Patriarhul Justinian – ctitor al învățământului teologic

A încerca să prezinți viața, activitatea și înfăptuirile unei personalități, te lovești, la început, de un zid. Dacă ai curajul să spargi acel zid, te trezești, ca și personajele lui Dante, în locuri tenebroase și, neapărat, îți trebuie firul Ariadnei. Odată găsit, îți trebuie curajul lui Tezeu ca să te lupți cu monstrul, iar, în cazul nostru, cu timpul, cu partizanii pro și contra care au lăsat informații, dar și cu tine însuți ca să nu greșești în prezentare, încercând să urmezi spusa istoricului latin Tit Liviu: „Sine ira et studio!”.

De regulă, marile personalități sunt oameni providențiali prin care Dumnezeu își exercită purtarea Sa de grijă. Atunci intervine în momente cruciale, într-o manieră decisivă, menită să schimbe cursul vremurilor în viața unui neam cu toate componentele lui, inclusiv spiritualitatea sa.

Un astfel de om a fost patriarhul Justinian Marina care, ales providențial la cârma Bisericii lui Hristos, și-a exercitat activitatea în cele mai grele vremuri, știind „că e un sacrificat de bună voie al trebuinței Bisericii de a supraviețui în vremuri grele”1.

Pentru a înțelege mai bine activitatea și înfăptuirile patriarhului Justinian, considerăm că este nevoie de câteva date biografice, pe scurt.

S-a născut la început de secol XX – 22 februarie 1901 – în Suieștii Cermegeștilor, pe valea Cernei vâlcene. În familie a avut prilejul să respire „un creștinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu și aproapelui”2. După terminarea școlii primare din Stănești, în baza acestui „creștinism autentic” și cu îndemnurile mamei sale, își îndreaptă pașii către Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Din cei peste trei sute de candidați, se va număra între cei treizeci de elevi admiși, și nu oricum, ci ca bursier. În cei opt ani de seminar – 1915–1923 – va îndura multe lipsuri, din cauza Primului Război Mondial, dar se va distinge „prin inteligență, stăruință la învățătură, demnitate, dârzenie și, mai ales, seriozitatea cu care privea, încă de pe atunci, importanța și răspunderile misiunii preoțești”3.

Toate aceste calități îl vor impune în fața colegilor și în fața ochiului veghetor, asupra Eparhiei și asupra Seminarului, al vrednicului de pomenire episcop, Vartolomeu Stănescu. Acesta, dorind o revigorare morală și spirituală a Eparhiei pe care o cârmuia, avea nevoie de elemente tinere cu sănătate morală, spirituală și intelectuală. De aceea era foarte apropiat de Seminar, de profesorii și de elevii lui, pe care îi urmărea cu mare atenție. Așa se face că eruditul episcop Vartolomeu l-a ascultat „de câteva ori predicând în catedrala episcopală” și a rămas „profund mișcat de focul lăuntric, de credința puternică în Hristos și de dragostea fierbinte față de Sfânta Sa Biserică, pe care le vede izbucnind din sufletul tânărului seminarist”3.

Terminând seminarul, în iunie 1923 își va susține examenul pentru diploma de absolvent în fața unei comisii prezidată de profesorul de la Facultatea de Teologie din București, Ioan Mihălcescu. Era prima întâlnire cu profesorul de mare anvergură teologică, cel care îi va marca viața. A doua întâlnire cu profesorul Ioan Mihălcescu va fi, peste ani, când acesta va deveni arhiereu locotenent al Eparhiei Râmnicului Noul Severin, la 13 noiembrie 19384, prin pensionarea episcopului Vartolomeu, iar a treia întâlnire va fi în 1945, când Ioan Marina va fi chemat ca arhiereu vicar la Arhiepiscopia Iașilor, unde Ioan Mihălcescu era mitropolit5. Tot în 1923, tânărul absolvent al Seminarului va susține examenul pentru învățători la Școala Normală din Râmnicu-Vâlcea și va obține diploma cu numărul 10/1923, în baza căreia „este repartizat ca învățător în satul Olteanca, de pe valea Pescenei”. Aici mai fusese învățător – cu zece ani înainte – un alt absolvent al Seminarului vâlcean – Gheorghe Dumitrescu – Bistrița – marele folclorist6.

