Pregătirea necesară creștinului pentru primirea Duhului Sfânt prin Sfintele Taine

Sfântul Simeon Noul Teolog arată importanța Tainei Botezului și subliniază ajutorul dat nouă astfel de Dumnezeu. Proorocii și drepții Vechiului Testament nu au avut acest ajutor dat lor de harul lui Dumnezeu și, totuși, prin faptele lor s-au făcut plăcuți lui Dumnezeu, iar noi, care am primit ajutor împotriva robiei vrăjmașului, nu avem decât să vrem și să dorim să împlinim voia Domnului: „renăscuți fiind prin Sfântul Botez, ne dezlegăm din robie și ne facem liberi și, dacă nu ascultăm din propria noastră voință de vrăjmașul, el nu poate să facă ceva într-altfel împotriva noastră”1. Astfel, vorbind despre ajutorul pe care-l primim prin Sfântul Botez, Sfântul Simeon adaugă: „căci cred că pruncii care sunt botezați și sfințiți și păziți de acoperământul Preasfântului Duh, sunt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos și miei aleși pentru că au fost pecetluiți cu semnul de-viață-făcătoarei cruci și au fost eliberați în chip desăvârșit de tirania diavolului”2. Prin Taina Sfântului Botez, în sufletul omului se petrec două lucrări: una de fortificare a voinței și cealaltă de omorâre a păcatului, de slăbire prin voință a omului vechi3. Botezul este taina prin care cei botezați devin membri ai Bisericii și se nasc din nou în Hristos spre o viață nouă: „fiindcă, pogorându-Se de sus, Stăpânul nostru a desființat moartea noastră prin moartea Lui (Coloseni II, 14), suprimând în chip desăvârșit osânda venită din călcarea strămoșului și renăscându-ne și, replăsmuindu-ne prin Sfântul Botez și eliberându-ne în chip desăvârșit de ea, ne-a așezat în această lume cu totul liberi și nesupuși înrâuririi tiranice a vrăjmașului”4.

Taina Sfântului Botez este cea prin care credinciosul se face mădular al Trupului lui Hristos, adică al Bisericii și, devenind mădular al Bisericii, creștinul prin viață virtuoasă și smerită ajunge la vederea luminii dumnezeiești. Acest lucru îl va mărturisi, asemenea Sfântului Simeon Noul Teolog, trei secole mai târziu, Sfântul Grigorie Palama care spune: „Începutul l-a pus în noi harul Botezului care oferă iertarea tuturor păcatelor și a vinei care vine din blestem și se numește baie a nașterii din nou”5.

Duhul Sfânt nu poate sălășlui în sufletul cuiva iar acela să nu simtă și să nu fie mișcat de Dumnezeirea sălășluită în el. De aceea, Sfântul Simeon face o precizare care a fost privită cu neîncredere de către mai mulți contemporani ai săi, anume: spune că numai cei morți nu simt nimic și prin urmare cei ce nu-L simt pe Duhul Sfânt în ei sunt morți cu sufletul, adică sufletul lor este atât de încărcat de patimi și griji încât a devenit nesimțitor la cele duhovnicești și inteligibile. Sfântul Simeon înfierează pe cei ce cred că au pe Duhul Sfânt în chip neștiut și-i arată pe aceștia ca fiind goi de „haina țesută” de Dumnezeu și spune către ei: „iată că iarăși mă îndrept către cei care spun că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neștiut (ἀγνώστως) și socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înșiși de la dumnezeiescul Botez… spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire (αἴσθησιν) a Lui în vedere și descoperire, ci că L-au primit pe Acesta și îl țin în ei înșiși numai prin credință și gând, dar nu prin experiență (πεῖρα) «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat» (Galateni III, 27). Dacă aceia care se botează au îmbrăcat pe Hristos, ce anume este ceea ce au îmbrăcat ei? Dumnezeu. Deci cel ce a îmbrăcat pe Dumnezeu nu recunoaște cu mintea și nu vede ceea ce a îmbrăcat? Atunci când se îmbracă cel gol la trup simte și vede haina cum este ea, dar cel care-L îmbracă pe Dumnezeu, fiind gol la suflet, nu va cunoaște aceasta?”6.

Prin Sfintele Taine se împărtășește credinciosului harul Duhului Sfânt pentru a putea crește și deveni mădular al trupului lui Hristos. Sfintele Taine împărtășesc pe oameni de lumina dumnezeiască, însă simțirea și vederea luminii dumnezeiești depinde de curăția sufletului și „intensitatea” vederii ei depinde de măsura duhovnicească atinsă. Părintele Stăniloae spune că mântuirea noastră se realizează prin conlucrarea cu Hristos sălășluit în noi prin Sfintele Taine7.

Sfintele Taine împărtășesc pe oameni de lumina dumnezeiască, însă simțirea și vederea luminii dumnezeiești depinde de curăția sufletului și „intensitatea” vederii ei depinde de măsura duhovnicească atinsă.

