În drumul lui către Dumnezeu, în căutările lui, în calea vieții lui, omul are a se întâlni, negreșit, cu mulțimea ispitelor. În general, numim ispită tot ceea ce ademenește, tot ceea ce amăgește pe om spre a-l atrage în păcat. Numim, de asemenea, ispită și orice piedică pe care o întâmpină omul în încercarea lui de a săvârși binele, orice piedică pe care o întâmpină el în încercarea de a împlini voia lui Dumnezeu. Un sens, acum ușor învechit, al cuvântului ispită era și acela de: cercetare, examinare, încercare. După acest înțeles al cuvântului, acțiunea de a ispiti un tânăr învățăcel (un elev, un student, etc.), acțiune pusă pe seama unui profesor și desfășurată în cadrul procesului de învățare ce are loc într-o școală oarecare, poate să însemne examinarea învățăcelului, evaluarea gradului în care el și-a însușit cunoștințele predate sau a stadiului la care a ajuns în cadrul procesului de învățare.
Cuvântul nostru despre ispite vom încerca să-l dezvoltăm pe două coordonate: vom numi propriu-zis „ispită” tot ceea ce ademenește, tot ceea ce amăgește și atrage pe om spre păcat sau tot ceea ce i se pune ca piedică în calea săvârșirii binelui și vom numi „încercare” tot ceea ce i se întâmplă omului în viață la un moment dat, pe calea apropierii lui de Dumnezeu, spre întărire în credință, spre desăvârșire sau, alteori, spre probare spre „examinare”, spre dezvăluire a adevăratei lui stări interioare, a adevăratei stări a lucrurilor (în sens moral).
Ca într-un fel de paranteză, să spunem că acest fel de situații, când ne este dată o încercare spre dezvăluirea adevăratei noastre stări interioare, poate să însemne o judecată mai înainte de Judecată – o „judecată particulară” desfășurată cât timp suntem în această viață (spre deosebire de judecata particulară despre care ne învață Biserica și ne spune că se desfășoară prin intermediul îngerilor buni și a celor răi imediat după moarte, după ieșirea sufletului din trup), „judecată” rânduită de Dumnezeu pentru trezirea noastră: modul cum reacționăm în încercare (după Dumnezeu sau, dimpotrivă, în afara voii Lui) ne oferă prilejul, dacă voim și dacă nu ne îndreptățim pe noi înșine, să ne dăm singuri „sentința” (în sensul de a ne conștientiza starea interioară, cel mai adesea dezastruoasă, ascunsă altfel în împrăștierea și confuzia și întunericul în care trăim zilnic), având timpul și prilejul de a schimba această sentință, atunci când ea este nefavorabilă, prin pocăință (spre deosebire, iarăși, de judecata particulară de după moarte, la care nu mai este cu putință pocăința).
Continuând să depănăm șirul gândurilor noastre în legătură cu ispitele și încercările, vom spune că având credință în Dumnezeu, în lucrarea Lui proniatoare asupra omului și asupra întregii creații și cunoscând că omul a fost zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca persoană rațională și liberă, deja intuim că în spatele ispitelor se află întotdeauna fie o înclinație rea, o pornire păcătoasă a omului, fie lucrarea ispititorului celui dintru început, a amăgitorului primilor oameni, adică lucrarea diavolului, iar în spatele încercărilor îl putem afla, deși nu întotdeauna, pe Dumnezeu.
„…intuim că în spatele ispitelor se află întotdeauna fie o înclinație rea, o pornire păcătoasă a omului, fie lucrarea ispititorului celui dintru început, a amăgitorului primilor oameni, adică lucrarea diavolului, iar în spatele încercărilor îl putem afla, deși nu întodeauna, pe Dumnezeu.”
Sfântul Apostol Iacov spune: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras și momit de însăși pofta sa” (Iacov I, 13-14).
Iar Sfântul Apostol Petru în Întâia Epistolă Sobornicească spune: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).