Anul 1924 aduce multe împliniri tânărului învățător: se va căsători cu tânăra Lucreția Popescu, fiică de preot, apoi, la 1 septembrie 1924, se transferă, ca învățător, la Băbeni, iar la 14 octombrie 1924, episcopul Vartolomeu îl hirotonește preot pe seama Parohiei Băbeni-Bistrița „răspândind lumina adevărului și cultura între păstoriții săi”7.

Pentru desăvârșirea studiilor, se înscrie în 1925 la Facultatea de Teologie din București, pentru ca, în 1929 să obțină, pe 17 decembrie, titlul de licențiat în teologie, intrând în posesia diplomei cu nr. 14920/19298.

„Activitatea sa multilaterală pe tărâm cultural, misionar, moral și social”9 l-a impresionat pe ierarhul vâlcean Vartolomeu, care îl chemă și-l numește, la 1 septembrie 1932, profesor și director al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae”, al cărui elev fusese cu câțiva ani mai înainte. De asemenea, a fost mutat și cu slujirea preoțească de la Băbeni la Catedrala Episcopală.

Directoratul său a fost deosebit de greu, pentru că a prins anii de cruntă criză economică10. Mai târziu, ca patriarh, va reflecta mult asupra directoratului de la Seminar și va exclama, în Apostolatul Social: „Vremuri grele au fost și pentru Seminar și nopți întregi n-am dormit pentru a-l salva”11. A stat în această funcție până la 1 septembrie 1933 când, „din pricina amestecului partidelor politice de atunci în treburile noastre bisericești”12, își va da demisia. După demisie, va fi numit preot paroh la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea, în locul preotului Constantin Găiculescu.

Fire energică și activă, preotul Ioan Marina se va implica în toate laturile societății, inclusiv în politică. Astfel, la 10 iunie 1929, a înființat banca populară „Ajutorul”, constituită și organizată pe baza statutelor alcătuite de el, pentru ca, în 1939, să redreseze Tipografia Eparhială încredințată, iar „cărțile rămase în depozit, în urma celor 10 ani de colportaj, să fie trimise parohiilor spre a fi date în dar creștinilor”13.

Ca slujitor al Sfântului Altar și rugător „pentru pacea a toată lumea”, preotul de la Biserica „Sfântul Gheorghe”, Ioan Marina, va cunoaște un moment dramatic: va pierde pe presbitera Lucreția, în 1936, iar celor doi copii – Ovidiu și Silvia – le va ține loc și de mamă14.

Încă din 1935, preotul Marina a luat atitudine împotriva fascismului și, apoi, a dictaturii militaro-fasciste instaurate în România15, probabil și sub influența convingerilor sale politice.

În Memoriile sale, Valeriu Anania consemna: „Îi plăcea să povestească și nu mi-a fost greu să aflu că făcuse politică țărănistă militantă, dar în aripa de stânga a Partidului Țărănist. Nu făcea un secret din aceea că-l găzduise – fiind preot la Râmnic – pe Gh. Gheorghiu-Dej, după evadarea sa din lagărul de la Tg. Jiu, (de altfel, era evident că acea găzduire fusese hotărâtoare pentru rapida ascensiune a preotului Ioan Marina către vicariatul de la Iași … rețeaua de gazde a lui Gheorghiu-Dej de la Tg. Jiu la București, fusese alcătuită numai din țărăniști, fără nici un comunist); preotul Marina fusese doar o verigă a lanțului”16.

După 12 ani de păstorire rodnică la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea – cu multe realizări – în martie 1945 preotul Ioan Marina a fost chemat la Iași de către mitropolitul Moldovei și Sucevei, Irineu Mihălcescu, care „l-a numit în postul de vicar al Mitropoliei din Iași, socotindu-l o persoană demnă și capabilă pentru multul rost al Sfintei Mitropolii”. Autoritatea de Stat a confirmat numirea sa, ca vicar, pe data de 1 aprilie 194517. În urma intervenției mitropolitului Irineu pe lângă Sfântul Sinod, în ședința din 30 iulie 1945, a fost aprobată ridicarea „preotului Ioan Marina la rangul onorific de arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, cu titlul de Vasluianul. La 11 august 1945 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cetățuia, de lângă Iași, și a primit numele de „Justinian”, fiind hirotesit „în aceeași zi, arhimandrit”17.

