Episcopul Damaschin Dascălul – Harnic traducător și patriot convins (II)

Activitatea culturală

Deși a trecut prin multe greutăți, „omul învățat în limba latină și slavonă”1 s-a remarcat și prin preocupările sale cărturărești. „Arhiereu cinstit și învățat, care zăbovea pentru folosul neamului”2, văzând că păstoriții nu înțeleg sfintele slujbe3, a sprijinit introducerea limbii române în biserică, traducând aproape toate cărțile de cult: Antologhionul, Penticostarul, Ceaslovul, Tipicul, Molitvelnicul, Catavasierul, Octoihul, Triodul, Mineiele4, precum și Viețile Sfinților5. Ca o primă măsură, încă de la suirea pe scaun, a cerut ca sfintele slujbe să se oficieze în limba română la sărbătorile împărătești și ale Maicii Domnului6.

Trebuie notat că la Râmnic, activitatea tipografică încetase odată cu alegerea Sfântului Antim Ivireanul ca mitropolit, orașul de la poalele Dealului Capela rămânând fără teasc și tipograf7. Că va fi purtat de grijă să redeschidă tiparnița o mărturisește chiar el în prima sa carte editată, unde se amintește de cheltuiala „la facerea tipografiei de nou”8. Din păcate, cel „care a luptat cu tărie contra uneltirilor papale de catolicizare a laturii de dincoace de Olt”9 n-a putut să reia șirul tipăriturilor decât atunci când i s-a dat acordul de reîncepere a activității editoriale10.

Pentru aceasta, în toamna anului 1725, a cerut încuviințarea autorităților austriece, care i-au solicitat cartea ce urma a se tipări, pentru a o examina. La 22 noiembrie, i-a trimis o lungă scrisoare generalului Tige, în care i-a prezentat planul său de lucru cultural, început în urmă cu zece ani, când s-a apucat să traducă din greacă și slavă toate cărțile bisericești, răspândite și în Serbia, Bulgaria, Polonia, Rusia, și chiar în provinciile românești. Văzând că românii „stau în biserică ca niște boi, neînțelegând ce se citește și ce se cântă și ies din biserică fără de niciun folos”, a încercat să le tipărească mai de mult, dar i-au lipsit banii și un tipograf bun. Prima carte pe care dorea s-o imprime era Minologion-ul, adică cele 12 Minee, din care trimitea unul pe o lună oarecare, pentru a fi cercetat, apoi urmau alte cărți, pe care vroia să le răspândească în Ardeal, Banatul Timișoarei și districtul Aradului. Pentru a-l convinge, îi trimitea generalului două buți cu vin din dealul Drăgășanilor11. Potrivit istoricilor, răspunsul său a rămas în istoria literară a secolului al XVII-lea „una din cele mai valoroase manifestări de cultură”12.

Primind acordul conducerii austriece, în 1724, a scos de sub teascul cel nou un Ceaslov care cuprinde în sine toată slujba de zi și de noapte. (10 f. + 506 p.), cu sprijinul tipografului Ilie Cernăvodeanul13, și o broșura de 55 de pagini, Învățătură despre șapte taine14, pe care nu o cunoaștem complet, lipsind exemplare cu foaia de titlu15. Lucrarea nu avea scop polemic, ci învăța preoții să nu sfințească Sfântul Mir și să nu săvârșească Taina Hirotoniei, aceste lucrări revenind doar ierarhilor16. După numai un an, a fost interzisă de Sinodul Episcopiei unite17.

Tot sub păstoria lui a apărut Psaltirea Proorocului și Împăratului David. Acum întracest chip a doua oară tipărită în Sfânta Episcopie a Râmnicului (1 f. + 248 [?] f. nenumerotate), de Ilie Cernavodeanul, în 172518, pentru care a cerut îngăduința să o vândă în Banat și Crișana ca să strângă bani cu care să imprime și alte traduceri în limba română. Cum era de așteptat, generalul austriac nu i-a aprobat cererea, multe dintre traducerile lui rămânând în manuscris19. El voia ca autoritățile să-i dea acordul de a difuza cărțile în Transilvania, Banatul Timișoarei și Arad, lucru ce nu i s-a admis. Restricțiile la apariția unei cărți, interdicția de a le răspândi în afara Olteniei și lipsa mijloacelor au fost motivele care l-au împiedicat să tipărească tot ce a tradus20. În pofida interzicerii, tipăriturile lui s-au bucurat de o largă circulație în Transilvania, Oltenia, Moldova și Mamamureș21, punând „capăt slavonismului în Biserica Română”22.