Pe de altă parte, ca exemple edificatoare cu privire la încercările prin care întotdeauna au trecut oamenii lui Dumnezeu, le avem pe cele enumerate de Sfântul Apostol Pavel în capitolul XI al Epistolei către Evrei din care cităm doar versetul 17, în care este vorba despre dreptul Avraam: „Prin credință, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduințele aducea jertfă pe fiul său unul născut!”.
Un exemplu cutremurător, în acest sens, este și cel al dreptului Iov despre care Sfântul Apostol Iacov vorbește astfel: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul și îndurător” (Iacov V, 11).
Poate să pară, așa cum am prezentat lucrurile până acum, că este destul de ușor să deosebim între ispite și încercări. Dar nu este așa! Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cuvântul despre judecățile lui Dumnezeu și despre căderi e întunecos și neînțeles de niciun suflet. Nu știm care sunt căderile care ni se întâmplă din negrijă, care din părăsirea din iconomie (cu un rost bun), care din pricina întoarcerii lui Dumnezeu de la noi”1. Ceea ce spune aici Sfântul Ioan Scărarul despre judecățile lui Dumnezeu și despre căderi se poate înțelege ca fiind adevărat și cu privire la încercări și ispite.
Sfântul Ioan Scărarul adaugă totuși că în privința căderilor petrecute din iconomie (adică dintr-o rânduială, dintr-o judecată sau dintr-o voie oarecare a lui Dumnezeu) există un semn de recunoaștere: „Dar cineva ne-a povestit că cele ce ni se întâmplă din iconomie, pricinuiesc o întoarcere grabnică. Căci nu îngăduie Dumnezeu, care ne-a predat lor, să fim ținuți mult de ele”2.
Poate că nu ar fi nepotrivit să ne oprim acum puțin atenția asupra cuvintelor cuprinse în rugăciunea domnească (Tatăl nostru): „și nu ne duce pe noi în ispită” (Matei VI, 13), cuvinte care stârnesc uneori o nedumerire: Ne poate duce în ispită Tatăl nostru Cel ceresc? În lumina celor spuse de Sfântul Apostol Iacov și anume că: „Dumnezeu nu este ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov I, 13) și în lumina celor spuse de Sfântul Ioan Scărarul că El ne lasă uneori pradă căderilor potrivit unor judecăți ale Lui, necuprinse de mintea noastră, dar și în acord cu tâlcuirile multor Sfinți Părinți ai Bisericii, putem înțelege că: „nu ne duce pe noi în ispită” este un „cuvânt” care ne învață să ne cunoaștem slăbiciunea, să nu ne aruncăm din trufie în lupte și încercări peste puterea noastră, ci să rugăm pe Dumnezeu să privească cu milă la slăbiciunea noastră, să nu îngăduie încercări din care nu ar ieși la iveală decât puținătatea credincioșiei și puținătatea iubirii noastre față de El, să nu ne lase să cădem atunci când suntem ispitiți. Îndreptăm, deci, astfel cererea noastră către Tatăl nostru Cel ceresc, izvorâtă din cunoașterea smerită a propriei slăbiciuni, de a nu fi supuși încercărilor, sau, dacă aceasta nu se poate, de a nu fi lăsați să cădem atunci când suntem încercați sau ispitiți, știind bine că aceasta s-ar întâmpla, știind bine că am cădea dacă am fi lăsați la puterea noastră.