Conștient de responsabilitatea enormă care îl apăsa pe umeri, arhiereul-vicar Justinian va face următorul „legământ cu privire la felul în care înțelegea să-și desfășoare activitatea în viitor:

Acolo unde este îndoială, eu să semăn credință!
Acolo unde este întristare, eu să semăn bucurie!
Acolo unde este disperare, eu să semăn nădejde!
Acolo unde este ceartă, eu să semăn pace!
Acolo unde este ură, eu să semăn iubire!
Acolo unde este întuneric, eu să semăn lumină!”18.

Lucrurile se vor precipita spre sfârșitul lunii august, 1947, când mitropolitul Irineu se va retrage din scaun, iar patriarhul Nicodim va încredința „conducerea Arhiepiscopiei arhiereului Justinian, care a devenit … locțiitor de mitropolit al Moldovei și Sucevei. În 19 noiembrie 1947, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în scaunul vacant de mitropolit, iar înscăunarea s-a făcut la 28 decembrie 1947 în catedrala mitropolitană din Iași”19.

În scaunul de mitropolit al Moldovei, pe care au stat mari ierarhi precum: Teoctist I și II, Atanasie Crimca, Varlaam, Dosoftei, Iacob Putneanul, Iacob Stamati, Veniamin Costachi și alții, mitropolitul Justinian a stat puțin, deoarece, la 27 februarie 1948, bătrânul patriarh Nicodim Munteanu a plecat spre viața veșnică, la 83 de ani. La trei luni mai târziu – 24 mai 1948 – Colegiul Electoral s-a reunit în sala Marii Adunări Naționale pentru alegerea noului patriarh. Nu putea lipsi de la această importantă alegere, nou instalata cârmuire a țării în frunte cu primul ministru, dr. Petru Groza, președintele Marii Adunări Naționale, dr. C.I. Parhon, vicepreședintele Mihail Sadoveanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ștefan Voitec, miniștri, deputați, ierarhi, precum și cei 428 de membrii ai Adunării Naționale Bisericești cu drept de vot.

După cuvântul de deschidere al locțiitorului de patriarh, Justinian, care a evocat, în cuvinte laudative, pe defunctul patriarh Nicodim, a urmat ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, care a ținut să precizeze că noul patriarh „trebuie să-și păstorească cu cinste turma ce i se încredințează, dar prin Biserică trebuie să ajute poporul, să ajute la dezvoltarea democrației populare … să fie iubitor și luptător pentru pace și pentru consolidarea democrației în lume”.

Rezultatul alegerilor, prezidate de mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, sunt prezentate de George Stan, medicul personal al lui Justinian, spunând: „din totalul de 428 de voturi exprimate, 383 au fost întrunite de ÎPS Justinian, 40 de Mitropolitul Nicolae Bălan, 3 voturi de PS Nicolae Popovici, 1 vot de PS Chesarie Păunescu, 1 vot de PS Emilian Antal”20.

După înmânarea cârjei patriarhale, noul patriarh a spus că „cel dintâi și cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradițiilor noastre bisericești, este păstrarea credinței, care, în decursul istoriei, s-a arătat a fi o piatră de temelie tare … De aceea credința noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică și rodnică prin fapte de dragoste, de pace, și de sfințenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate și devotament, cu sufletul și cu mintea chemării sale sfinte. Pregătirea clerului va fi una din grijile de căpetenie a sarcinii mele patriarhicești”.