Așadar, prin vederea luminii dumnezeiești încă din viața aceasta, creștinul primește arvuna vieții viitoare. Pentru a ajunge la vederea luminii dumnezeiești, întâi este nevoie de lepădare de sine și pocăință. În același timp, este importantă îndrumarea unui părinte duhovnicesc experimentat. Toate acestea nu sunt însă de ajuns, căci fără vederea luminii dumnezeiești omul nu are certitudinea și siguranța că se află pe calea către Dumnezeu. Pentru întărirea și susținerea eforturilor sale, creștinul are nevoie de harul Duhului Sfânt ce se împărtășește prin Sfintele Taine, în Biserică. Deci, numai fiind în conformitate cu învățătura Bisericii, și în comunitate cu Biserica, credinciosul poate fi iluminat de lumina necreată a Preasfintei Treimi. Înnoirea și îndumnezeirea firii umane în Hristos sunt făcute accesibile tuturor oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt lucrarea văzută a ierarhiei și lucrarea nevăzută a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos”8.

După primirea Tainei Sfântului Botez, omul primește sălășluirea în suflet a Duhului Sfânt. După Botez, Sfântul Simeon recomandă pocăința ca mijloc de redobândire a Duhului Sfânt: „dar adunați-vă, spune Simeon, chemând pe toți fără excepție, copii, dar veniți, femei, dar alergați, taților, înainte de a sosi sfârșitul și toți împreună cu mine plângeți și tânguiți-vă, deoarece după ce am primit de mici pe Dumnezeu prin botez, sau mai curând am devenit, ca prunci, fii ai lui Dumnezeu, curând devenim păcătoși, am fost alungați din casa lui David și aceasta ni s-a întâmplat fără ca noi să luăm seama! Să alergăm prin pocăință, deoarece prin ea se întorc toți izgoniții și nu este alt mijloc, nu vă înșelați în această privință, de a intra înlăuntru și de a vedea tainele care sunt săvârșite aici și care se săvârșesc și acum”9. Așadar, Sfântul Simeon vorbește despre faptul că prin păcate am pierdut roadele botezului și, de aceea, el aduce ideea unui botez al pocăinței, al lacrimilor și al smereniei prin care putem dobândi din nou Duhul Sfânt și arată că aceasta este singura cale către Dumnezeu: „cel care se pocăiește e și judecat și răsjudecat de focul dumnezeiesc și, scăldat atunci de apa lacrimilor, tot trupul lui se face umezit și e botezat câte puțin întreg de focul și Duhul dumnezeiesc și se face cu totul curat, cu totul neîntinat și, începând de atunci, fiu al luminii șii al zilei, nu al unui simplu om muritor”10. Acest al doilea botez este în Duhul Sfânt, prin Care ne facem părtași Luminii neînserate, căci, dacă primul botez ne-a eliberat de tirania vrăjmașului, acest al doilea botez al pocăinței ne unește cu Persoanele Sfintei Treimi: „celor care au primit pe Hristos, El le-a dat puterea de a deveni prin botez copii ai lui Dumnezeu, eliberându-i de tirania diavolului. Apoi, după aceasta, Evanghelia arată felul adopțiunii, zicând: «Care nu sunt născuți din sânge, nici din voința trupului, nici din voința omului, ci de la Dumnezeu». Nașterea desemnează aici transformarea duhovnicească ce devine reală și văzută în botezul Duhului Sfânt, după cum Domnul care nu minte o declară: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt». Deci, în El, cei botezați devin lumină din Lumină și cunosc pe Cel Care i-a născut în însuși faptul că Îl văd”11.

Sfântul Simeon vorbește despre faptul că prin păcate am pierdut roadele botezului și, de aceea, el aduce ideea unui botez al pocăinței, al lacrimilor și al smereniei prin care putem dobândi din nou Duhul Sfânt și arată că aceasta este singura cale către Dumnezeu.