…„nu ne duce pe noi în ispită” este un „cuvânt” care ne învață să ne cunoaștem slăbiciunea, să nu ne aruncăm din trufie în lupte și încercări peste puterea noastră, ci să rugăm pe Dumnezeu să privească cu milă la slăbiciunea noastră, să nu îngăduie încercări din care nu ar ieși la iveală decât puținătatea credincioșiei și puținătatea iubirii noastre față de El…
Exprimarea cauzală (ca și când Tatăl ceresc ar fi cauza ispitirii, ca și când El ar fi cel care „duce în ispită”) nu trebuie să ne deruteze: rugăciunea nu este ca un discurs care are pretenția unei exprimări sistematice a ideilor, cu o logică și cu o explicare a lor riguroasă și amănunțită. Rugăciunea are un ritm al ei interior, are laconismul ei, ea spune multe fără cuvinte, presupune multe fără a le exprima cu rigoarea logică a unui discurs bine alcătuit, având în același timp o coerență și o logică proprii, interioare, izvorâte din așezarea rugătorului în relație personală cu Dumnezeu, din starea lui cu sufletul în fața lui Dumnezeu, Care îl privește cu dragoste și „Care plinește cererile mai înainte de cerere”3.
Revenind la problematica deosebirii, a discernerii între încercări și ispite, cred că e potrivit să spunem că nu numai bogăția de necuprins cu mintea omenească și adâncimea de neajuns a judecăților lui Dumnezeu fac să ne fie practic cu neputință să înțelegem până la capăt diferitele situații de viață, să înțelegem ce anume este și ce anume nu este ispită sau încercare, ci și înclinația de a ne găsi singuri scuze și de a învinovăți pe alții pentru greșelile noastre, înclinație puternic înrădăcinată în noi, ne aruncă în confuzie. De aceea și facem un anume abuz: la orice mică greșeală, în orice mică situație sau întâmplare în urma căreia a ieșit la iveală vreun defect al nostru, suntem tentați să exclamăm: „Ispită!”. Adică asemenea Evei în Rai, care a dat vina pe ispititorul pentru greșeala ei, dăm și noi vina pe cineva sau ceva exterior pentru cele petrecute, iar aceasta devenind un obicei, ajungem să nu mai înțelegem cu adevărat unde este greșeala noastră, unde este vorba de o ispită sau unde este vorba de o încercare.
Și pentru că am amintit de Eva și de ispita ei, să încercăm să privim mai îndeaproape la cele petrecute cu protopărinții noștri în Rai, fapt care ne va ajuta să înțelegem mai multe cu privire la ispite și încercări. Să numim „încercare” porunca lui Dumnezeu dată primilor oameni: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați!” (Facerea II, 17), aceasta ne-ar putea ajuta să înțelegem ceva despre „firea” încercărilor, despre rostul lor.
Este limpede că Dumnezeu a avut grijă de primii oameni și nu i-a supus unei încercări peste care nu puteau trece. Din însăși istorisirea Sfintei Scripturi și din tâlcuirile Părinților Bisericii noastre (vezi, de exemplu, meditațiile Sfântului Ierarh Inocențiu al Odessei la căderea lui Adam4), înțelegem mai întâi că porunca (încercarea) era absolut necesară, pentru că altfel omul, abia zidit, nu ar fi avut prilejul să se întărească, să crească, să-și exerseze sau să își pună în lucrare puterile sufletești sădite în el și apoi înțelegem că Dumnezeu a luat toate măsurile care țineau de El, ca nimic rău să nu se întâmple, l-a apărat din toate părțile pe om, arătându-i ce se va întâmpla dacă va încălca porunca, că va simți primejdia morții, pe care o va și gusta, dăruindu-i desfătarea prin toți ceilalți pomi ai Raiului și în multe alte feluri, singurul lucru pe care ar mai fi trebuit să-l facă pentru a împiedica pe om să cadă fiind doar acela de a-i lega voința, de a-i lua libertatea, lucru care era cu neputință să-l facă, pentru că ar fi fost tot una cu uciderea omului pe care l-a zidit, cu anihilarea lui ca ființă capabilă de iubire și menită deplinei bucurii și fericiri, tocmai în virtutea raționalității și libertății lui.