Cuvintele rostite parcă au fost profetice, deoarece în Monitorul Oficial din 4 august 1948, cu numărul 178, se publică Decretul nr. 177/4 august 1948, privind Regimul general al cultelor religioase. Articolul 53 din Decret cu conținutul „actualele seminarii teologice în care se predă și cultura generală, se desființează”, cade ca un trăsnet. Totuși, mai înaintea căderii trăsnetului, articolul 48 al aceluiași Decret pregătea Biserica, anunțându-o că poate avea:

– școli de cântăreți la care se vor înscrie candidații care au gimnaziu unic sau 7 clase primare;
– seminarii teologice cu aceleași studii ca bază de selecție;
– institute teologice pe baza absolvenței liceului sau școlii normale;
– institute de grad universitar, la care se pot înscrie absolvenții de liceu sau școli normale, cu diplomă de bacalaureat.

La prima vedere oferta era generoasă, dar toate aceste școli trebuiau organizate de Biserică. Ei îi trebuiau localuri, cadre didactice care să accepte să predea cursuri, plan de învățământ, programă școlară, precum și cursanți.

Pus în fața faptului împlinit, Patriarhul Justinian, care era la curent cu cerințele unei reorganizări a învățământului seminarial încă din 193821, gândește „un plan foarte larg, privind reorganizarea seminariilor teologice și a școlilor de cântăreți, înființarea seminariilor și a școlilor monahale”, sub conducerea inspectorului patriarhal pentru învățământul religios, Valeriu Anania22.

Din experiența sa de elev seminarist, apoi profesor și director pentru scurtă vreme, știa lipsurile învățământului teologic și deseori spunea: „Ce educație și învățământ religios putea să dea, de pildă, seminariile unde elevii erau copleșiți de învățământul materiilor laice, cele de ordin religios socotindu-se dexterități. Profesorii laici nu mergeau la Biserică cu elevii în zile de duminici și sărbători, nu posteau, nu se împărtășeau, nu exemplificau cu nimic prin viața lor, educația pe care o dădeau tinerilor seminariști în vederea împlinirii lor preoțești… Eu n-am văzut, însă, de-a lungul anilor de seminar, pe niciunul dintre profesorii școlii – nici pe civili nici pe preoți – făcând mătănii sau împărtășindu-se odată cu elevii seminarului”23.

Adus acum sub cupola Bisericii, învățământul teologic trebuia să învioreze viața religioasă cu slujitori activi, deoarece, pentru multă vreme, s-a văzut cât de păgubitoare a fost primirea în cler – „O, tempora!” – și cât de greșită era concepția că erudiția îl face pe teolog.

De aceea în viziunea organizării solide a învățământului teologic trebuiau programe școlare care să îmbine studiul cu rugăciunea și meditația, să întărească sentimentul religios și devotamentul pentru Biserică, să cultive respectul față de tradițiile românești, a iubirii de neam și țară, precum și îmbisericirea vieții în internat. În concepția sa, patriarhul Justinian n-a separat niciodată învățământul teologic de practica și adevărata trăire creștină, știind că misiunea preoțească presupune mai întâi chemare – vezi pe Saul pe drumul Damascului – și apoi pregătire și consacrare.

Când toate lucrurile au fost gata, cei care lucrau sub atenta supraveghere a patriarhului au alcătuit Regulamentul Școlilor De Învățământ Teologic, care „sub forma sa definitivă a fost pus în aplicare pe data de 1 septembrie 1952”24.

Școlile de cântăreți bisericești au început din 1949 și aveau menirea „să pregătească cântăreți de strană, dirijori de coruri și ajutători preotului în lucrarea lui pastorală și catehetică”25. Deși au fost inițial de doi ani, totuși, în tabelele sinoptice pe 1952/1953 și 1953/1954 absolvenții apar cu trei ani de studii încheiate26. Aici a fost stratagema patriarhului Justinian ca ele să funcționeze pe lângă mitropolii, iar pe lângă cei trei ani au mai fost adăugați alți doi, astfel că anul școlar 1955/1956 începe cu cele șase seminarii teologice, având titulatura Școli de Cântăreți Bisericești și Seminarii Teologice la Curtea de Argeș (mutat ulterior la București), Buzău, Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș27, menținându-se până în 1990.

„Seminariile monahale au fost așezăminte de învățământ mediu și cu durata de patru ani, asimilate școlilor medii”28 și „trebuiau să dea mănăstirilor cadre didactice pentru înființarea școlilor monahale de învățământ teologic inferior”29.

