Conflicte antropologice ale corelației dogmă – etos în Biserică

Introducere

În ultimele decenii, teologia academică a început să acorde o atenție deosebită problemei relației dogmei cu etosul Bisericii, ceea ce a condus la noi studii relevante pe această temă. Studii similare implică riscul de a cădea fie în poziția criticilor și a „învățaților” Bisericii, fie să privim prin ochelari trandafirii la problema ridicată de tematică, încercând mai degrabă să o idealizăm decât să o analizăm obiectiv. Cu toate acestea, dacă studiem subiectul sine ira et studio1 și încercăm cel puțin o dată să fim concomitent obiectivi și sinceri în ceea ce privește problematica abordată, direct legată de ea, s-ar putea ajunge la o poziție echilibrată, care se află la temelia Tradiției integrale a Bisericii. În contextul celor spuse mai sus, voi încerca, pe baza legăturii tradiționale dogmă – etos în Biserică, să prezint problemele apărute din perspectiva cauzată de circumstanțele moderne. Criza provocată de pandemia de Covid și provocările asociate cu aceasta au adus în prim plan pericolul fundamentalismului în Biserică, prezent în interiorul ei, indiferent dacă vrem sau nu. În al doilea plan se află problema neoliberalismului și a secularizării, care este principala cauză a apariției atât a liberalismului, cât și a fundamentalismului în Biserică. Conflictul dintre fundamentalism și liberalism este extrem de profund și multifațetat, având în esență o rădăcină și un început – secularismul. În acest text voi încerca să analizez cauzele apariției coliziunii antropologice în corelația dogmă-etos, precum și să subliniez specificul acestei coliziuni. Conform vechii practici antice a Bisericii, legătura dogmei cu etosul este esențială și interconectată, astfel încât deviațiile discutate mai jos în text – fundamentalismul și liberalismul sunt constatate și analizate ca anomalii excesiv de prezente în viața Bisericii, o corodează, afectează această corelație fără a-i modifica însă natura fundamentală2.

1. Dogmă și etos în tradiția Bisericii

Dogmele Bisericii sunt adevăruri de credință despre mântuirea în Hristos. De aceea, reflectarea dogmei asupra etosului este complet firească și întemeiată. Modul de viață al creștinilor este o consecință a dreptei lor credințe. Firește, acestea sunt atât de strâns legate între ele încât se afectează reciproc: dogma asupra etosului și etosul asupra dogmei, dar în contextul istoric al dezvoltării Bisericii, dogma determină modul nostru de viață. În Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii, dogmele sunt adevăr și viață, care determină modul de viață al creștinilor, prin care aceștia se mântuiesc. În acest context, adevărurile credinței formulate la Sinoade de Sfinții Părinți exprimă învățătura revelată de Dumnezeu și care este proiectată în Duh în modul de viață al credincioșilor. Adevărurile dumnezeiești revelate ale credinței creează în creștini condițiile prealabile vieții în credință, la fel cum teoria dă naștere practicii, la fel vedem legătura dintre dogmă și etos exprimată în viața Bisericii și în viața duhovnicească a credincioșilor în Hristos. În Scriptură și în Persoana Dumnezeului-Om vedem o paradigmă pentru această legătură între dogmă și etos. Hristos dă mărturie: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17). În centrul învățăturii lui Hristos se află învățătura iubirii, a jertfei de sine și a luptei împotriva egocentrismului. De aceea, vedem exemplele pe care Hristos le arată în Noul Testament că nu sunt „luptă cu legea”, dar nu sunt nici „respectare a literei” legii, deoarece sunt paradigmă pentru Viața în Hristos, care este în libertate, ca robie pentru Dumnezeu, jertfă pentru toți și dragoste pentru toți în Hristos. Dumnezeul-Om calcă Sabatul pentru a tămădui, pentru a ajuta, pentru a săvârși minuni cu trupul și sufletul omului. Noul Testament pe care El îl pecetluiește cu sângele Său este vestea ce bună a mântuirii omului și a lumii, realizată din iubire mângâietoare pe Cruce, iar apostolii propovăduiesc acest lucru și îl trăiesc după Evanghelia Sa.