Fără să micșoreze valoarea primului Botez, Sfântul Simeon arată importanța celui de-al doilea Botez, arătând necesitatea care izvorăște dintru început. Omul nu se poate mântui fără Botezul cu apă și cu Duh Sfânt, dar nu se poate mântui nici fără Botezul lacrimilor: „căci așa cum cel care n-a fost botezat prin apă și prin Duh nu poate să se mântuiască, tot așa nici cel ce a păcătuit după Botez, dacă nu va fi botezat și nu se va naște din nou de sus, cel ce nici măcar nu știe că a fost botezat, ștergând acest botez apoi cu mii de păcate și tăgăduiește cel de-al doilea Botez, cum va putea dobândi altfel mântuirea?”12. Diferența dintre cele două aspecte ale botezului constă în caracterul conștient al celui de-al doilea: „cei care în pruncia lor au primit botezul Tău și au dus de-a lungul vieții lor o existență nevrednică de el, vor fi osândiți mai rău decât cei nebotezați, după cum Tu ai spus-o, deoarece au ocărât sfântul Tău veșmânt; și știind că aici este un lucru sigur și fără îndoială, Tu, Mântuitorule, ai dat pocăința spre o a doua curățire și i-ai rânduit ca țel harul Duhului pe care noi l-am primit mai întâi la botez: căci nu numai prin apă vine harul, potrivit cuvintelor Tale, ci mai curând prin Duhul, în chemarea Treimii. Deci, deoarece noi am fost botezați copii, nefiind conștienți, ființe încă nedesăvârșite, tot nedesăvârșit primim și harul, luând iertarea primei călcări de poruncă, singurul motiv pentru care, după părerea mea, Tu ai poruncit, Stăpâne, să săvârșim această baie dumnezeiască: cei care sunt aruncați aici intră înlăuntrul viei, răscumpărați din întunericul iadului și sunt cu totul izbăviți de moarte și de stricăciune. Astfel a fost odinioară Adam înainte de păcatul său, astfel devin și toți cei care au fost botezați în cunoștință de cauză, dar nu cei care, în nesimțirea lor, n-au primit simțământul înțelegător pe care îl produce venind, prin lucrarea Sa, Duhul”13.

Harul Duhului Sfânt îl primim din momentul în care suntem botezați în apă în numele Sfintei Treimi, însă, din cauza păcatelor săvărșite, botezul cel dintâi trebuie înnoit prin cel de-al doilea botez, al lacrimilor, al pocăinței. Prin acest al doilea botez omul primește harul Duhului Sfânt într-o măsură chiar mai mare decât prin primul botez14, acest lucru nu înseamnă că al doilea botez este mai mic decât primul, ci ne arată bunătatea lui Dmnezeu, Care, știind că omul nu va păstra primul botez curat, a pus la îndemâna omului pocăința. O altă diferență este că prezența Duhului nu este simțită în primul Botez, dar acest lucru nu înseamnă că harul nu există, pe când, prin lacrimile iubirii de Dumnezeu, lucrarea dumnezeiască este simțită15.

Este nevoie de al doilea botez, al lacrimilor, deoarece nimeni nu-i curat, chiar dacă ar trăi fie și numai o zi pe pământ (Iov XIV, 4): „Cei care în pruncia lor au primit botezul Tău și au dus de-a lungul vieții lor o existență nevrednică de el, vor fi osândiți mai rău decât cei nebotezați – după cum Tu ai spus-o, deoarece au ocărât sfântul Tău veșmânt; și, știind că aici este un lucru sigur și fără îndoială, Tu, Mântuitorule, ai dat pocăința spre o a doua curățire și i-ai rânduit ca țel harul Duhului pe care noi l-am primit mai întâi la botez: căci nu numai prin apă vine harul, potrivit cuvintelor Tale, ci mai curând prin Duhul, în chemarea Treimii”16.

Este nevoie de un al doilea botez, fiindcă: „am fost botezați copii, nefiind conștienți, ființe încă nedesăvârșite, tot nedesăvârșit primim și harul luând iertarea primei călcări de poruncă, singurul motiv pentru care, după părerea mea, Tu ai poruncit, Stăpâne, să săvârșim această baie dumnezeiască: cei care sunt aruncați aici intră înlăuntrul viei, răscumpărați din întunericul iadului și sunt cu totul izbăviți de moarte și de stricăciune. Astfel a fost odinioară Adam înainte de păcatul său, astfel devin și toți cei care au fost botezați în cunoștință de cauză, dar nu cei care, în nesimțirea lor, n-au primit simțământul înțelegător pe care îl produce venind, prin lucrarea Sa, Duhul”17.

Astfel, Sfântul Simeon arată că prin primul botez, pe care îl primim în pruncie, devenim mădulare ale Bisericii, dar, pentru că prin păcat întinăm haina sufletului, ea este curățită prin botezul lacrimilor și al pocăinței. Cu toate că în pruncie nu suntem conștienți de harul primit, Sfântul Simeon arată asemenea Sfântului Ciprian al Cartaginei necesitatea botezului pruncilor18. Prin pocăință se ajunge la conștiința căderii din harul lui Dumnezeu, care se face izvor de lacrimi pentru poruncile călcate: „cel care se pocăiește e și judecat și răsjudecat de focul dumnezeiesc și, scăldat atunci de apa lacrimilor, tot trupul lui se face umezit și e botezat câte puțin întreg de focul și Duhul dumnezeiesc și se face cu totul curat, cu totul neîntinat și, începând de atunci, fiu al luminii și al zilei, nu al unui simplu om muritor”10. Prin urmare, cum am văzut în citatele de mai sus, Sfântul Simeon pune accent pe simțirea conștientă a primirii Duhului Sfânt ca și garanție a primirii Aceluia.