Cu toate că „a muncit o viață întreagă pentru îmbogățirea literaturii noastre bisericești”, doar atât a reușit să editeze, deoarece la 25 decembrie 1725 a murit subit23. Manuscrisele sale au rămas, dar tipăriturile încă nu i se cunosc. În 1905, Nicolae Iorga a găsit în Alba-Iulia, la Biserica unită din Maieri, un Apostol din 1725, fără a-i indica locul de tipărire. De asemenea, „unele din cărțile de la Buzău și București, tipărite în românește, care nu au specificat cine anume le-a tradus și au apărut în jurul anului 1700, mai înainte și după aceea, au toate șansele să aparțină lui Damaschin”, după cum susțin unii cercetători24.

Tot de la el se păstrează Tâlcuirea Evangheliilor a lui Teofilact al Ohridei, rămasă până azi în manuscris25, și un Catehism, publicat în 1897, de Gherasim Timuș, episcopul Argeșului, după o copie făcută de Lavrentie ieromonahul, în 176726. În 1719, sub semnătura sa, au apărut la Craiova cinci catagrafii ale așezămintelor monahale din eparhie, cu privilegiile lor. A doua dintre ele cuprinde numele mănăstirilor și schiturilor din județele „chesariceștii Valahii”, cum se numea atunci Oltenia23.

Potrivit lui Nicoale Iorga, unele dintre tipăriturile românești ale Sfântului Antim Ivireanul, deși semnate de el, îi aparțin tot lui Damaschin: „Cele trei cărți românești pe care le dă Antim cu cheltuiala sa în 1712 și 1713 n-au, firește, alt autor, deși nu înțelegem cum Damaschin, acum episcop al Râmnicului, s-a învoit ca lucrările să treacă sub alt nume, ca pe vremea când era numai un «dascăl»”27. Dacă afirmația marelui istoric este corectă, atunci și Psaltirea din 1694 a fost tradusă tot de el în românește. „Prin urmare – precizează Barbu Teodorescu –, Octoihul, Liturghia și Molitvelnicul, toate trei revin nu lui Antim, ci lui Damaschin. Firește că e numai o ipoteză, care va trebui documentată, poate prin compararea textelor”28.

Cercetându-i activitatea, Alexandru Lapedatu crede că el tradusese și Catavasierul: „Cât despre Catavasier se prea poate ca vreuna din cele trei ediții ale acestei cărți tipărite la Râmnic între 1716–1750 […] să fi fost făcută după vreo tălmăcire a lui Damaschin necunoscută nouă, căci tipăritorii lui Damaschin n-au mărturisit totdeauna și fără înconjur proveniența izvoadelor după care lucrau”29. Ideea este susținută și de alți istorici. Luând în considerare scrisoarea din 1703, prin care mitropolitul îi mulțumește episcopului pentru cele cinci Catavasiere trimise în dar: „Pentru 5 catavasiere ce mi-ai trimis de dar, foarte mulțumim frăției tale”, aceștia ajung la concluzia „că avem în fața noastră o noua tipăritură a Dascălului”30.

Nu trebuie să trecem cu vederea că traducerile lui au fost puse în valoare de urmașii săi în scaun, sprijiniți de corectori și îndreptători de manuscrise, precum Laurențiu și Rafail de la Hurezi, și de familia de tipografi râmniceni Atanasievici31. Cărți de mai târziu, ca: Molitvelnicul (1730), Triodul (1731), Liturghierul (1733), Catavasierul (1734), Antologhionul (1737), Penticostarul (1743), Antologhionul (1745), Ceaslovul (1745), Evanghelia (1746), Acatistul (1746), Molitfelnicul (1747), Octoihul (1750), Mineiele (1776–1780), apărute în mai multe ediții, au determinat istoricii să afirme că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva între 1724 și 1830 decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele ierarhului oltean32, tălmăcite „cu stil și graiu foarte luminat”33.