Ele au funcționat la Agapia și Hurezi pentru monahii30 – desființate de autoritățile comuniste în 1959 – și unul pentru monahi, la Neamț, a cărui primă serie – cu Nestor Vornicescu, Pimen Zainea, Epifanie Norocel, etc. – a absolvit în 195131. Foarte interesantă este programa școlară pentru aceste seminarii32. În tabelele sinoptice de până la 1 septembrie 1952, seminarul monahal de la Neamț apare cu patru ani de studiu, iar de la 1 septembrie 1952 apare cu trei ani de studiu33.

Institutele teologice de grad universitar și-au deschis porțile în ianuarie 1949, la București și Sibiu34. Ele erau menite pentru „pregătirea viitorilor preoți și profesori de învățământ religios pentru nevoile Bisericii, dar și pentru orientarea preoțimii în activitatea ei pastorală, liturgică, misionară și socială”35.

Patriarhul Justinian a adus la cele două institute teologice cei mai buni profesori de la celelalte facultăți desființate36.

Noile școli teologice reorganizate din temelii se îngrijesc de viitorii preoți și acordă o mare atenție formării conștiinței de slujitori ai lui Dumnezeu în serviciul societății. Programa analitică pentru fiecare disciplină, pe ani de studii, era alcătuită de profesorii de specialitate, aprobată de Sfântul Sinod și parcursă „da cappo al fine”.

Față de profesori, studenți și elevi, întâistătătorul Bisericii era foarte apropiat. Pe profesori, formatorii mentali și duhovnicești, el îi numea cu dragoste „profesorii mei”, iar elevii – bucureșteni – și studenții se trezeau cu el fie la masa de dimineață, fie la bibliotecă, fie la slujbă. „Vorbea foarte frumos, cursiv, liber, de cele mai multe ori în cuvinte neaoșe românești, strecurate cu pilde din Teologia Sfinților Părinți, iar când vorbea despre preoție, se transfigura. Te făcea să crezi că, într-adevăr, este cea mai frumoasă lucrare pe care o face omul pe pământ. A avut un cult deosebit pentru Liturghie, pentru slujbă”, își amintea Pr. prof. dr. Nicolae Necula despre patriarhul Justinian37. „Viața lui a fost profund atașată seminarului, ca elev, ca director, apoi ca reorganizator al seminariilor cu vocație din România”38, „prezența lui era o garanție că, noi studenții teologi, nu suntem marginalizați”39 și „a avut dragostea de a coborî la nivelul meu și al altora asemenea mie, încurajându-ne și arătându-ne că ne este aproape”40. „A avut o dragoste deosebită pentru elevii buni și silitori pe care i-a urmărit și i-a promovat”41, așa cum a făcut și cu el episcopul Vartolomeu.

Patriarhul Justinian a păstorit în vremuri foarte grele pentru Țară și Biserică. El și-a propus ca obiectiv minim „supraviețuirea Bisericii”, iar atunci când condițiile i-au permis, l-a modificat într-un proiect de dezvoltare a Bisericii. În planul discursului public, el s-a rezumat în a spune că Biserica și regimul pot să coexiste și să coopereze pentru a contribui la mai binele poporului. În acest fel „el a redus alte influențe ale statului în Biserică, salvând astfel spiritul viu al Bisericii”42.

Toate aceste lucruri au determinat Securitatea să-l supravegheze atent. Într-un raport al temutului organ din 1950, citim: „Deși lumea democratică își pusese mari nădejdi în buna credință a patriarhului Justinian, prin comportarea sa, după alegerea ca patriarh, a izbutit să dezamăgească pe toți cei care l-au sprijinit. Ca Arhiereu Vicar și apoi ca Mitropolit, a fost pe linie democratică, schimbarea a făcut-o abia după alegerea sa ca Patriarh. Atitudinea sa prezentă este absolut incorectă, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere material, jucând pe două tablouri. Intenționează să facă din preoți o masă ascultătoare numai de el, ca de la adăpostul masei preoțești să poată trata cu Partidul de la egal la egal”43.