În primii ani de viață ai Bisericii, dogma și etosul s-au aflat sub influența ereziilor bazate pe iudaism și păgânism. Disputa dintre Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Pavel, descrisă în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, nu este doar o dispută cu privire la respectarea literei legii, ci o dispută și cu privire la adevărurile credinței și la modul de viață. Hotărârile Sinodului din Ierusalim din anul 51 d. Hr. sunt soluții3 despre cum trebuie să fie viața creștinilor conform Noului Testament lăsat de Hristos prin pilda Sa de viețuire pe care o au în fața lor. În acest context, se poate spune că Sinodul apostolic din Ierusalim reflectă controversa cu privire la relația dintre dogmă și etos pe care apostolii o dezbat.

Părinții Bisericii, asemenea Apostolilor, urmează exemplul lui Hristos în „faptă și cuvânt” (Luca XXIV, 19). Scrierile lor, pe de o parte, transmit învățătura Evangheliei și lămurirea adevărurilor credinței și, pe de altă parte, vorbesc despre viață conform credinței. De aceea, sunt lesne de înțeles motivele Bisericii din secolele IV–V pentru a introduce o perioadă de pregătire pentru cei care doresc să primească Sfântul Botez, în timpul căruia catehumenii studiază adevărurile credinței și concomitent participă la sfintele slujbe și pun început modului de viață creștin. Sfântul Chiril al Ierusalimului lămurește, în a doua sa omilie adresată celor care se pregătesc pentru Sfântul Botez, sinergia dintre dogmă și etos și semnificația lor deosebită pentru mântuirea creștinilor. Potrivit lui, acestea exprimă împreună închinarea adevărată, slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr (Ioan IV, 23). „Chipul închinării constă, spune el, în următoarele două lucruri: în (cunoașterea) dogmelor evlaviei și în faptele bune”4.

Textele imnografice ale Bisericii, cu modul lor specific poetic și doxologic, transmit adevărul privind relația dintre dogmă și etos. Sfinții sunt cântați ca „dreptar al credinței”, întrucât întruchipează adevărurile credinței prin viața lor și le transmit poporului lui Dumnezeu: „Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor” spune troparul sfinților5. Dumnezeu Cel în Treime face ca sfinții să întruchipeze credința prin viața lor și să fie pildă de credință și model de virtute, prin care credincioșii sunt aduși la Dumnezeu, Care slăvește pe sfinții Săi și este proslăvit prin ei (cf. II Tesaloniceni I, 10; Psalmi LXVII, 36). Canonul Sfântului Auxențiu scris de Sfântul Teofan Mărturisitorul (†847) conține mărturii ale perihorezei și ale sinergiei dintre dogmă și etos în sfântul proslăvit de Dumnezeu, ceea ce constituie o pildă a modului de viață și de mărturisire a credinței: „Viața ta este sfântă și credința dreptmăritoare (corectă)6, înfrânarea luminată, întărită prin harul cuvântului, Auxenție”7. Iconografia exprimă, prin intermediul culorilor, teologia relației dintre dogmă și etos la creștini și sfinți. Icoanele sfinților îl înfățișează, de obicei, pe sfânt cu Evanghelia în mâini, întruchipând transmiterea adevărurilor credinței, întregul chip al sfântului fiind spiritualizat, luminos, plin de harul și lumina lui Dumnezeu, posedând darurile Duhului, din unirea cu El și pentru viața sa curată și plină de virtuți.

În exemplele de mai sus se află numai o parte din Tradiția Bisericii, care conține în mod limpede mărturii ale legăturii dintre dogmă și etos pe temeiul Scripturii, ale scrierilor Părinților Bisericii, textele imnografice și iconografia unor anumiți sfinți.

2. Conflictul antropologic dintre dogmă și etos. Secularizare. Liberalism și fundamentalism în Biserică

Corelația dogmă-etos marchează „calea mântuirii” (Faptele Apostolilor XVI, 17) pentru credincioșii lui Hristos. Concomitent, datorită apariției secularizării în sânul Bisericii, apar distorsiuni ale acestei conexiuni, care se exprimă, odată cu trecerea timpului, în complexio oppositorum8 sub forma liberalismului și a fundamentalismului din Biserică. Secularizarea care afectează Biserica în prezent a fost prezentă și în Biserica primară. Odată cu sfârșitul persecuțiilor, pătrunderea unor mase mari de păgâni în Biserică și legătura ulterioară a Bisericii cu statul, ca o consecință a acesteia, a inițiat procesul dureros de secularizare a Bisericii, care a avut un efect negativ asupra vieții sale liturgice și duhovnicești. Acesta se manifestă, de asemenea, și prin ciocnirea celor două manifestări contrare și polarizante ale secularismului: liberalismul și fundamentalismul, care se manifestă în viața bisericească în diferite epoci.