În precuvântările acestor cărți se spune că, înainte de a fi tipărite, au fost confruntate cu izvoarele slavonești și grecești, textul fundamental rămânând cel al lui Damaschin, pentru că traducerile sale „promovau o limbă îngrijită și totodată accesibilă păturilor largi ale populației din toate provinciile românești”34. De la el și de la călugării secolului al XVIII-lea ne-a rămas până astăzi fraza armonioasă, vocabularul senin și limba simplă vorbită de popor. Aceștia „nu ieșeau din nicio școală și nu porneau din nicio familie pe jumătate înstrăinată din popor, ci se ridicau din adâncul însuși al nației”35.

Prin opera sa, vlădica Damaschin este considerat, pe drept cuvânt, „un ante-mergător al unirilor de mai târziu și unul din făuritorii limbii literare românești”36. Chiar dacă erau privite cu ostilitate în Transilvania, scrierile, realizate „după gândul și inima” lui, s-au răspândit – mai ales în secolul al XVIII-lea – în toată țara. Traduse într-o limbă simplă și tipărite într-un mare număr de exemplare – unele au cunoscut 5-9 ediții –, cărțile s-au bucurat de succes la Abrud, Cluj, Orăștie, Sibiu, Făgăraș, în Maramureș, Moldova37 și Banat, care „va fi beneficiarul direct și imediat al începuturilor de la Râmnic”38. În felul acesta, prin lucrările sale ajunse în toate bisericile, își înscrie numele în rândul marilor ierarhi cărturari, care au pledat prin cuvânt și faptă pentru introducerea limbii române în slujbele bisericești10.

Meritele i-au fost recunoscute de marii cărturari, care l-au înfățișat „ca pe factorul de căpetenie al operei de tălmăcire pe românește a cărților noastre bisericești”. De pildă, Samuil Klein spunea că „a tradus toate cărțile noastre bisericești”, iar Radu Tempea nota că „cea mai mare parte a cărților bisericești s-au tălmăcit de Damaschin, Episcopul Râmnicului, cu stil și grai foarte luminat”39. La rândul său, Constantin Erbiceanu scria în 1908: „Damaschin, alături de Mitrofan episcopul, Antim mitropolitul și Veniamin Costache sunt urzitorii și întemeietorii graiului bisericesc românesc din Biserica națională”40. Și tot el preciza pe un manuscris dăruit Bibliotecii Academiei Române în același an: „limba românească (a lui Damaschin, n.n.) este admirabilă, frumoasă și demnă”41. Pentru Nicolae Iorga, el este un „traducător harnic și de cărți neiscălite de Dânsul”42. Iar pentru Alexandru Lapedat: „rolul acestui prea zelos și învățat scriitor bisericesc în trecutul istoriei noastre culturale rămâne și pentru noi același și asemenea precum i l-a determinat Samuil Klein: traducătorul cărților noastre de ritual”43.

De asemenea, se cuvine să-i reținem pe ucenicii și urmașii săi: ieromonahul Lavrentie, episcopul Climent, mitropolitul Neofit, Sofronie, egumenul Coziei, Iosif și Grigorie, amândoi episcopi ai Argeșului etc., care ne-au lăsat diverse mărturii cu privire la bogata lui activitate44. Chiar și Chesarie, după o jumătate de secol de la moartea înaintașului său, spunea despre el: „Iată tălmăcirea (de cărți în românește) s-au început zilele lui Matei Voevod Basarab și i s-au adăugat in zilele lui Șerban Voevod Basarab Brâncoveanul, prin osârdia lui Chir Damaschin, episcopul de Râmnic”. Prin truda sa uriașă, a strâns în jurul lui numeroși episcopi și cărturari, pentru mai multe generații45. „Se făcu pe sine însuși mare dascăl al neamului românesc – după cum mărturișește episcopul Atanasie Mironescu –, muncind o viață întreagă pentru a scrie și preface în românește zecimi de volume mari de cărți de ritual și de învățătură, și astfel în contra dorinței papistașilor, care îl ponegreau prin rapoartele lor, episcopul Damaschin își asigură recunoștința cea mai binemeritată a întreg neamului românesc. Și aceasta este cea mai luminoasă aureolă în care va apărea acest mare episcop înaintea lui Dumnezeu și a neamului românesc”46. Sub îndrumarea sa și a succesorilor săi, „tipografia de la Râmnic a continuat și desăvârșit acțiunea de substituire a limbii slavone prin cea română în slujba bisericească”47.