În încercări, de bună seamă, Dumnezeu nu poate fi asemănat cu cineva care dintr-un fel de capriciu testează devotamentul față de sine al prietenului său, sau cu cineva care privește cu un fel de curiozitate la cele ce se vor întâmpla cu cel supus încercării, ci ar putea fi, mai degrabă, asemănat cu o mamă care știe că fiul ei, copilul ei, are un drum primejdios de parcurs, drum ce nu se poate să nu fie făcut, ca un fel de „mergere pe sârmă” deasupra unui hău, iar ea stă tremurând, cu amândouă mâinile întinse asupra lui, dorind să îl prindă atunci când el se va împiedica, spre a nu se zdrobi cu totul în căderea lui. Acestea sunt câteva lucruri pe care le putem înțelege despre „firea” încercărilor, pornind de la cele petrecute cu primii oameni.
Dacă ar fi să spunem ceva, tot în acest context, despre ispite, despre felul cum se insinuează ele în viața noastră, despre felul cum acționează ispititorul spre a ne atrage în păcat, cred că ar fi potrivit să observăm că răul, ispita, ispititorul, reușește să ne amăgească luând, întotdeauna, chipul binelui. De Eva s-a apropiat șarpele în Rai purtând chipul bunăvoinței, luând masca purtării de grijă, a preocupării pentru binele ei și al lui Adam. Parafrazând, am putea prezenta acțiunea ispititorului sau am putea explicita cuvântul adresat de către el Evei (Facerea III, 1) în felul următor: „Cum îți este? Nu-i așa că te simți îngrădită de opreliștea lui Dumnezeu? De ce a zis Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii Raiului? De ce să-ți fie ceva interzis? De ce să nu te bucuri în deplină libertate de toată frumusețea și de toate cele plăcute care te înconjoară?”
…„să observăm că răul, ispita, ispititorul, reușește să ne amăgească luând, întotdeauna, chipul binelui.”
Scopul ispititorului era, după tâlcuirile Părinților Bisericii, să intre în discuție, în legătură cu primii oameni, să afle de la ei ceva despre taina viețuirii lor în Rai, despre taina legăturii lor cu Dumnezeu, el neștiind, de fapt, ce poruncă primiseră Adam și Eva de la Dumnezeu. Aflând aceasta de la femeie, datorită naivității, dar și datorită imprudenței ei, aflând că doar din pomul cunoștinței fuseseră sfătuiți să nu mănânce, acum ispititorul știe unde să lovească și reușește să amăgească pe protopărinți atrăgându-i în păcat.
Și în prezent, ca și în trecut, de oamenii care își duc viața în curăție, în nevinovăție, ispititorul se apropie punându-și masca unui prieten. Nu-l îndeamnă pe omul care trăiește în curăție să săvârșească un rău, un păcat vădit; nu-i spune: „Du-te și fură!” sau „Du-te și desfrânează!” sau „Ucide!”, ci se apropie de el cu binișorul și prin gânduri viclene, aproape insesizabile, îi sădește năzuința spre un „bine” pe care nu îl are, spre ceva măreț (dar care există doar în imaginație, în închipuire), îi aprinde entuziasmul pentru ceva ce pare atât de înalt și de vrednic de a fi dobândit, spre ceva ce pare atât de important încât, fără de el, nu se poate trăi și pentru dobândirea căruia nici un preț nu este prea scump pentru a fi plătit. Are grijă ispititorul ca după ce a aprins entuziasmul și fantezia omului pe care îl amăgește, să-l facă să nu observe că, pentru atingerea scopului său „măreț”, este silit de împrejurări să apeleze la mijloace prin care este încălcată voia lui Dumnezeu, sunt încălcate poruncile dumnezeiești și așa ajunge omul să săvârșească mulțime de păcate: minciuni, viclenii, neascultări, răutăți, bârfe și altele asemenea sau mai mari, părându-i că acestea sunt nimicuri în raport cu binele măreț pe care îl urmărește.
Într-un sfârșit, omul se va trezi că binele spre care năzuia a fost doar o himeră, va conștientiza că a fost amăgit și că a pierdut raiul (starea interioară de pace și bucurie pe care o avea atunci când conștiința lui era curată) iar sufletul îi este acum, după săvârșirea păcatelor, care mai înainte îi păreau a fi o nimica-toată, întunecat și împovărat.