Secularizarea este un fenomen inevitabil, având în vedere influența păgânismului asupra creștinismului și „duhul lumii” (I Corinteni II, 12) asupra „împărăției care nu este din această lume” (Ioan XVIII, 36). Părinții Bisericii au încercat în scrierile lor să-i protejeze pe creștini de abaterile la extremele liberalismului sau fundamentalismului, deși nu foloseau acești termeni la acea epocă. Orice erezie este o modificare a adevărului mântuirii în Biserică. Secularizarea, asemena ereziilor, întroduce denaturări în credința creștinilor, întinde capcane pentru mântuirea lor prin modificarea etosului creștinilor. Aceasta corodează relația dogmă-etos, deoarece schimbă modul de viață în Hristos al credincioșilor. Pentru noi creștinii ultimelor două veacuri, ea poate fi numită, într-un anumit sens, o „erezie modernă în Biserică”, deoarece în condițiile modernității exercită o influență mult mai mare decât în urmă cu câteva secole.

Învățătura lui Hristos este confirmată prin mărturia vieții sfinților, scrierilor Sfinților Părinți, care transmit viața în Hristos creștinilor în toate epocile din istoria Bisericii. Libertatea despre care vorbește Hristos în Evanghelii, apostolii din epistole, părinții în scrierile lor, este libertatea în Duhul. Așa o descrie și Sfântul Apostol Pavel, pentru cel care L-a primit pe Hristos în libertate, care este chemat la libertate, tânjește să fie robul lui Dumnezeu „cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni VII, 22)9. Aceasta nu este liberalismul prin care se fac compromisuri și omul își satisface egoismul. Același lucru este valabil și pentru fundamentalismul din Biserică: învățătura lui Hristos este denaturată în „râvnă pentru Dumnezeu fără cunoștință” (Romani X, 2)10. Acesta nu este conservatorismul sau tradiționalismul din Biserică, ci din nou slujirea propriilor patimi, în care predomină mândria. Conform Evangheliilor, Hristos încalcă legea și, în același timp, respectă legea, deoarece pilda Sa se întemeiază pe iubire, pe milă și jertfă de Sine, nu pe legalism, formalism sau egocentrism. Secularizarea sub forma fundamentalismului și a liberalismului schimbă caracterul teocentric al credinței și al vieții creștine, dându-i unul antropocentric. Multe dintre schisme și erezii au la baza lor secularizarea Bisericii. Modul nostru de viață arată cum suntem noi în calitate de creștini, indiferent de poziția pe care o adoptăm. Când acesta se schimbă (etosul), se schimbă și criteriul de bază al credinței – slujba și tainele, întrucât tainele sunt legate de asceză și de modul de viață al creștinilor ortodocși. O Biserică secularizată poate naște și o spiritualitate secularizată, în care mai degrabă imităm viața spirituală. Este vorba de un proces patologic în care există suferință din pricina patimilor omenești, dar și tămăduire. Oricine poate să greșească, să cadă, problema nu se află într-o singură cădere și ridicare, ci ca aceasta să nu devină o stare a sufletului, care mărturisește o astfel de viziune ortodoxă asupra lumii și o astfel de credință, pentru că aceasta nu va fi învățătura Dumnezeului-Om Hristos, ci transmiterea învățăturii Sale denaturată prin prisma patimilor noastre.

Conform Evangheliilor, Hristos încalcă legea și, în același timp, respectă legea, deoarece pilda Sa se întemeiază pe iubire, pe milă și jertfă de Sine, nu pe legalism, formalism sau egocentrism. Secularizarea sub forma fundamentalismului și a liberalismului schimbă caracterul teocentric al credinței și al vieții creștine, dându-i unul antropocentric.