Activitatea gospodărească

Paralel cu aceste realizări, vlădica Damaschin s-a dovedit și un bun gospodar, desfășurând o activitate rodnică pe plan administrativ. Stau mărturie peste 30 de documente, care arată că a înmulțit averea Episcopiei, dobândind, pe lângă numeroasele vii, moșii, case, vaduri de moară, cumpărate, diverse danii de la creștini, privilegii și milostenii domnești. Astfel, între anii 1709–1724 a cumpărat: un loc cu vad de moară, „pe apa Râmnicului din sus din oraș”, de la Simion, fiul preotului Marin din Râmnic”; o vie „în dealul Boerescu”, de la călugărița Marta; 2 locuri cu 16 taleri, de la Tudosie Logofătul; 13 locuri în Râmnic; o vie, de la călugărița Marta, în localitatea „la Mal”; „un loc din capătul orașului din câmp”, de la preoteasa Efrima din Râmnic și fiii ei; un loc de vie, de la Vișa din Ocnele Mari și ginerele ei; jumătate din moșia Călina, cu 196 stânjini, de la Mihaiu Scutelnicu din Gioroc și alții; 112 stânjini în Dăești, în hotarul Prundenilor, de la Ștefan, fiul călugăriței Elisafta, nepoata lui Dragomir Postelnicul Prundeanul; „3 fălci de pământ din Bogdănești”, de la Stoica Cotea, fratele lui Ion Părcălabu din Muereasca; o vie în dealul Taomir, cu 165 taleri, de la preotul Sinca din Râmnic; câteva locuri în Popânzălești, cu 12 taleri, de la Constantin Racoviceanu.

Dintre daniile obținute, menționăm: a patra parte din „Burile” și „Isvorul Frumos”, de la Lupul Glogoveanul, 14 iunie 1710; „locuri 3 și locul viei de la Troian, cu toată obrajiea”, de la Neaga, femeia lui Constantin, fiul lui Dumitrașco Hulubescul din Râmnic, 20 septembrie 1711; „o jumătate de heleștiu și o viișoară și moară”, care au fost ale lui Badea, 14 mai 1713; via de la Troian, „2 loculeațe afară neîngrădite din fântâna Catarei, din jos de drumul Ocnei”, o cruce poleită cu zmalț și o stupină, de la Paisie Proigumen de la Cozia, 6 decembrie 1713; o vie la Troianu, partea jupânesei Marica Albeasca și a fiilor ei, 8 decembrie 1713; 732 stânjeni din moșia Milcovul din Olt, de la Șărban Șătrariul și alții, 14 februarie 1714; o parte de moșie din satul Bereni, de la Radu, fiul preotului Stoica din Sutești, 12 mai 1714; 4 boi cu carul și 22 de taleri, de la Ioan Toboșariul și fratele său Stan din Muereasca, 6 martie 1722.

De asemenea, Ștefan Cantacuzino a ajutat Episcopia din „Râmnicul de sus”, dând la 31 mai 1714 un hrisov domnesc prin care să ia „Vinărici” de la 17 oameni din dealul Râmnicului, „den zece vedre de vin o vadră, cu poclonul, de nume po (câte) bani 33 și pârporul, după cum au obiceaiu”. Tot el a hotărât câteva zile mai târziu, la 8 iunie, să fie luate moșiile Prundeni și Bereni de la Mănăstirea Surpatele.

Merită să notăm apoi și cărțile de „hotărnicie”, semnate pentru moșiile: Bereni, 30 iunie 1715; Prundeni, Mihăești și Drăgășani, 6 noiembrie 1715; Păușasca din Prundeni, 6 noiembrie 1715; Brăcoci, Bicod și Modoia, 26 iunie 1721; Comanca, 24 iunie 1724. La 22 aprilie 1724, este consemnat un răvaș dat „din porunca Chesăriceștii Administrației” către 12 boieri, ca să aleagă părțile de moșie din „Comanca cu muntele și moșia Muereasca i Comarnicul”.