Cel descris mai sus este, în general, modul în care ispititorul atacă pe oamenii care duc o viață curată. Dar el atacă pe fiecare potrivit cu, să zicem, starea lui morală: altfel îi atacă pe cei care zac în robia păcatului și nici nu se gândesc să se elibereze de acesta, altfel pe cei care își conștientizează starea de robie și doresc să se elibereze de sub stăpânirea păcatului, dar nu întreprind nimic hotărât în această privință, altfel pe cei care, după eliberarea din robia păcatului și dobândirea virtuților, cad din nou în păcat și altfel pe cei care, dobândind virtuțile și statornicindu-se în bine, ajung apoi prin mândrie să prefacă însuși binele dobândit într-un prilej de păcat5.
Pe cei care zac în robia păcatului și nici nu se gândesc să se elibereze din această robie, diavolul îi ispitește în sensul că, folosindu-se de înclinarea lor spre păcat, le aranjează și le înlesnește noi și noi prilejuri de a păcătui, având grijă în același timp să șteargă din mintea lor orice gând bun, să le abată atenția de la orice situație sau întâmplare care ar putea să le insufle vreo bună dorință, vreun gând de a se elibera de păcat, cufundând astfel pe om din întuneric, într-un întuneric și mai adânc.
Pe cei care își conștientizează starea de robie, starea sufletească păcătoasă și care doresc să se elibereze de această stare, dar nu fac nimic hotărât în această privință, diavolul îi ispitește cu amânarea, mângâindu-i mincinos că încă mai este timp, că astăzi vor mai păcătui eventual pentru... „ultima oară”, iar mâine se vor îndrepta, dar întotdeauna „mâine!” și niciodată „astăzi!”
Pe cei care cu hotărâre s-au eliberat din robia păcatului și au pornit pe calea binelui, diavolul îi ispitește adesea să săvârșească binele după mintea lor, să se încreadă în discernământul lor, neglijând să ceară sfatul cuiva care i-ar putea sfătui spre cele bune sau chiar evitând să se așeze sub ascultarea cuiva prin care, cu harul lui Dumnezeu, să poată fi ales binele adevărat de un bine aparent, înșelător, astfel ajungând să cadă din nou în păcat.
În sfârșit, diavolul nu se sfiește să atace nici pe cei care au urcat toată scara virtuților și care pare că s-au statornicit în bine, făcându-i să pună pe seama propriei vrednicii și priceperi binele dobândit și astfel să piardă totul, cufundându-se în trufie.
„…altfel îi atacă pe cei care zac în robia păcatului și nici nu se gândesc să se elibereze de acesta, altfel pe cei care își conștientizează starea de robie și doresc să se elibereze de sub stăpânirea păcatului, dar nu întreprind nimic hotărât în această privință, altfel pe cei care, după eliberarea din robia păcatului și dobândirea virtuților, cad din nou în păcat și altfel pe cei care, dobândind virtuțile și statornicindu-se în bine, ajung apoi prin mândrie să prefacă însuși binele dobândit într-un prilej de păcat”
Din toate aceste curse ale amăgitorului, iubirea lui Dumnezeu caută să scoată pe om și îi trimite neîncetat oameni care să îl ajute, ocazii și prilejuri ca el să se trezească din păcat sau îl înrâurește prin Sfinții Săi Îngeri, prin gândurile bune insuflate de ei, ca, cu orice chip, să-l mântuiască. Depinde de om dacă se va deschide să primească bunele insuflări, dacă se va hotărî să asculte de îndemnurile cele bune.
Prinși uneori, sau poate de multe ori, în cursele înșelătorului, e bine să nu uităm sfatul Sfântului Ioan Scărarul care ne învață: „Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieși din luptă. Ci stai bărbătește și, cu siguranță, îngerul care te păzește va prețui răbdarea ta. Rana ta este ușor de tămăduit cât este încă proaspătă și caldă”6.