Ereziile care au zguduit Biserica în primele veacuri (precum și după aceea) își au temelia fie în iudaism, fie în păgânism. Pe de o parte, iudaismul influențează comunitatea creștină nou formată și, pe de altă parte, crește treptat influența maselor păgâne care intră în Biserică. Așa au apărut ereziile: monarhianismul, arianismul, macedonianismul sau gnosticismul și ebioniții. Toate dau mărturie despre legătura ruptă dintre dogmă și etos, precum și despre apariția coliziunii antropologice dintre liberalism și fundamentalism, care se manifestă mai mult sau mai puțin, dar invariabil în toate epocile din existența Bisericii, deoarece este alimentată de secularizare. Acest fenomen a devenit o regularitate, sub influența fuzionării statului cu Biserica și a avut ulterior un impact uriaș asupra evoluției vieții credincioșilor în toate epocile existenței Bisericii. Cauza principală a secularizării și a exacerbării conflictului care a urmat a fost influența „omului vechi” (Coloseni III, 9) în creștinarea Imperiului, care nu se întâmplă pretutindeni datorită învățăturii apostolice și predicării evanghelice. Păgânii intră în Biserică împovărați de vechea lor credință, de tradiții și de cultură, pe care nu le-au părăsit întotdeauna înainte de a intra în baptisteriu. Imperiul dezvoltă o politică de creștinare, dar unii păgâni au devenit creștini mai mult din cauza unor aspirații egoiste, a avansării în carieră și a unui mod de viață facil, decât din cauza credinței lor în Hristos. Astfel, credința creștină se confruntă cu pericolul pătrunderii de elemente păgâne care afectează viața creștinilor din imperiu. Secularizarea Bisericii s-a intensificat datorită dependenței acesteia de autoritatea laică, împăratul devenind un „episcop exterior” pentru Biserică11 care primește ungerea imperială, dreptul de a intra prin ușile împărătești în timpul slujbelor și de a primi Sfânta Euharistie în altar împreună cu episcopii și preoții, atunci când poporul este deja separat în împărtășire de cler. Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie Teologul și-au exprimat, în secolul al IV-lea, îngrijorarea că s-a ajuns ca oamenii să se preoțească din porniri carieristice, care nu se deosebește cu nimic de slujbele seculare12. A cincea novelă a Sfântului Justinian cel Mare (†565) creionează perspective pentru armonie și simfonie a puterii de stat cu cea bisericească, care, însă, s-au dovedit irealizabile. Episcopul devine judecător, veșmintele liturgice seamănă cu îmbrăcămintea aristocrației bizantine, iar mânecuțele, sacosul, sceptrul și mitra ierarhilor sunt similare cu cele imperiale13. De-a lungul secolelor, secularizarea s-a reflectat în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii, precum și în diferite domenii importante ale acesteia, precum teologia, arta și cultura creștină. Probabil că secularizarea Bisericii este, dacă nu cea principală, cel puțin una dintre cauzele indirecte care au dus la apariția monahismului. Acesta înseamnă părăsirea lumii pentru atingerea unirii cu Dumnezeu. Pe măsură ce Biserica se va dezvolta, și monahismul va fi amenințat de secularizare14.

Principalul factor favorizator al secularizării Bisericii de-a lungul secolelor este influența puterii de stat asupra Bisericii, care se manifestă prin schimbarea modului de viață creștin. În esență, întreruperea relației dogmă-etos începe înainte de sfârșitul perioadei de persecuție a creștinilor. Primele erezii și schisme creștine dau mărturie despre vechimea acestui proces întemeiat pe patimile omenești.