Se păstrează și câteva cărți de „blestem” ale ierarhului, dintre care reținem pe cea din 11 iunie 1710, adresată unor preoți și locuitori din Râmnic și satele Oltenii de Jos, Oltenii de Sus și Bogdănești, pentru alegerea unor locuri ale Episcopiei din hotarul Oltenilor și Bujorenilor, care se află „în mare pricină cu Bojoreanca”, și alta din 19 august 1724, către Nicola Buzduga și câțiva martori, pentru alegerea hotarului moșiei Episcopiei, din ținuturile „Buzdugilor” din „Bunești”.

Dintre cărțile de „mărturiseală” amintim în primul rând pe cea dată la 7 decembrie 1711 de Nicola cămărașul de la Ocnă, prin care i se recunoaște episcopului stăpânirea peste „o casă cu pivniță de piatră și cu seliștea ei împrejurul casei aici în oraș, la Vel Ocnă, și pe lângă via de la Mihalcea, răzoare două și cu o funie de livadă jumătate de falcie la poala viei în jos până la râu și o livadă la Sohărât, care livadă a fost zălojită de la Șerban la Stroe, tatăl lor, și la satul Vlădeștilor, livezile de la valea Turburea, câte să vor afla”. A fost urmată de altă carte, emisă la 17 iunie 1712 de preoții și locuitorii din Râmnic, pentru stăpânirea unei mori „cei din jos de oraș”, asupra căreia Damaschin avea „gâlceavă cu igumenul Iosif de la Cetățue”. La 8 martie 1714, „boierii de la Ocnă și alți împrejureni” au citit zapisele referitoare la moșia Iaroslovești, stăpânită prin cumpărare de Episcopie, dar revendicată cu alte acte vechi de „jupâneasa Vișa, fata Radului Vistieriu Ocnariul”.

Mulțimea acestor documente ni-l prezintă ca pe un bun iconom și ocrotitor al intereselor Episcopiei. Trebuie însă să spunem că ne-a rămas de la el și un zapis de cumpărare a unui loc cu vad de moară, pe care stă scrisă de mâna lui următoarea notă: „Acești bani, ce scrie aici în zapis, taleri 36, mi-au dat Bratul mie înapoi și i-am dat zapisul să stăpânească în bună pace de către noi și cu ce și-au mai cumpărat el iar de la Simion, precum îi va arăta zapisul”. Acest loc a fost cedat mai târziu tot Episcopiei de către egumenul Iosif al Mănăstirii Govora, fratele său, care îl va fi moștenit poate de la Bratul, celălalt frate48.

Pe de altă parte, se cuvine să reținem că episcopul Damaschin a ridicat Schitul Păpușa49, a refăcut Mănăstirea Dintr-un Lemn50, a pictat așezămintele monahale Iezer51 și Sărăcinești, unde i se păstrează chipul52, și a răscumpărat Schitul Troianu. Un pomelnic al proegumenului Paisie arată că a răscumpărat, „cu voia părintelui kir Damaskin Episcopul”, via de la Troianu, cu locurile care au fost vândute de episcopul Antim lui Teodosie logofătul Olănescu53.

Este posibil ca tot el să fi ajutat mult și Mănăstirea Jgheaburi, deoarece are numele trecut în pomelnicul pictat de la proscomidiar, alături de ale predecesorilor săi, Ilarion și Antim54, dar și mănăstirea Govora, unde i se păstrează chipul zugrăvit. Prin purtarea sa de grijă s-a refăcut și pomelnicul vechi al Episcopiei, care era din timpul episcopului Ștefan, punându-se la început Introducerea tradusă din rusește de mitropolitul Varlaam.

Tot în vremea păstoriei lui, preotul Stanislav a descoperit capul Sfântului Mercurie, în ruinele unei vechi biserici de la Ocnele Mari, de unde a fost luat „cu Litanie” de către episcop și depus în Biserica Sfântul Gheorghe din localitate. Mai târziu, acesta a fost dus la Râmnic și așezat în Catedrala episcopală55.