Deci, așa cum am văzut din scrierile Sfântului Simeon, harul lui Dumnezeu împărtășit oamenilor prin Duhul Sfânt este absolut necesar oamenilor pentru mântuire. Prin întreita scufundare în apă la taina Sfântului Botez, harul lui Dumnezeu se pogoară și șterge păcatul strămoșesc, primitorul începând o viață nouă din punct de vedere spiritual și, în același timp, primește și ajutor pentru începerea urcușului pe scara virtuților. Prin întinarea Tainei Sfântului Botez omul cade din nou în stăpânirea păcatului și, astfel, conform învățăturilor Sfântului Simeon, este nevoie pentru om și de al doilea botez, al pocăinței, al lacrimilor, prin care omul dobândește harul pierdut. Deci, pocăința sinceră împreună cu hotărârea omului de a nu mai păcătui constituie pregătirea necesară primirii Duhului Sfânt prin botezul lacrimilor.

De asemenea, putem observa cu ușurință importanța pe care acesta o acordă Tainei Sfintei Euharistii precum și pregătirii pentru primirea acesteia cu vrednicie, spre dobândirea harului lui Dumnezeu, împărtășit prin Pogorârea Duhului Sfânt. Sfântul Simeon arată importanța Tainei Euharistiei spunând că, datorită Întrupării Cuvântului este posibilă împărtășirea cu Dumnezeu-Fiul și că prin împărtășire primim pe Dumnezeu întreg, nu în vreo parte. Prin împărtășire intrăm în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi: „Hristos, odată devenit înrudit nouă prin trup, ne-a făcut părtași Dumnezeirii Sale și ne înrudește pe toți cu El. De altfel, Dumnezeirea la care ne facem părtași prin această împărtășire nu este divizibilă în părți separate; urmează în mod necesar că și noi, odată ce am participat la ea în adevăr, suntem nedespărțiți în Duhul Cel Unul, formând un singur trup cu Hristos”19. Deci, împărtășirea cu Sfintele Taine este pentru cei credincioși hrană spirituală care îi ajută să crească duhovnicește și care îi va face părtași Împărăției Cerurilor: „participarea la Sfintele și Preacuratele Taine este viața veșnică; și cei care au viață veșnică sunt cei pe care Domnul îi va învia în ziua cea de apoi”20.

Sfântul Simeon menționează că, pentru a primi harul Duhului Sfânt prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, este absolut necesară credința în lucrarea Tainei, căci, altfel, dacă cel ce se împărtășește nu crede că Mântuitorul Hristos a fost Dumnezeu-adevărat și Om-adevărat, nu-i folosește la nimic, ba chiar își agonisește și osândă pentru necredință: „Cui nu-i folosește (Trupul și Sângele Domnului) la nimic? Celor care afirmă că Hristos este un om pur și simplu, nu și Dumnezeu. În acest caz, tu, credinciosule, dacă te împărtășești numai cu pâinea și nu cu trupul îndumnezeit, cugetând că tu primești întreg pe Hristos Însuși – cum oare nădăjduiești să primești de la El și să ai în mod foarte conștient (εὐαισθήτως) viața în tine, atunci când Domnul spune: Trupul nu folosește la nimic. Duhul este Care dă viață. În mod real, Duhul este Cel Care, cu adevărat, este hrana și băutura, Duhul este Cel Care preface pâinea în Trupul Domnului. În mod real, Duhul este Cel Care ne curățește și ne face să ne împărtășim cu vrednicie cu Trupul Domnului”21. Prin prezența Duhului Sfânt în Taina Sfintei Euharistii în Biserică se creează o „Cincizecime perpetuă”22. De aceea, Sfântul Simeon pune accent pe o simțire reală a Duhului Sfânt, așa cum L-au simțit și văzut Sfinții Apostoli la Cincizecime. Dacă împărtășirea nu face ca sufletul nostru să se trezească și să tresalte la simțirea Trupului Mântuitorului Hristos, înseamnă că încă nu suntem vase ale Duhului Sfânt și nu L-am primit pe El, căci: „cei care mănâncă Trupul Său și beau Sângele Său au viața veșnică, potrivit cuvântului Său dumnezeiesc. Când noi, care mâncăm din ele, nu simțim altceva decât atunci când luăm hrana materială, și nu luăm cunoștință de o altă viață, atunci noi am primit pâine pur și simplu, și nu pe Dumnezeu în același timp”23. Astfel, Sfântul Simeon evidențiază, încă o dată, simțirea reală a prezenței lui Hristos. Așadar, pentru primirea Duhului Sfânt prin împărtășire este nevoie de pregătire, adică de curăție și de credință, căci fără o pregătire nu vom simți Dumnezeirea și, „în aceste condiții, dacă toate acestea se petrec în noi, după părerea noastră, fără ca noi să avem nici cunoștință, cine ar putea să deplângă, după cum merită ea, inconștiența noastră? Nimeni, într-adevăr”24.