Mărturiile privitoare la legătura dogmă-etos pot fi găsite, așa cum am văzut, în Noul Testament, în scrierile Părinților, în textele imnografice și în întreaga viață a credincioșilor în Biserică. De fapt, pot fi găsite dovezi ale ruperii acestei legături în viața creștinilor, despre care, iarăși, vorbesc textele Noului Testament, scrierile părinților și istoria Bisericii. Originea coliziunii poate fi urmărită până la păcatul strămoșesc, prin care natura umană este stricată și omul se îndepărtează de Dumnezeu. Hristos, prin viața, moartea și învierea Sa, îl înnoiește pe om, îl mântuiește și îl transformă. Viața creștinului în Biserică este o lucrare de sfințire a omului, iar Scripturile Noului Testament mărturisesc preocuparea Bisericii în a-și păstra unitatea de alterarea adevărurilor credinței, exprimate nu doar în formularea verbală a învățăturii revelate despre mântuirea omului, ci și într-un mod de viață în acord cu acestea. Epistolele apostolilor din Noul Testament protejează creștinii de erezii, care prezintă un Hristos diferit de Cel descris, văzut în Evanghelii și trăit de creștini. Epistolele conțin, de asemenea, și învățături directe privitoare la modul de viață al creștinilor. Pentru o viață sfântă, e nevoie de dragoste creștină, pe temelia jertfei de sine, repetă Sfântul Apostol Pavel de mai multe ori15. Apostolii caută să sublinieze necesitatea unei vieți morale a credincioșilor în Hristos: Sfântul Apostol Pavel vorbește împotriva incestului, a adulterului, a desfrânării, explică cum ar trebui să fie viața Bisericii din casă, atitudinea față de păgâni, autoritatea statului. Vechea scriere creștină anonimă Epistola către Diognet vorbește despre viața creștinilor din secolul al II-lea în felul următor: „sunt din trup, dar nu trăiesc în trup, ci sunt cetățeni ai cerului […] locuiesc în lume, dar nu sunt din lume”16. Concomitent, schisma din Biserica africană în timpul vieții Sfântului Ciprian de Cartagina (†258) este revelatoare cu privire la perturbarea relației dogmă-etos și a manifestării semnelor de fundamentalism pe fondul poziției echilibrate a Sfântului Ciprian. Schisma preotului cartaginez Novatus se datorează disputei privind dreptul episcopului și al clerului de a accepta în unitate cu Biserica pe cei căzuți din credință (lapsi), însă la baza ei se află patimi omenești precum pizma și iubirea de stăpânire. Preoții cartaginezi, în frunte cu Novatus, doreau ca mărturisitorii (care mărturiseau pe Hristos în timpul chinurilor) să fie cei care primeau în Biserică, nu episcopul și clerul, care se întemeiau pe îndepărtarea Sfântului Ciprian de la locul persecuției, evitând astfel suferința și moartea pentru Hristos. Fundamentalismul, indiferent de vârsta Bisericii, învinuiește, ascunzându-și aspirațiile, așa cum face Novatus. Concomitent, roadele sale apar în anii care au urmat evenimentelor descrise: Novatus și grupul din jurul său fac schismă în biserica din Cartagina, iar Sfântul Ciprian moare ca mucenic pentru credință într-una dintre persecuții.

Al doilea exemplu din Biserica primară despre încălcarea corelației dogmă-etos și manifestarea secularizării în stadiile sale timpurii, a liberalismului și fundamentalismului în Biserică este legat de personalitatea, viața și învățăturile lui Pavel de Samosata (†275). El este simultan și funcționar public17 și episcop al unuia dintre cele mai importante scaune episcopale – Antiohia. Această îmbinare a celor două puteri se reflectă și în modul său de viață, descris de istoricul Eusebiu din Cezareea. Pavel de Samosata a folosit toate protocoalele de la curte, manierele și atributele puterii de stat în îndeplinirea slujirii sale episcopale. Se îmbracă fastuos, interzice cântările care aduc slavă Domnului Iisus Hristos și poruncește „să fie cântate imnuri în cinstea sa”18. Este „trufaș și mândru”19, peste măsură de bogat prin nelegiuire”20, „socotește evlavia mijloc de câștig”21. Prin comportamentul său, silește restul clerului să imite viața lumească, învățându-i lingușirea și intriga: episcopii și preoții din orașele și satele învecinate, dacă îl lingușesc în predicile lor, li se permite să se adreseze oamenilor (pentru predică)22. Asemenea funcționarilor publici, el este înconjurat de numeroase gărzi de corp (lăncieri – δορυφορούμενος), așa că splendoarea și aroganța sa față de cei din jur îl fac odios”23.

Învățătura dogmatică a lui Pavel de Samosata a fost condamnată ca greșită de Părinții Sinodului de la Antiohia din anul 268. El neagă dumnezeirea Domnului Iisus Hristos24 și devine astfel precursorul lui Arie. Eusebiu de Cezareea invocă mărturia Părinților Sinodului de la Antiohia, care au condamnat amăgirile lui Pavel de Samosata, afirmând că a căzut din trupul lui Hristos: „Întrucât s-a îndepărtat de la dreptarul credinței și a primit învățături nelegiuite și mincinoase (νόθα διδάγματα), nu pot fi supuse judecății faptele unui om care se află în afara Bisericii”25.