Legăturile cu brașovenii

În ultima parte a păstoriei sale, episcopul oltean s-a îngrijit și de Biserica din Transilvania, greu lovită de unirea lui Atanasie Anghel cu Roma56, intrând în legătură cu românii neuniți din Țara Bârsei și cu preoții din Șcheii Brașovului. S-a întâmplat în 1724, ca urmare a unui ordin dat de oberdirectorul Olteniei, care prevedea ca preoții neuniți să nu mai aibă legături bisericești cu vlădicii de dincolo de Carpați. Întrucât aceștia s-au opus, motivând că pe „vlădica din Țara Românească îl pomenesc și îl vor pomeni, că de acolo au luat darul preoției și nu pot să nu țină socoteală de legăturile și afurisania ce ar veni din partea arhiereilor ce i-au hirotonisit”, li s-a propus să întrețină legături cu ierarhul oltean și, astfel, a început o corespondență care a continuat și după moartea sa57. A fost o bună ocazie pentru el să facă din orașul Brașov „o poartă de intrare a cărții românești către întreg ținutul românesc de dincolo de Carpați”58.

Sfârșitul vieții

Episcopul Damaschin a murit subit, la 5 decembrie 1725, după ce a ieșit din biserică, înainte de prânz, „fără să aibă vremea de a spune vreun cuvânt”. Câteva zile mai târziu, Administrația din Craiova îi raporta generalului Tige: „Acest episcop nici nu primise vreo donațiune de la împărat, nici nu avea de la părinți sau rudele sale ceva în mod ereditar, ci poseda numai averea mobiliară și imobiliară a Episcopiei, în timpul funcțiunii sale spirituale, ca bunuri și venituri curat bisericești care ereditar aparțineau scaunului și oficiului episcopal”. Cu privire la averea sa, banii au rămas celor doi nepoți ai lui, vătaful Bratul și călugărul Iosif, la care s-au găsit 10.000 de florini și crucea dăruită, în 1717, de împărat. O parte din ei au fost dați lui Tige, care l-a numit pe Bratul judecător la Râmnic59 și pe Iosif egumen la Govora60.

Apreciat de contemporani, dar și de urmași, episcopul Damaschin a rămas cunoscut prin patriotismul și abilitatea sa diplomatică, prin buna chivernisire a averii eparhiale, dar mai ales prin talentul de traducător. Potrivit biografului său, Alexandru Lapedatu, el a hotărât „soarta și domnia limbii românești pentru totdeauna în Biserica noastră”61. Traducând în graiul străbun aproape toate cărțile de cult, a contribuit „la formarea limbii literare și liturgice românești”62, fiind alături de înaintașii săi, Simion Ștefan, Varlaam, Dosoftei, Mitrofan de la Buzău, Antim Ivireanul, „unul dintre cei mai entuziaști militanți pentru triumful deplin al limbii române în slujba bisericească, o figură culturală remarcabilă, dar și un patriot convins, hotărât să lupte pentru apărarea drepturilor Bisericii și ale poporului român”63. Pentru întreaga sa activitate, se cuvine să-l așezăm cu cinste în Panteonul Bisericii ca pe un mare iubitor de țară și deschizător de drumuri, vrednic de respectul tuturor celor interesați de trecutul neamului nostru, în special al celor râvnitori de slove, care pot vedea în el un „Dascăl” ce și-a dedicat întreaga viață cărții, mai cu seamă traducerilor, atât de necesare pentru luminarea poporului și săvârșirea slujbelor în limba strămoșească.

Immagine

• 1

  N. Iorga, Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, București, 1901, p. 418.

• 2

  Mihail Regleanu, Contribuții…, p. 448.

• 3

  I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, București, 1968, p. 82.

• 4

  †Ghenadie Craioveanul, Condica Sfântă…, pp. 104–105; †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 122–124; I. D. Lăudat, Contribuția tipografiei…, p. 363. Din predoslovia Mineiului pe luna noiembrie (1778) reiese că a tradus Mineiele, care au fost tipărite spre sfârșitul secolului de episcopul Chesarie.

• 5

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, pp. 640-641.

• 6

  Sfânta Episcopie a Râmnicului Noul Severin, Anuarul pe anul 1900, București, 1899, p. 8; †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 125, nota 2.

• 7

  Barbu Teodorescu, „Circulația vechii cărți bisericești – Contribuții la un catalog cumulativ”, în BOR, an. LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 172.

