatului apostolic Iacob (episcop ales de Preneste) și să-i silească pe toți neascultătorii față de Biserica Catolică să se supună acestei biserici; ceea ce însemna că Bela trebuia să-i oblige pe menționații români să-l asculte pe episcopul catolic, să strângă veniturile obișnuite de la ei (decima ecleziastică) destinate întreținerii episcopului și să nu mai rabde în țara sa astfel de „schismatici”, după cum promisese.
Ce reiese din toate acestea? Biserica catolică – susținută de un puternic regat, cum era Ungaria atunci – desfășura o acțiune „misionară” (de fapt prozelită) printre români, care figurau la Roma drept „creștini” (catolici), dar continuau să se manifeste, în mare măsură, ca „schismatici”. Acțiunea nu reușește, fiindcă românii se supun mai departe propriilor episcopi bizantini („greci”). Surprinzător nu doar acest fapt, ci înregistrarea efectului contrar acțiunii prozelite, adică atragerea între români, fără vreo forță de constrângere, a unor catolici din regat, care se uneau cu românii sub oblăduirea episcopilor românilor. Măsurile preconizate sunt cele obișnuite, adică folosirea brațului secular (armat) – nume eufemistic pentru autoritatea politică-militară a statului – în vederea eradicării „schismei”. Numai că apare aici și o inițiativă mai subtilă, stabilită la conciliul general din 1215, după căderea Constantinopolului în mâini latine (1203–1204): numirea unui episcop vicar de rit „grec” pentru acei români, dar supus Romei (un fel de episcop unit, cu alte cuvinte). Conciliul general din 1215 (de la Lateran) stabilise că nu pot rezida în același loc doi episcopi creștini, dar un prelat latin și un ierarh bizantin cu rol de vicar aveau permisiunea să ființeze.
Din toate acestea se vede forța în comunitate a Bisericii răsăritene, prin mijlocirea mai multor episcopi. Această Biserică reușea nu numai să coaguleze masa românească, ci și să atragă străini la credința Răsăritului. Astfel, acțiunea prozelită se întorcea contra inițiatorilor săi. Or, acest fapt nu ar fi fost posibil fără o legătură specială între Biserică (ierarhie) și comunitatea păstorită, ceea ce arată, în cazul românilor, atașamentul lor nețărmurit față de Biserică, imposibilitatea lor de a concepe lumea fără biserică și venirea lor spre biserică cu întreaga convingere de care erau capabili. Iar lucrul acesta se petrecea pe la 1200, când ignoranții sau răuvoitorii (unii dintre ei chiar istorici) spun că nu aveam nicio organizare, nici state, nici rânduieli.
Românii au considerat inițial ecclesia (biserica) nu ca pe o formă (clădire), ci au privit-o drept fond de viață, anume adunarea credincioșilor. Locul de închinăciune, prin modestia lui – bisericile mici de lemn – arată tocmai acest lucru; nu era nevoie ca tot satul să încapă în clădirea bisericii, ci în sufletul bisericii, al comuniunii cu Dumnezeu. În plus, a te înfățișa în picioare, cu smerenie, înaintea Domnului, pentru ca rugăciunea să fie primită, intra în firea lucrurilor. Ierarhia, ca formă de organizare și de ordine a lumii, a rânduit viața și Biserica noastră, iar episcopul sau vlădica a fost deopotrivă conducător religios și lumesc/politic. Statul a ocrotit întotdeauna Biserica, iar aceasta a susținut statul, începând cu ceremonia ungerii domnilor și sfârșind cu legitimarea ideii de suveranitate (autocrație). Pictura bisericească, dincolo de rolul estetic, a avut unul mai profund, dogmatic și liturgic, înfățișând înaintea ochilor credincioșilor Cartea Sfântă. Din acest punct de vedere, Mănăstirea Voroneț a fost și este adevărata Capelă Sixtină a românilor. De altminteri, anonimii meșteri zugravi de la Voroneț au lucrat concomitent cu Michelangelo și elevii săi de la Roma.