Sfintele Taine sunt lumină25, iar Euharistia trebuie să fie și ea lumină pentru cel ce se împărtășește, căci, altfel, dacă nu este cuprins de lumină, înseamnă că nu s-a împărtășit deplin de Hristos Domnul: „nu numai în pâinea și în vinul Împărtășaniei ne sunt date lăsarea păcatelor și participarea la viață, ci în Dumnezeirea care le însoțește și în mod tainic se amestecă cu ele, fără a se confunda. Spun în mod tainic, deoarece Dumnezeirea nu este descoperită tuturor, ci celor care sunt vrednici de viața veșnică și ea face pe cei care o văd fii ai luminii și fii ai zilei; căci cei care nu văd lumina în pofida clarității strălucirii sale, aceștia sunt așezați în întuneric”26. Rezultă de aici că, prin curăția sufletului, vederea luminii lui Hristos și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, care sunt de asemenea lumină, viața veșnică este pregustată de cei credincioși încă din viața aceasta, iar deplin în Împărăția Cerurilor: „dacă astfel prăznuiești sărbătorile și iei parte la Sfintele Taine, întreaga ta viață nu va fi decât o sărbătoare și un Paște unic, trecerea și mutarea din lumea sensibilă la lumea inteligibilă, acolo unde orice umbră, orice figură și orice simbol de acum iau sfârșit și unde ne vom bucura veșnic de toată curăția, fiind curățiți noi înșine de biruința preacurată, în Dumnezeu Tatăl și Duhul deoființă, văzând neîncetat pe Hristos, domnind cu Hristos, vrednicie pe care nimic nu o depășește în măreție în Împărăția Cerurilor”27.

…prin curăția sufletului, vederea luminii lui Hristos și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, care sunt de asemenea lumină, viața veșnică este pregustată de cei credincioși încă din viața aceasta.

Sfântul Simeon precizează că ne împărtășim de lumina dumnezeiască prin dumnezeieștile Taine numai cu pregătire și rugăciune. Astfel, sfântul recomandă unui ucenic: „ține-te potrivit pravilei pe care ți-am fixat-o pentru slăvirea de dimineață, fără a uita niciodată lacrimile; stai tremurând ca și cum ai vedea pe Fiul lui Dumnezeu gata a fi răstignit pentru tine. Și dacă ești vrednic și ai primit dezlegarea necesară, apropie-te, cu frică și cu bucurie, pentru a te împărtăși de bunătățile negrăite”28. În alt loc Sfântul Simeon vorbește despre Taina Hirotoniei și punctează câteva din condițiile fără de care nimeni nu ar trebui să o primească. În primul rând, arată că cel ce primește hirotonia trebuie să fie conștient de marea responsabilitate a preoției și, ca să se facă vrednic de primirea acestei Taine, trebuie să renunțe la tot și să aibă în inimă și în gând numai pe Dumnezeu: „nu vă rătăciți, nu aveți îndrăzneala de a atinge sau de a vă apropia de Cel ce este de neajuns după fire! Căci cel care nu va renunța la lume și la lucrurile lumii și care nu se va lepăda de propriul său suflet și trup, acest om nu poate să ofere jertfa mistică și nesângeroasă într-un chip curat lui Dumnezeu, Care este curat prin fire”29.

Sfântul Simeon pune accentul pe o împărtășire conștientă de harul primit: „dacă o faci întru simțire și conștiință, atunci te împărtășești de unele ca acestea cu vrednicie; dar dacă nu te împărtășești așa, negreșit mănânci și bei din ele cu nevrednicie”30. Simțirea harului prin Sfânta Împărtășanie se dă numai celor vrednici, pe când în cei nevrednici, deși se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine, Hristos nu rămâne întru ei fiindcă nu găsește locaș potrivit: „să nu socotească cei ce se împărtășesc cu nevrednicie de Dumnezeieștile Taine că prin ele se alipesc și se unesc pur și simplu de Dumnezeu Cel nevăzut; căci acest lucru nu se face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodată. Fiindcă numai cei care în împărtășirea Dumnezeiescului Trup al Domnului s-au învrednicit să vadă și să mănânce cu ochiul și gura minții și descoperirea Dumnezeirii nevăzute într-o atingere spirituală, aceștia cunosc că «Bun este Domnul» (Psalmi XXXIII, 9)”31. Cei ce se împărtășesc cu vrednicie simt prezența harului atât duhovnicește, cât și trupește: „ca unii care nu mănâncă și beau numai o pâine simțită în chip simțit, ci, în același timp, în chip spiritual pe Dumnezeu, hrănindu-se cu îndoite simțiri, în același timp din una în chip văzut, iar din cealaltă în chip nevăzut, ei se unesc în amândouă acestea cu Hristos Cel îndoit după fire, făcându-se concorporali (Efeseni III, 6) și copărtași ai slavei și Dumnezeirii Lui (I Petru V, 1)”31.