• 8

  Aurelian Sacerdoțeanu, „Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705–1825)”, în MO, an. XII (1960), nr. 5-6, p. 296; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Editura Oscar Print, București, 2000, p. 179. Tiparnița care i-a editat cărțile a fost cea a lui Antim de la București, ajunsă la Râmnic prin filiera Făgăraș, fiind „refăcută din nou”, și nu o tiparniță nouă așa cum s-a crezut.

• 9

  P.S. Episcop Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, p. 300.

• 10a10b

  Mircea Păcurariu, Tiparul…, p. 125.

• 11

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 124-125; Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia..., pp. 58-59, 164-165; Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 870.

• 12

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 633.

• 13

  BRV, tom. IV, p. 47; Aurelian Sacerdoțeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului…, pp. 316-317; Barbu Teodorescu, Circulația vechii cărți…, p. 172.

• 14

  Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche (1508-1830), tom. II (1716-1808), București, 1910, p. 22; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 636. Nicolae Iorga a găsit-o la o expoziție din Sibiu în 1905 și i-a reprodus prefața; ps Damaschin Dascălu, Învățături pentru șapte Taine, traducere și adaptare a textului pr. dr. Dorin Octavian Picioruș, București, 2010, 16 octombrie, https://www.teologiepentruazi.ro/tag/ps-damaschin-dascalul/, accesat la 3 iunie 2022.

• 15

  BRV, tom. IV, p. 224; Aurelian Sacerdoțeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului…, p. 317.

• 16

  N. Iorga, Istoria Bisericii Românești…, p. 109.

• 17

  Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, eibmbor, București, 21994, p. 331.

• 18

  BRV, tom. II, p. 23; Aurelian Sacerdoțeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului…, p. 317.

• 19

  I. D. Lăudat, Contribuția tipografiei…, p. 363.

• 20

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 123-124; Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia..., pp. 59–60, 163–164.

• 21

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 642.

• 22

  Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă…, p. 299.

• 23a23b

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 125.

• 24

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, pp. 636-637. Așa cum în 1725 a retipărit Psaltirea din 1704, care-i aparținea, la fel a procedat cu Apostolul, pe care-l publică din nou în ultimul an al vieții.

• 25

  Mihail Regleanu, Contribuții…, p. 445.

• 26

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 125, nota 1; Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, pp. 577-579; Mihail Regleanu, Contribuții…, p. 446.

• 27

  N. Iorga, Opera Episcopului Damaschin…, p. 3.

• 28

  N. Iorga, Istoria Bisericii Românești…, p. 101; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, pp. 635-636.

• 29

  Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, p. 573, nota 3.

• 30

  Emil Vârtosu, Glossă…, p. 452; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 635; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 147.

• 31

  Barbu Teodorescu, Circulația vechii cărți…, pp. 172, 177.

• 32

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 125, nota 1; Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, pp. 577-579; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 641. †Ghenadie Craioveanul, Condica Sfântă…, pp. 104-105. „El întâiul se puse pe traducerea Antologiului și tipărindu-l, face, ca prin Bisericile românești să se cânte serviciul sărbătorilor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu în limba românească. Traduce Penticostarul, cu care pune pe românește serviciile Învierii și ale sărbătorii Cincizecimei până la Duminica Tuturor Sfinților și, în fine, face ca și serviciile păresimilor să răsune românește, după ce a tradus și Triodul, dar care s-a tipărit la 1731 Iulie. Tot Dascălul Damaschin și în calitate tot de Episcop a tradus și Octoihul cel mic, pe care l-a completat arhimandritul Ghenadie, Egumenul de la Cozia”; Doru Căpătaru, Damaschin Episcopul…, p. 147. „Din 1724 și până în 1830, de sub teascurile tiparniței de la Râmnic au ieșit nu mai puțin de 15 titluri de carte românească în 73 de ediții, cu circulație în întreg spațiu locuit de români”; Prof. Corneliu Rădulescu, „Primele traduceri românești ale cărților de ritual, secolele XVI-XVIII (studiu istoric-liturgic și lingvistic) ”, în: GB, an. XXXIV (1975), nr. 9-10, p. 1032.

• 33

  Barbu Teodorescu, Circulația vechii cărți…, p. 174.