Dar chiar și dacă rana noastră sufletească nu mai este „proaspătă și caldă”, ci, cu vremea, s-a învârtoșat, s-a infectat, datorită amânărilor și nepăsărilor noastre, să nu ne descurajăm. Într-adevăr, spune tot Sfântul Ioan Scărarul: „multe se fac cu vremea de nevindecat. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putință (Matei XIX, 26). Dracii spun, înainte de cădere, că Dumnezeu e iubitor de oameni, dar după cădere spun că e aspru”7. Să nu-i ascultăm! Ci, cât încă nu am căzut, să ne străduim să ne păzim cu grijă de păcat, iar dacă, amăgiți fiind, totuși am păcătuit, să nu lăsăm să intre în suflet gândul descurajator că Dumnezeu e aspru și neîndurător, ci să punem ca pavăză împotriva deznădejdii încrederea în iubirea Lui de oameni.
Să revenim acum la problema discernerii, a deosebirii între ispite și încercări. Deja am spus că este greu și poate că uneori chiar cu neputință să deosebim între ele. Înțelepciunea, luminată de Dumnezeu, a Părinților noștri, ne ajută totuși să aruncăm o lumină a înțelegerii și asupra acestei probleme. Vom cita pe Sfântul Isaac Sirul care spune că încercările sunt partea prietenilor lui Dumnezeu, care sunt cei smeriți la cuget, iar ispitele sunt partea celor mândri, numiți de el, dușmani ai lui Dumnezeu.
După Sfântul Isaac, „încercările ce sunt aduse de toiagul duhovnicesc spre înaintarea și creșterea sufletului, prin care se deprinde și se probează sufletul ce se nevoiește, sunt acestea: pregetarea, îngreunarea trupului, moleșeala mădularelor, trândăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, întunecarea gândurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului și cele asemenea acestora. Din aceste ispite omul dobândește un suflet însingurat și părăsit și o inimă omorâtă și smerită. Și prin acestea este pus la încercare dacă vine la dorirea Ziditorului. De aceea, Purtătorul de grijă le rânduiește pe acestea spre puterea și trebuința celor ce le primesc pe ele. În ele sunt amestecate mângâierea și strâmtorările, lumina și întunericul, războaiele și ajutoarele și, scurt vorbind, îngustarea și lărgimea. Ele (de se folosesc spre bine) sunt semnul sporirii omului prin ajutorul lui Dumnezeu”8. Părintele Dumitru Stăniloae, într-o notă la acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul9, observă că, totuși, cele enumerate de el aici și numite încercări, primesc o ultimă calificare prin voința omului: dacă omul se folosește de ele pentru a se apropia de Dumnezeu, le putem numi pe bună dreptate „încercări”, dar dacă omul, trecând prin toate acestea, se desparte de Dumnezeu prin cârtire sau nerăbdare, prin necredință, ele devin, de fapt, „ispite”.
Vorbind apoi și despre ispite, Sfântul Isaac spune: „Iar ispitele venite prin părăsirea lui Dumnezeu, împotriva celor nerușinați ce se înalță în cugetele lor în fața lui Dumnezeu și nedreptățesc această bunătate prin mândria lor, sunt acestea: ispitele arătate ale dracilor, care sunt și ele mai presus de hotarul puterilor sufletului, lipsirea de puterile înțelepciunii aflătoare în ei, simțirea năprasnică a nălucirii curviei, îngăduită împotriva lor spre smerirea trufiei lor, mânierea grabnică, voința de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, disprețuirea inimii, desăvârșita amăgire a minții, hule împotriva numelui lui Dumnezeu, gânduri nebunești pricinuitoare de râs, mai bine zis de plâns, faptul de a se face de râsul oamenilor și de a-și pierde cinstea lor, de a se face de rușine și de ocară prin lucrarea dracilor în multe feluri, în chip ascuns și arătat, pofta de a se amesteca și a petrece cu lumea, de a grăi și vorbi aiurea totdeauna, în chip nebunesc, și de a născoci pururea vreo noutate printr-o prorocie mincinoasă, de a făgădui multe peste puterea proprie. Și acestea sunt cele sufletești.