El insistă pe caracterul spiritual al Sfintei Împărtășanii și arată că aceasta este simțită ca lumină, foc, viață și apă vie: „căci celor ce n-au ajuns să treacă dincolo de simțire, pâinea aceasta li se arată în chip simțit ca o simplă îmbucătură, dar în chip spiritual (inteligibil) ea este lumină necuprinsă și neapropiată; tot așa și vinul e și el în chip asemănător lumină, viață, foc și apă vie”32. Deși Sfintele Taine sunt lumină, foc, viață și apă vie, cei nevrednici nu le pot vedea ca lumină fiindcă sunt orbi sufletește, nici focul harului nu poate aprinde sufletul spre dorirea lui Dumnezeu, nici viața nu se unește cu un suflet mort, iar apa cea vie trece prin suflet ca printr-o trestie32. Importanța Tainei, subliniată mai târziu de către Sfântul Nicolae Cabasila, este legată de Biserică, așa cum fără viță nu sunt mlădițe, sau fără rădăcină nu sunt ramuri, sau fără inimă nu sunt mădulare. Astfel, ea este temelia, rădăcina și inima vieții Bisericii33. Vrând să arate și mai deslușit importanța Sfintei Euharistii, Sfântul Nicolae Cabasila spune: „Biserica lui Hristos dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui”34.

Cât privește hirotonia, Sfântul Simeon spune că cel care primește această taină trebuie să aibă chemarea de la Dumnezeu. Prin harul Său, Dumnezeu Se pogoară asupra celui ales, îi luminează sufletul, îi aprinde în suflet dragostea slujirii pentru cele dumnezeiști și, numai așa, având chemarea lui Dumnezeu, să îndrăznească cineva să primească Taina Hirotoniei: „chiar dacă cineva ar fi primit deplin harul Duhului și dacă de la sânul maicii sale ar fi curat de păcat, dacă Dumnezeu prin porunca Sa și prin alegerea Sa nu îl încredințează luminând în chip dumnezeiesc sufletul său și nu îi aprinde dorința dragostei dumnezeiești, nu mi se pare înțelept ca el să ofere jertfa dumnezeiască și să se atingă de Tainele de neatins și înfricoșătoare”35.

În ceea ce privește pregătirea pe care trebuie să o aibă un duhovnic, Sfântul Simeon face o precizare: întâi trebuie să se curățească de păcate pentru a putea ajuta pe cei ce vin la Taina Spovedaniei: „veghează, deci, te rog, a nu lua niciodată asupră-ți datoriile aproapelui, când ești tu însuți datornic cu ceva: să nu ai îndrăzneala de a da iertare fără a fi dobândit în inima ta pe Cel Care ridică păcatul lumii”36. Ca atare, Fiul lui Dumnezeu Întrupat aduce răscumpărarea din păcat pentru neamul omenesc, iar după Înviere împărtășește Apostolilor puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor: „nici Adam și niciunul dintre fiii săi nu ar fi avut tăria să săvârșească restaurarea sa însăși și a celor de aproape ai săi, dacă Dumnezeu, Cel mai presus de fire, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit (în lume), nu ne-ar fi ridicat din nou, pe el și pe noi, din cădere, prin puterea Sa cea dumnezeiască”37.

Prin Taina Mărturisirii, Sfântul Simeon consideră că cel ce se mărturisește primește dezlegare de păcate. Mărturisirea păcatelor trebuie să fie însoțită de pocăință sinceră și de hotărârea de a nu mai păcătui. Prin mărturisire, Duhul Sfânt Se pogoară și întărește pe cel ce se mărturisește, îi dă putere, prin întărirea voinței, împotriva păcatului. Taina Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul Hristos deoarece Acesta, fiind Dumnezeu, preștia că oamenii vor păcătui și după Taina Botezului și, astfel, vor avea nevoie de o reînnoire a harului primit la Botez. Așa cum am văzut, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre un al doilea botez, al lacrimilor, acest botez având la bază Taina Pocăinței, sau a Mărturisirii.

Sfântul Simeon arată că mărturisirea autentică, primită de Dumnezeu este însoțită de pogorârea harului Duhului Sfânt, ce se face în sufletul credinciosului izvorul pocăinței adevărate, al străpungerii și plânsului, al lacrimilor și al smereniei. Părerea de rău pentru păcate trebuie să preceadă Taina Mărturisirii: „vreți dar să învățați cum fără pocăință, și fără o pocăință din suflet, așa cum o cere de la noi Cuvântul, e cu neputință să ne mântuim?”38.