În Transilvania, Biserica românească a avut un rol și mai important, un rol social major, de alinare și sprijin, într-un stat străin, care lupta nu numai contra „păgânilor și ereticilor”, dar și contra „schismaticilor”, adică a creștinilor răsăriteni. Regatul ungar angevin a purtat, în secolul al XIV-lea, o adevărată campanie – însoțită și de „cruciade” – îndreptată contra „păgânilor, ereticilor și schismaticilor”, așezați cu toții pe același plan. De aceea, preotul român ardelean era „medic” de suflete și de trupuri. Biserica aceasta s-a identificat astfel cu etnia, cu românitatea. De altminteri, cel puțin începând cu secolul al XVI-lea, termenul de valah (român) echivala (în mediile oficiale) cu acela de ortodox („schismatic”) și invers, iar „creștin” era considerat numai catolicul și, ceva mai târziu, și protestantul. Astfel, Transilvania – numită de unii „țara toleranței” – devine țara celor trei națiuni (ungurii, sașii și secuii) și patru „religii” (calvinii, luteranii, unitarienii și catolicii). Românii și credința lor ortodoxă (cam două treimi din întreaga populație a Transilvaniei) sunt puși între paranteze, socotiți locuitori de mâna a doua, buni de muncă, de plătit dări și de făcut armată, „răbdați” atât timp „cât avea să dureze bunul plac al principilor și al cetățenilor” (usque ad beneplacitum principum et regnicolarum). Prevederile de acest fel sunt reiterate în „constituțiile” Transilvaniei, aprobate în secolul al XVII-lea și numite Approbatae (1653) și Compilatae (1669) Constitutiones. În aceste vitrege condiții, nu este de mirare că românii au rămas săraci lipiți pământului, neinstruiți, modești și răzvrătiți. Alinarea erau Biserica și slujitorii ei. Mângâierea preotului, icoana, prin forța reprezentării și a imaginii, lumânările, pomenile, cultul morților, posturile și sărbătorile – văzute de unii străini ca „eresuri” (mai ales în epoca Reformei protestante) – școala satului, animată de preotul învățător, devenit „apostol al neamului”, munca, de la „pornirea plugurilor” până la strânsul roadelor, făureau toate un adevărat univers pentru români. Sănătatea omului și a comunității, de la naștere și copilărie până la bătrânețe, era vegheată și ocrotită prin Biserică și cu Biserica. În condițiile stabilirii de reguli severe, în urma cărora numai cei dăruiți de rege cu privilegii scrise puteau să fie proprietari de pământuri și numai catolicii puteau să fie nobili, românii (stăpânitori cutumiari și ortodocși) au rămas fără elită social-politică recunoscută. Prin urmare, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, românii nu au mai fost în Transilvania parte alcătuitoare de stat (nu au mai fost admiși la conducerea colegială a țării). Singurii lor conducători, spirituali și laici deopotrivă, au rămas preoții și călugării.
În consecință, atunci când s-a declanșat mișcarea de emancipare națională modernă din Transilvania, în secolul al XVIII-lea, românii nu aveau o elită politică de nivel înalt, care să fie recunoscută de stat. Mica nobilime rămasă românească putea acționa doar la nivelul satelor în care-și trăia viața modestă și precară, lipsită de bunuri materiale substanțiale. Românii de atunci, din preajma anilor 1700, erau în proporție de aproape 100% țărani cultivatori și păstori, de credință răsăriteană (ortodoxă), cu o Biserică „tolerată” (adică răbdată să funcționeze neoficial ori semioficial), asaltată de calvinism, credința cea mai puternică din Transilvania vremii, fiindcă era credința majorității nobilimii ungare. Tendința de calvinizare a Bisericii românilor era așa de puternică, încât mulți dintre ierarhi, protopopi, preoți și călugări se întrebau cum vor mai putea ține „turma” unită în conformitate cu tradiția consacrată a Răsăritului. O parte din nobilimea românească – mai ales cea care fusese presată să treacă (uneori doar formal) la catolicism –, ca și unele sate românești din subordinea acestei pături nobiliare, era aproape desprinsă de ortodoxie prin varii amăgiri, presiuni și amenințări. Iar calvinizarea săpa la temelia cutumei noastre, a „legii românești”, a specificului organizării credinței și Bisericii. Obiceiurile noastre erau declarate „eresuri”, icoanele, lumânările, posturile, cultul morților, sărbătorile, calendarul bisericesc, pricesnele, colindele erau pe cale să fie îndepărtate, fiind condamnate ca „necanonice”, „înapoiate” și „rușinoase”. Or, îndepărtarea românilor de credința consacrată, de cutumele lor bisericești, de rânduiala venită din strămoși însemna frângerea identității etnice, a specificului lor ca popor distinct. Pe acest fond descurajant și primejdios, dezvoltat în tot secolul al XVII-lea – când în fruntea Transilvaniei s-au aflat aproape numai principi calvini maghiari – apare propunerea noii stăpâniri habsburgice de atragere a românilor ardeleni la catolicism. Atragerea aceasta era însă diplomatic gândită și îndelung cumpănită. Ea venea pe fondul presiunilor de calvinizare și promitea două lucruri extrem de importante: salvarea specificului răsăritean (bizantin) al credinței românilor, pe de o parte, și ridicarea românilor la rang de națiune recunoscută în Transilvania, alături de vechile națiuni ale maghiarilor, sașilor și secuilor, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, românii ardeleni aveau, pentru prima oară în istorie, perspectiva de a deveni egalii celorlalte grupuri etnice și confesionale din țara lor. Prin unirea aceasta religioasă – cum i s-a spus – românii își păstrau ritul lor bizantin, calendarul, sărbătorile și toate cutumele periclitate anterior de calvini, urmând să recunoască doar patru elemente care să-i apropie de catolicism. Dintre