Iar în cele trupești i se ivesc unuia ca acesta întâmplări dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el și sunt anevoie de destrămat, întâlniri cu oameni răi și necredincioși; ba i se întâmplă să cadă pe mâinile unor oameni ce-l necăjesc, să i se clatine inima mereu, și dintr-o dată, fără pricină, din frica lui Dumnezeu. Aceștia pătimesc de multe ori căderi mari de pe stânci și de pe locuri înalte și alte asemenea acestora, ce li se întâmplă spre zdrobirea trupului. Și, în sfârșit, lipsa celor ce-i pot sprijini inima din puterea lui Dumnezeu și a nădejdii credinței lor; și, pe scurt, câte neputințe mai presus de putere sunt aduse asupra lor, împreună cu cele din ei. Toate acestea câte le-am înșirat și le-am numărat fac parte din felurile ispitelor mândriei.
Iar începutul acestora se ivește în om când începe să se socotească pe sine înțelept în ochii săi. Și acesta se mișcă în toate aceste rele după măsura primirii unor astfel de gânduri ale mândriei.
Drept aceea, cunoaște din felurile ispitelor căile ușurătății cugetării tale. Iar de vezi vreunele din aceste încercări amestecate în încercările spuse mai înainte de ele, cunoaște că în măsura în care ai din acestea, în aceeași măsură s-a cuibărit în tine mândria”10.
Aflându-ne, așadar, în viața noastră pământească înconjurați de încercări și de ispite, ne căutăm mântuirea. Necazurile și greutățile, uneori, ne vor descumpăni și ne vom afla, poate, în primejdia de a ne îndoi de purtarea de grijă și de iubirea lui Dumnezeu față de noi. E important să înțelegem adevărata semnificație a lor (a greutăților și necazurilor). Prin ele Domnul ne conduce la mântuire: „Acum oamenii s-au făcut mândri, spune Sfântul Siluan Athonitul, și nu se mântuiesc decât prin durere și pocăință, dar la dragoste, foarte cu anevoie va ajunge cineva”11.
Să primim cu recunoștință, din mâna iubitoare a Domnului, medicamentele potrivite pentru vindecarea acestei boli mortale a sufletelor noastre, mândria. Sfântul Siluan deplânge faptul că neînțelegând chemarea la smerenie, nedescoprerind binecuvântarea ascunsă în necazuri și încercări „mulți deznădăjduiesc și pier. Sufletul lor se sălbăticește și nu mai vrea nici să se roage, nici să citească, nici să se mai gândească la Dumnezeu”12.
De toate acestea să fim păziți prin ajutorul de la Dumnezeu și să trăim durerile ca pe niște dureri ale nașterii întru viața cea veșnică și fericită.
- 1
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Filocalia, vol. IX, EIBMBOR, București, 1980, p. 151.
- 2
Ibidem.
- 3
Penticostar, IBMBOR, București, 1999, „Rugăciunea I din Slujba Vecerniei (a plecării genunchilor)”, p. 329.
- 4
SFÂNTUL INOCENȚIU, Arhiepiscopul Odessei, Despre căderea Protopărintelui Adam, păcat moarte și înviere, Editura Pelerinul, Iași, 2012, pp. 13-23.
- 5
Războiul nevăzut, Ediția Sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirii Sihastria, 2013, p. 129.
- 6
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Filocalia, vol. IX, EIBMBOR, București, 1980, p. 152.
- 7
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Filocalia,… p. 152.
- 8
Filocalia, vol X, EIBMBOR, București, 1981, p. 244.
- 9
Filocalia, vol X,… p. 244.
- 10
Filocalia, vol X,…, pp. 245-246.
- 11
Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 385.
- 12
Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,… p. 45.