Starea de părere de rău pentru păcate îl face pe credincios să-și cunoască nevrednicia, să-și dea seama și să mărturisească păcatele săvârșite: „de aceea, frații mei, luați aminte, rogu-vă, și ascultați cuvintele fratelui vostru cel mai mic și păcătos, și veniți să ne închinăm și să cădem (Psalmi XCIV, 6) la Bunul și Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru. Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi XCIV, 2) și să plângem înaintea Celui Ce ne-a făcut pe noi”39. Mai departe, Sfântul Simeon subliniază faptul că pocăința trebuie să fie totală și să se facă în cel credincios nu numai izvor de fapte bune, ci și izvor de gânduri bune: „să ne căim din tot sufletul și nu doar să respingem faptele noastre cele rele, dar să facem să dispară și gândurile rele și necurate ale inimii”39.

Importanța Tainei Mărturisirii este ilustrată de Sfântul Simeon printr-o parabolă, în care arată că numai părerea de rău pentru păcate nu este suficientă, căci numai prin Taina Mărturisirii Se pogoară Duhul Sfânt Care spală păcatele. În parabola amintită, Sfântul Simeon se folosește încă o dată de imaginea împăratului care „înveșmântat în diademă și în purpura împărăției și care are comori nemăsurate de argint și aur, șade pe un tron înalt, dacă ia de bunăvoie noroi și funingine și cu propriile sale mâini își unge toată fața, acoperindu-și toate simțurile, nu mai poate nici vedea, nici auzi, nici mirosi”40. Deși Sfântul Simeon folosește imaginea împăratului, în parabola de mai sus se regăsește orice om, căci acesta a fost așezat de Dumnezeu ca un împărat peste toate cele create de El. Prin mânjirea cu noroi a feței trebuie înțeleasă căderea de bunăvoie în păcat și întinarea chipului lui Dumnezeu în om. Prin păcat, simțurile omului sunt slăbite, diminuate, mai ales simțurile sufletești, dar și cele trupești, căci prin cădere s-a produs și o întunecare a simțurilor trupești, căci înainte de cădere Adam vorbea cu Dumnezeu direct.

În continuarea parabolei, Sântul Simeon arată importanța pe care o are Taina Mărturisirii, și faptul că nu e de ajuns părerea de rău pentru păcate: „după care, părându-i rău și căutând eliberarea de acest rău, nu intră degrabă în iatacul său și nu spală cu apă multă noroiul și funinginea aceea, ca așa să șadă iarăși ca mai înainte curat pe scaunul împărăției lui, ci, în loc de aceasta, își risipește numai toate comorile sale săracilor (Psalmi CXI, 19) și dă acestora toată averea sa mișcătoare și nemișcătoare, nu se va folosi pe sine însuși cu nimic din aceasta dacă nu-și va fi spălat funinginea și noroiul cu apă”40. Prin aceste cuvinte, Sfântul Simeon vrea să arate că doar părerea de rău pentru păcate nu aduce iertarea acestora și nici ajutorul harului dumnezeiesc pentru întărirea voinței de a nu mai păcătui. Harul dumnezeiesc se pogoară doar prin Taina Mărturisirii, în urma dezlegării rostite de preot.

Concluzionând cele prezentate, subliniem faptul că scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sunt pline de mărturii ale vederii luminii dumnezeiești. Pentru Sfântul Simeon, vederea luminii dumnezeiești este sinonimă cu vederea lui Dumnezeu, scopul vieții creștine este vederea acestei luminii. Mai mult, Sfântul Simeon arată că pentru a vedea pe Dumnezeu, viața noastră întreagă trebuie să fie o căutare a Acestuia. Pocăința și lacrimile sunt primii pași pentru descoperirea lui Dumnezeu ca lumină, apoi sunt necesare și eforturile ascetice, care nu trebuie să fie despărțite de iubire și smerenie. De asemenea, Sfântul Simeon pune accent pe sinceritate și bunătate, descoperind că Dumnezeu Se arată mai degrabă celor blânzi și smeriți cu inima decât celor care trăiesc o viață în asceză, dar fac din aceasta un scop și uită de fapt că asceza nu este decât o treaptă către Dumnezeu. Cei ce ajung să primească descoperirea luminii dumnezeiești încep să trăiască încă de pe pământ în Împărăția lui Dumnezeu, iar trecerea din viață nu este decât o treaptă către o vedere mai curată și desăvârșită a lui Dumnezeu. Prin lumina dumnezeiască se produce o transfigurare a omului, o transfigurare ce prefigurează transfigurarea eshatologică. De fapt, transfigurarea eshatologică a omului este începută încă de aici, din viața aceasta, și se va definitiva odată cu învierea trupurilor și unirea din nou a sufletului cu trupul. Pentru a dobândi vederea lui Dumnezeu, omul trebuie să depună un efort total, căci pentru cel ce vrea să dobândească mântuirea nu este vreme de odihnă și tihnă, ci de luptă așa cum spuneau părinții pustiei: dă sânge și ia Duh. Experiența isihastă la sfântul Simeon are o dimensiune hristică, căci Hristos este Cel Care îl aduce pe om în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Hristos Domnul este modelul de urmat, El este Cel cu Care omul se unește într-o „nuntă mistică”. Prin Sfintele Taine, omul se împărtășește de harul dumnezeiesc sau așa cum spune Sfântul Simeon, tainele sunt moduri de împărtășire de lumină dumnezeiască. Pentru el, Sfintele Taine au un pronunțat caracter mistic și nu sunt numai simboluri văzute, ci ele trebuie să producă și o luminare a sufletului. Pentru Sfântul Simeon Tainele au și o parte nevăzută aceea de luminare a sufletului, de vedere a lui Dumnezeu. Fără primirea conștientă a Duhului Sfânt, Sfintele Taine rămân simple acte, fără a produce nicio schimbare în sufletul omului.