Cu toate acestea, „imaginea patriarhului Justinian este puternic marcată de memoria comunismului românesc”, nota, în 11 ianuarie 2017, dr. Bogdan Duca, după care continuă: „Detractorii îl numeau (încă din timpul vieții) Patriarhul roșu, iar admiratorii îl consideră și acum Justinian „cel Mare”, omul care a condus cu succes Biserica într-o perioadă deosebit de dificilă din istoria României”. După aceste două idei, autorul se întreabă și apoi trage concluzia: „A fost roșu? A fost mare? Răspunsul meu: a fost Patriarh ca patriarhii Vechiului Testament: Avraam, Isaac, Iacob, cu vieți atât de complexe, pline de momente delicate sau tensionate”44.

El „a primit comunismul ca pe o fatalitate, căutând să-i limiteze efectele perverse”45, nota pertinent Theodor Baconski.

Frământările unui om greu se spun și, apoi, și, mai greu, se aștern pe hârtie. Spre exemplu: când în 1958 autoritățile comuniste au început o prigoană devastatoare împotriva Bisericii, vizând elitele de conștiință bisericești42, patriarhul a avut mari frământări, deoarece și persoane sinodale se aliaseră ideii. Apoi, în timpul grevei patriarhale – 1959 – se vede deosebirea făcută și, apoi, exprimată de Guvern: „Justinian întâi face și apoi întrebă, pe când Iustin (mitropolitul Moldovei n.n.) întâi întreabă și apoi face”46. Atunci a fost pusă și problema înlocuirii lui din scaun de către Guvern. Iată și mărturia unui posibil înlocuitor, episcopul Valerian Zaharia al Oradei: „Patriarhul Justinian este un dușman al comunismului …am avut prilejul să stau de vorbă cu el și să-mi confirme acest lucru. Mă plimbam prin parcul Patriarhiei și el mi-a zis: Nu trebuie să ne avântăm prea mult în politică pentru că comunismul va cădea și eu nu vreau ca Biserica să cadă odată cu el. Biserica este veșnică și trebuie să ținem cont de acest lucru”47.

„Confruntat cu presiunile politice tot mai intense – spunea ÎPS Varsanufie al Râmnicului – Patriarhul Justinian a reușit să administreze cu multă inteligență Biserica noastră strămoșească, astfel încât să nu fie subjugată cu totul autorității comuniste”48.

După părerea mea, cred că cei mai buni martori în apărarea sa sunt faptele și înfăptuirile lui în cei peste treizeci de ani de arhierie. El „a fost omul potrivit la locul potrivit, făcându-i pe cei buni mai buni, pe cei râvnitori mai râvnitori, potolindu-i pe cei potrivnici prin răbdare și cuvinte cumpănite,” spunea arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei în cuvântul înainte la o carte49.

A fost, cu bunele și cu relele lui, omul prin care Providența a lucrat în Biserică, dar și „omul Bisericii în bârlogul diavolului”45.

Intuind, parcă, numărul mare de detractori, adăuga următoarele la testamentul lui, la 7 martie 1976: „Binecuvintez din toată inima și din tot sufletul pe cei ce mă urăsc și m-au urât, pe cei ce m-au nedreptățit și mi-au făcut rău, văzut și nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat și eu”50.

Oameni mari cu fapte și mai mari care nu scapă de răutățile celor din jur. Ele au fost și vor mai fi privind faptele din tribună, nu din torentul lor, necunoscând cuvintele: „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns ca să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26).

• 1

  Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, 2008, p. 177.

• 2

  Vezi B.O.R, anul LXXII, nr. 10, (1954), p. 998.

• 3a3b

  B.O.R, anul LXXII, nr. 10, (1954), p. 998.

• 4

  Vezi Renașterea, 1938, pp. 442-443.

• 5

  Vezi B.O.R., nr. 10, (1954), p. 998.

• 6

  Costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, Patriarhul Justinian, iubitor de credință și glie străbună, Ed. Silviana, Rm. Vâlcea, 2011, p. 24.