Pavel de Samosata este un exemplu viu al încălcării corelației dogmă-etos și un model al influenței lumii în viața Bisericii. Odată cu recunoașterea creștinismului ca religie liberă și politica de simfonie a statului cu Biserica, acest proces se aprofundează, iar creștinii în experiența lor de viață în Hristos cad adesea sub influența secularizării într-una din cele două extreme: fundamentalismul sau liberalismul. În secolul al V-lea, tânărul episcop al Alexandriei, Chiril, care mai târziu a devenit vestitul Sfânt Părinte al Bisericii, a îngăduit semne similare de manifestare „a râvnei fără cunoștință” (Romani X, 2). El se folosește de monahi în lupta sa cu puterea laică și încearcă să canonizeze ca mucenic pentru credință pe călugărul Ammonius, ucis în urma unui atac asupra unui demnitar de rang înalt26. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) a murit din cauza conflictului său cu împărăteasa Eudoxia și a intrigilor clerului înalt conduse de arhiepiscopul Alexandriei Teofil. Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662), Sfântul Sofronie al Ierusalimului (†638), Sfântul Martin (†655) și mulți dintre episcopii din Constantinopol au murit pentru apărarea adevărurilor credinței. Intervenția statului în treburile Bisericii din imperiul răsăritean a luat forma cezaropapismului, iar în imperiul apusean procesul invers de papocezarism, care capătă forma finală în structurarea bisericii-stat – Vaticanul. Procesul ulterior al Reformei este un produs al secularizării sub cealaltă formă – liberalismul, care se revoltă împotriva fundamentalismului.

3. Starea actuală a conflictului fundamentalism – liberalism

Procesele actuale din Biserică sunt rezultatul secularizării continue, care instituționalizează treptat corpul Bisericii, transmițând membrilor săi (cler și mireni) toate caracteristicile specifice naturii căzute, schimbând îndeosebi modul lor de viață. Aceasta este o premisă pentru apariția unor noi schisme și erezii în Biserică. Imperiul Roman s-a destrămat, dar în locul său s-a ridicat Imperiul Rus, apoi Bisericile naționale și astfel și-a făcut apariția erezia etnofiletismului, care este o consecință a procesului de secularizare. Aceasta a exercitat o influență puternică asupra corpului Bisericii în epoci diferite, deoarece cele două manifestări aflate în opoziție – fundamentalismul și liberalismul s-au manifestat sub diferite forme. Biserica, prin intermediul clerului (episcopi și preoți), are autoritatea învățătorească de a da mărturie despre Hristos prin viața ei, să-L învețe și să-L conducă la El, îndrumându-l spre învățătura Sa. Teologia are aceeași funcție pedagogică, educând în adevărurile de credință prin cuvânt și viață. Când acest lucru nu se întâmplă, apar forme de viață „diforme” în Hristos, manifestate prin fundamentalism sau liberalism27.

Viața duhovnicească este diversă și poate fi lesne înlocuită cu misticism bolnav, evlavia înlocuită de pietism, credința cu fundamentalismul, îndrumarea duhovnicească cu dezvoltarea personală28, teologie în loc de vorbire despre Dumnezeu cu logoree intelectuală; intelectualizarea credinței și ciocnirea teologiei harismatice cu raționalismul și intelectualismul, cercarea patristică în teologie înlocuită de metoda teologică aristotelică, de filosofarea teologică. Atunci, teologia poate călăuzi și învăța cu ușurință spre liberalism în credință, iar viața în Hristos poate fi înlocuită de economia teologiei intelectuale. În momentul acela modul de viață al creștinilor nu se mai deosebește de cel al necreștinilor. Modul de gândire atât în fundamentalism, cât și în liberalism este mai degrabă intelectual și individualist decât ecleziastic și în Hristos.

Viața duhovnicească este diversă și poate fi lesne înlocuită cu misticism bolnav, evlavia înlocuită de pietism, credința cu fundamentalismul, îndrumarea duhovnicească cu dezvoltarea personală, teologie în loc de vorbire despre Dumnezeu cu logoree intelectuală.

Această ciocnire, exprimată în modul de viață și de gândire, este des întâlnită în diferite epoci ale dezvoltării Bisericii. Emblematică este ciocnirea Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) cu mitropolitul Ștefan al Nicomidiei, care încearcă să-l batjocorească pe Cuvios că nu înțelege teologia intelectuală și, prin urmare, îl provoacă să explice modul în care el recunoaște și deosebește ipostasul Fiului de cel al Tatălui, prin „deosebire mentală sau reală”. Răspunsul neînvățatului dar teodidactului Simeon este cunoscutul său Imn 2129.