• 34

  Arhim. conf. Vasile Miron, „Chipuri de clerici, monahi și mireni români traducători de cărți bisericești”, în Ortodoxia, seria a II-a, an. XL (2019), nr. III, p. 54.

• 35

  N. Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Ed. Librăriei Pavel Suru, București, 1929, p. 115; Pr. lect. dr. Sergiu Popescu, „Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – Episcopul Damaschin Dascălu”, în Episcopia Severinului și Strehaiei, Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 841.

• 36

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 634.

• 37

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 635; I. D. Lăudat, Contribuția tipografiei…, p. 369; Gheorghe Pârnuță; Nicolae Andrei, Istoria cărții, presei și tiparului din Oltenia, Craiova, 1994, p. 96.

• 38

  Gheorghe Pârnuță; Nicolae Andrei, Istoria cărții…, p. 95.

• 39

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 122; Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, p. 568.

• 40

  C. Erbiceanu, „Câteva cuvinte asupra Cazaniei următoare a Sfântului Efrem Sirul de mare importanță”, în BOR, an. XXXII (1908–1909), nr. 4, pp. 395-408.

• 41

  Vezi Ioana Iancovescu, „Viața și lucrarea fericitului Damaschin Dascălul, episcopul Râmnicului (†5 decembrie 1725)”, în MO, 2018, nr. 2, p. 38.

• 42

  N. Iorga, Istoria literaturii românești de la 1688 la 1780…, p. 464; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, pp. 637-638.

• 43

  Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, p. 581.

• 44

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 123.

• 45

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 645.

• 46

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 119.

• 47

  Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă…, p. 298.

• 48

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 97-105; Corneliu Tamaș, Date noi…, pp. 133-140.

• 49

  †Ghenadie Enăceanu, Vizite canonice însoțite de note istorico-arheologice, anii 1890–1891, București, 1892, p. 32.

• 50

  N. Iorga, Inscripții din bisericile României, vol. II, București, 1908, pp. 181-182.

• 51

  V. Drăghiceanu, „Schitul Iezerul-Vâlcea”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, vol. IV, București, 1911, p. 149.

• 52

  Pisania din pronaos consemnează faptul că pictura s-a realizat „cu îndemănarea și cheltuiala” episcopului Damaschin. Cei doi episcopi citori, Ștefan și Damaschin, purtând macheta bisericii, apar deasupra ușii, fiind încadrați de Pahomie ieromonah, poate starețul mănăstirii, și de Sava egumenul de la Strehaia, la care se adaugă, pe sud, Dosoftei ieromonah, Paisie ieromonah, Ioan arhimandrit „al Hurezilor” – personaje care probabil au contribuit financiar la pictarea bisericii. vezi Corina Popa, „Biserica Adormirea Maicii Domnului a Schitului Sărăcinești”, în Corina Popa et alii, Repertoriul picturilor murale brâncovenești. I. Județul Vâlcea, București, 2008, vol. I, pp. 401, 409, 418, și vol. II, p. 273; Ioana Iancovescu, Viața și lucrarea fericitului Damaschin Dascălul…, nr. 1, p. 25.

• 53

  Ghenadie Enăceanu, Condica Sfântă…, p. 815; †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 94.

• 54

  Ioana Iancovescu, Viața și lucrarea…, pp. 25-26.

• 55

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 105, 126.

• 56

  Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și Severinului, Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului și Severinului, Craiova, 1941, p. 103.

• 57

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 119; Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia..., pp. 55-56.

• 58

  Doru Căpătaru, Damaschin Episcopul…, p. 144.

• 59

  Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia..., pp. 60-61, 65. Cei doi frați stăteau la Râmnic, alături de Damaschin.

• 60

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 105, nota 3.

• 61

  Alex. Lapedatu, „Damaschin Episcopul și Dascălul traducătorul cărților noastre de ritual”, în Convorbiri Literare, Anul XL, Ed. Institutului de Arte Grafice Göbl, București, 1909, p. 20.

• 62

  Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor…, p. 201; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 290. („Damaschin a fost o figură culturală remarcabilă, fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii sale și un mare iubitor al limbii române, încât poate fi considerat – împreună cu Mitrofan de la Buzău și Antim Ivireanul – ca un entuziast susținător al introducerii limbii române în biserică”).

• 63

  Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism…, p. 841.