• 7

  Vezi B.O.R. nr. 10, (1954), p. 1002.

• 8

  B.O.R., nr. 10, (1954), p. 1002.

• 9

  Costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. cit., p. 27.

• 10

  Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian”, în M.O., an XXV nr. 5-6, mai–iunie 1973, p. 408; vezi și Costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, Patriarhul Justinian…, pp. 28-29.

• 11

  Apostolat social IV, p. 3.

• 12

  Pr. Prof. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 408; vezi și C. Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu…, p. 29.

• 13

  „Darea de seamă a tipografiei pe anul 1939”, în Anuarul Mitropoliei Olteniei, 1941, p. 56.

• 14

  Vasile Bălănescu, Corneliu Tamaș, Istoria Bisericii „Sfântul Gheorghe”, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1998, p. 205.

• 15

  Pr. Prof. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 400.

• 16

  Valeriu Anania, op. cit., pp. 175–176.

• 17a17b

  Pr. Prof. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 410.

• 18

  Apostolat social II, p. 32; vezi și Pr. Prof. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 411.

• 19

  Pr. Prof. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 412.

• 20

  George Stan, Patriarhul Justinian Marina, IBMBOR., București, 2005, p. 27.

• 21

  Vezi Renașterea, 1938, pp. 240-242.

• 22

  Valeriu Anania, op. cit., pp. 186-187.

• 23

  Vezi B.O.R., anul LXXII, nr. 10, oct. 1954, p. 1018.

• 24

  Vezi B.O.R., anul LXXII, nr. 7, Iulie 1954, p. 764.

• 25

  Pr. Gheorghe Moisescu, Pr. Ștefan Lupșa, Pr. Alexandru Filipașcu, Istoria Bisericii Române, vol. II, I.B.M.B.O.R., București, 1957, p. 645.

• 26

  Vezi B.O.R. anul LXXII, nr. 7, iulie 1954, pp. 765-766.

• 27

  Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între 1885–2000, vol. III, tom I, I.B.M.B.O.R., p. 353.

• 28

  Pr. Gheorghe Moisescu…, op. cit. p. 644.

• 29

  Valeriu Anania, op. cit., p. 194.

• 30

  Alexandru Moraru, op. cit., p. 353.

• 31

  Vezi B.O.R. anul LXIX, nr. 7-9, 1951, pp. 340-346.

• 32

  Vezi B.O.R. anul LXXI, nr. 7-8, 1953, pp. 786-804.

• 33

  B.O.R. anul LXXI, nr. 7-8, 1953, pp. 741-742.

• 34

  Pr. Gheorghe Moisescu, op. cit., p. 641; pentru Institutul din București vezi B.O.R. anul LXXV, nr. 11-12, 1957, pp. 1213-1251.

• 35

  Diac. Prof. Nicolae Nicolaescu, „Reorganizarea învățământului teologic și așezarea lui sub oblăduirea Bisericii”, M.O. an VI, nr. 7-8, p. 363.

• 36

  Alexandru Moraru, Op. cit., pp. 374-376; vezi și B.O.R., anul LXXV, nr. 11-12, 1957, p. 1215 și pp. 1224-1227.

• 37

  Ziarul Lumina, 18 martie 2017.

• 38

  Ziarul Lumina, 24 februarie 2017.

• 39

  Ziarul Lumina, 30 ianuarie 2017.

• 40

  Ziarul Lumina, 20 ianuarie 2017.

• 41

  Ziarul Lumina, 11 mai 2017.

• 42a42b

  Ziarul Lumina, 26 martie 2017.

• 43

  Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2001, p. 186.

• 44

  https://www.qmagazine.ro/patriarhul-justinian-marina-cel-mare-si-cel-rosu/.

• 45a45b

  Dilema veche, nr. 690, 11–17 mai 2017.

• 46

  Valeriu Anania, op. cit., p. 214.

• 47

  Ziarul Lumina, 10 aprilie 2017.

• 48

  Ziarul Lumina, 23 martie 2017.

• 49

  Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina (1948–1977), Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016.

• 50

  Gheorghe Vasilescu, Almanah bisericesc, 2001, p. 88.