Teologia se poate dovedi și azi un instrument al liberalismului sau al fundamentalismului. Concomitent, Biserica continuă să se secularizeze și astăzi, manifestând toate semnele influenței statului, ceea ce provoacă o ciocnire și mai mare între fundamentalism și liberalism. Canoanele sunt o mărturie a încercării Bisericii de a-i proteja pe credincioși de îndepărtarea de Dumnezeu și tămăduirea lor când greșesc.

După cum am văzut, Scriptura, imnografia și creațiile Părinților ne înfățișează două tipuri fundamentale de spiritualitate aflate în puternică contradicție. În Evanghelie, Hristos relatează pilda vameșului și a fariseului. Imnografia Postului Mare se află sub semnul mesajelor principale pe care Hristos le transmite prin această pildă. Este vorba despre spiritualitatea creștină, pe care o putem trece cu vederea și poate rămâne în umbra celor două curente principale de spiritualitate reprezentate de imaginile veșnice ale vameșului și fariseului din Biserică, legiuitorul conservator și creștinul cu mentalitate și viață liberală, care greșește des. Imaginea fariseului, a legiuitorului, a cărturarului este permanentă, în timp ce imaginea vameșului este completată de cea a prostituatei, a fiului risipitor, a omului orb din naștere, a tâlharului de pe Cruce. Scripturile, cuvintele Părinților și textele liturgice au caracter soteriologic – exprimă credința și viața creștină, care duc la viața veșnică. Toate trei înfățișează exemple și îi întăresc pe credincioși să trăiască un mod de viață creștin „în faptă și cuvânt”. Nu este vorba de căderea singulară într-o direcție sau alta, ci de a nu-l transforma într-un mod de viață diferit de pilda lui Hristos, de învățăturile lui Hristos, așa cum au fost trăite și propovăduite de Sfinții Părinți. Cazul Sfântului Ciprian de Cartagina este grăitor în ceea ce privește apariția fundamentalismului în Biserica Primară. Dar arhipăstorul educă turma în adevărurile de credință. Când a izbucnit ciuma, el i-a îndemnat pe creștini să se sacrifice pentru vecinii lor. Aceasta este jertfa de sine creștină, care este diferită de fundamentalismul creștin, care se întemeiază pe pietism. Unele dintre viețile martirilor, scrise în epocile ulterioare, conțin elemente apologetice, cum Se mărturisește Hristos și cum sunt huliți zeii păgâni. A imita un astfel de comportament fără a avea o credință creștină sănătoasă înseamnă că nu înțelegem deloc nu numai învățăturile lui Hristos propovăduite și trăite de Apostoli și Părinți, ci și epoca, circumstanțele și situația martirilor în Imperiul Roman care, într-adevăr, au murit pentru Hristos și L-au mărturisit, dorind ca dragostea Lui să cuprindă lumea întreagă. Asta spune troparul comun pentru fecioarele mucenice: „Mielușeaua Ta, Iisuse, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine…”30. Mucenicii, prin viață și moarte, se aseamănă lui Hristos. Când trăiesc sau mor sunt ai lui Hristos, plini de dragostea, viața, pilda Sa și, de aceea, moartea lor nu este un act individual, ci mărturisire a lui Hristos, eveniment la care participă întreaga Biserică sobornicească, moartea, precum și viața lor este plină de prezența lui Hristos și, în consecință, naște noi creștini care trăiesc în Hristos. În acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că și martiriul și jertfa de sine pentru Hristos sunt fără de folos dacă nu avem iubire31. „Cel care nu a păzit dragostea frățească, spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, nu poate fi martir pentru credință”32.