toate aceste elemente („puncte”), cel mai important era acceptarea autorității supreme a papei de la Roma. Noua biserică – în fapt, hibridă – s-a chemat „greco-catolică”, adică ortodoxo-catolică, fiindcă, în această sintagmă, termenul de „grec” are înțeles confesional și nu etnic. Vreme de șase decenii (1700–1761), românii ardeleni nu au avut altă ierarhie religioasă decât pe aceea a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), deși se știe bine că succesul unirii religioase nu era decât parțial. Nereușita actului are o explicație destul de simplă: Casa de Austria, contracarată în acțiunile sale de națiunile tradiționale recunoscute ale Transilvaniei și de confesiunile lor (mai ales de maghiarii calvini) și de rezistența românilor din anumite regiuni, nu și-a îndeplinit promisiunile, adică nu i-a putut ridica pe români la egalitate cu celelalte grupuri menționate din Transilvania. În consecință, rezistența ortodoxiei și-a vădit rezultatele, iar la 1761 autoritățile au acceptat refacerea ierarhiei ortodoxe, dar nu la rang de mitropolie (cum fusese anterior), ci doar la rang de episcopie. Sediul acesteia ar fi trebuit să fie în Șcheii Brașovului, dar a fost, până la urmă, la Rășinari și apoi la Sibiu. Astfel, de la 1761 încoace, românii transilvăneni au avut două biserici naționale, care i-au ghidat în lupta lor de emancipare. De altfel, încă înainte de refacerea ierarhiei ortodoxe, se prefigura această cale a unității națiunii peste deosebirile confesionale, din moment ce episcopul Ioan Inochentie Micu amenința, la 1744, cu ruperea unirii și revenirea la ortodoxie, convocând un sinod, la care ar fi urmat să vină reprezentanții tuturor românilor, uniți și neuniți. Se prefigura un adevărat for comun panromânesc, ceea ce stăpânirea nu a putut răbda. Mișcarea Supplex-urilor, inițiată tot de Inochentie, a fost continuată de românii transilvani până la 1848 și chiar ulterior, modificând doar numele petițiilor. Cel mai important memoriu – Supplex Libellus Valachorum din 1791 – este semnat de către ambii episcopi ai românilor, anume Ioan Bob (greco-catolic) și Gherasim Adamovici (ortodox). La Revoluția de la 1848–1849, copreședinți ai Adunării de la Blaj (din 3–5/15–17 mai) au fost ierarhii români ai acelorași biserici: Andrei Șaguna (ortodox) și Ioan Lemeni (greco-catolic). Pe bună dreptate, în poezia compusă atunci de Andrei Mureșanu („Un răsunet”), un vers exprimă această realitate a conducerii mulțimilor de către cler: „Preoți cu crucea-n mână, căci oastea e creștină”. Biserica a unit intelectualitatea (elita) cu plebea (poporul) într-un singur șuvoi. La fel s-a întâmplat și la Memorandum (1892–1894), iar la Alba Iulia, la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, în frunte erau Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel dintâi având să fie primul patriarh român, iar al doilea primul cardinal român din istorie.
Prin urmare, exprimăm o realitate evidentă când spunem că glasul Bisericii a răsunat și răsună mereu la noi în Cetate, adică pe pământul României. Cum s-a văzut, Biserica a fost în fruntea românilor în toate marile momente ale luptei de emancipare națională și ale construirii statului național român, de la Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea), trecând prin 1848–1849 și prin Memorandum (1892–1894) și ajungând până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Gândind acum la unitatea românească de-a lungul timpului, nu ne-o putem explica fără aportul credinței și al Bisericii. De aceea, la peste un secol de la Marea Unire, se cuvine să aducem un prinos Bisericii, adică lumii noastre, universului credinței noastre, martirilor luptători și mărturisitori. Biserica, începând cu verbul Domnului răspândit în limba latină, stă la temelia poporului român, a națiunii și a statului național numit România.
Bibliografie
Cassirer, Ernst, The Philosophy of the Enlightenment, Princeton, 1992;
Duțu, Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700–1821). Studii și texte, București, 1968;
Georgescu, Vlad, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române (1750–1831), București, 1972;
Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montequieu la Lessing, în românește de Viorel Grecu, București, 1981;
Lungu, Ion, Școala Ardeleană. Mișcare ideologică și națională iluministă, București, 1978;
Mârza, Iacob, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, 1987;
Outram, Dorinda, The Enlightenment, Cambridge, 1995;
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Cluj-Napoca, 1992;
Pâclișanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, ediție de I. Timbuș, Târgu-Lăpuș, 2006;
Pop, Ioan-Aurel, „Din mâinile valahilor schismatici...”. Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII–XVI), ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Cluj-Napoca, 2017;
Pop, Ioan-Aurel, Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, 2016;
Prodan, D., Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, ediție nouă, cu adăugiri și precizări, București, 1984;
Teodor, Pompiliu, Evoluția gândirii istorice românești, Cluj, 1970;
Teodor, Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984;
Teodor, Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, 2000;
Sigmirean, Cornel, Corina Teodor (coord.), Petru Maior și iluminismul Europei Centrale, Târgu-Mureș, 2011;
Turczynski, Emanuel, De la iluminism la liberalismul timpuriu. Vocile politice și revendicările lor în spațiul românesc, traducere de Irina Cristescu, București, 2000.
- 1
Documenta Romaniae Historica, seria D. „Relații între Țările Române”, vol. I (1222-1456), București, 1977, pp. 20-21.