Prin lumina dumnezeiască se produce o transfigurare a omului, o transfigurare ce prefigurează transfigurarea eshatologică.

Immagine

• 1

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 87.

• 2

  Idem, Imne, Epistole și Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 346.

• 3

  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Desăvârșirea noastră în Hristos după învățătura Bisericii Ortodoxe”, în MO, anul XXXII (1980), nr. 1-2, p. 104.

• 4

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 85.

• 5

  Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt despre economia în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 34, în Scrieri II, p. 242.

• 6

  Ilarion Alfeyev, Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2010, pp. 248-249.

• 7

  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., în MO, XXXII, 1980, nr. 1-2, p. 104.

• 8

  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 7.

• 9

  SC 156, Hymnes, 15, 250-261, Les Édition du Cerf, Paris, 1969.

• 10a10b

  Ilarion Alfeyev, op. cit., p. 249.

• 11

  SC 129, Ethique, 10, 430-448, Les Édition du Cerf, Paris, 1967.

• 12

  Ilarion Alfeyev, op. cit., p. 250.

• 13

  SC 156, Hymnes, 55, 28-51, Les Édition du Cerf, Paris, 1969.

• 14

  Filocalia, vol. IX, trad. introducere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIMBOR, București, 1980, p. 166.

• 15

  Filocalia, vol. VI, n.34, p. 27 cf. Pr. Iustinian Alupei, „Sfântul Botez în învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog”, în Teologia mistică poetică – volum ce conține comunicările științifice susținute la Simpozionul „Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog” – Bacău 2009, Ed. Basilica, București, 2012, p. 519.

• 16

  Arhiepiscop Vasili Krivoșein, În lumina lui Hristos. Viața și învățătura duhovnicească a Sfântului Simeon Noul Teolog, EIMBOR, București, 2005, p. 149.

• 17

  Arhiepiscop Vasili Krivoșein, op. cit., p. 149.

• 18

  Jaroslav Pelikan, Development of Christisn Doctrine, Yale University Press, New Haven and London, 1969, p. 80.

• 19

  SC 122, Ethique, 1.6, 76-82, Les Édition du Cerf, Paris, 1966.

• 20

  SC 122, Ethique, 3, 495-497, Les Édition du Cerf, Paris, 1966.

• 21

  SC 122, Ethique, 3, 538-551, Les Édition du Cerf, Paris, 1966.

• 22

  Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sfântului Duh, EIMBOR, București, 1999, p. 101.

• 23

  SC 129, Ethique, 10, 758-764, Les Édition du Cerf, Paris, 1967.

• 24

  SC 129, Ethique, 10, 774-775, Les Édition du Cerf, Paris, 1967.

• 25

  SC 122, Traités théologiques et éthiques, Traites theologiques, 3, 150-152, Les Édition du Cerf, Paris, 1966.

• 26

  SC 129, Eth., 10,189-197, Les Édition du Cerf, Paris, 1967.

• 27

  SC 129, Eth., 14, 281-290, Les Édition du Cerf, Paris, 1967.

• 28

  SC 113, Catéchèses, 26, 114-120.

• 29

  SC 174, Hymnes, 19, 86-103.

• 30

  Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., pp. 380-381.

• 31a31b

  Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 381.

• 32a32b

  Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., pp. 381-382.

• 33

  A. Volcov, „Othod Vaticana ot snov hristianstva”, în Jurnal Moscovskoi Patriarhii, nr. 2, februarie 1951, p. 27 cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinteză eclesiologică”, în ST, an VII (1955), nr. 5-6, p. 268.

• 34

  Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștilor Liturghii, trad. diac. Ene Braniște, Ed. Institutului Biblic, București, 1946, pp. 90-91.

• 35

  Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștilor Liturghii, 19, 158-165.

• 36

  SC 129, Eth., 6, 417-421.

• 37

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 307.

• 38

  Idem, Cateheze, p. 74.

• 39a39b

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 75.

• 40a40b

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 76.