Concluzii

În modernitate, semnele secularizării Bisericii, ale fundamentalismului și ale liberalismului sunt mult mai vizibile decât credința sănătoasă în Hristos. Aceasta nu înseamnă că Biserica nu își îndeplinește funcțiile soteriologice. Aceasta îl luminează și îl conduce pe om spre schimbarea la față și îndumnezeire, dar exemplele de secularizare, fundamentalism și liberalism sunt mult mai orbitoare și mai evidente decât slujirea tăcută a membrilor trupului lui Hristos care se sfințesc prin comuniunea cu Hristos. Jertfa de sine, dragostea, responsabilitatea, trezvia pe care creștinii au arătat-o în toate epocile existenței Bisericii sunt prezente și astăzi. În veacul al III-lea, creștinii din Cartagina s-au jertfit pentru vecinii lor în timpul ciumei – și astăzi acest lucru se întâmplă tacit, fără prea multă agitație din partea credincioșilor; unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut noul patriarh sârb Porfirie a fost să exprime o credință și o viață creștină sănătoasă, întemeiată pe dragostea de Dumnezeu, pe dragostea și responsabilitatea pentru aproapele și, de aceea, a îmbrăcat un costum medical de protecție și a intrat în secția spitalicească unde erau îngrijiți bolnavii de Covid spre întărirea și mângâierea bolnavilor. Domnul nostru Iisus Hristos este Domnul iubirii, al jertfei de sine, al milei, al nădejdei, al celor care care nu fac paradă, ci se împart cu blândețe acolo unde este nevoie de ei, așa cum a făcut Hristos, Apostolii, Părinții, cei ce cred în Sfânta Treime din toate veacurile, inclusiv în zilele noastre.

• 1

  Imparțial, obiectiv (ad litteram „fără mânie și prejudecăți”).

• 2

  Cele două concepte de fundamentalism și liberalism sunt neologisme, sunt străine de Biserica primară, dar semnele lor de manifestare își au originea imediat după încheierea persecuției împotriva Bisericii timpurii. Aceste concepte, pe care le cunoaștem în utilizarea lor modernă, au propria lor semnificație în modernitate. Datorită diferitelor criterii culturale, politice și religioase ale diferitelor epoci și circumstanțe în care s-a aflat Biserica, acestea sunt complet inaplicabile în utilizarea lor modernă, dar ca o abatere de la corelația dogmă-etos le găsim semnele încă din perioadele timpurii ale Bisericii, precum și ereziile, deși încep să se manifeste cu forță deplină după încheierea perioadei de persecuții, își au rădăcinile în Biserica primară cu influența din lumea iudaică și păgână. Conceptele de fundamentalism și liberalism în esența lor sunt inaplicabile pentru Biserica Trupului lui Hristos, deoarece reprezintă realități diferite de cele bisericești precum binele și răul în gândirea teologică creștină. Folosirea lor în textul actual are în vedere metamorfozarea și transformarea lor, întrucât înlocuiesc o credință sănătoasă în Hristos și se nasc pe temelia unei vieți duhovnicești nesănătoase, falsă evlavie sau înrobire a patimilor prin care se justifică libertatea în Hristos.

• 3

  Controversa pe care apostolii o cercetează este cum să fie împlinită legea mozaică de către noii veniți la Hristos. Deciziile Sinodului Apostolic au fost să nu se ceară tăierea împrejur a primilor creștini, ci doar „să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de (animale) sugrumate și de sânge” (Faptele Apostolilor XV, 20).

• 4

  Sanctus Cyrillus Hierosalymitanus, Catecheses, PG 33, 456. Ὁ γὰρ τῆς θεοσεβείας τρόπος ἐκ δύο τούτων συνέστηκε, δογμάτων εὐσεβῶν, καὶ πράξεων ἀγαθῶν. Καὶ οὔτε τὰ δόγματα, χωρὶς ἔργων ἀγαθῶν εὐπρόσδεκτα τῷ Θεῷ· οὔτε τὰ μὴ μετ᾿ εὐσεβῶν δογμάτων ἔργα τελούμενα, προσδέχεται ὁ Θεός.

• 5

  Minia fevruariy, Moskva, 1996, p. 247, (tropar na vechernya za 14 fevruari).

• 6

  Înțelesul termenului credință ortodoxă este mult mai larg decât cel general acceptat, care denotă apartenența religioasă. El exprimă credința corectă, adevărată, care constă nu numai în cunoașterea adevărurilor teoretice prin care se întemeiază credința, ci în lauda lui Dumnezeu, în slăvirea lui Dumnezeu – adevărata dreaptă slăvire a lui Dumnezeu, viața în El pe temeiul credinței.

• 7

  Kanon 5 pesen, 3 tropar. Minia fevruariy, Moskva, 1996, p. 290.

• 8

  Unitatea contrariilor.

• 9

  „Prizvaniyat v svoboda e rob Hristov” ὁ ἐλεύθερος κληθεὶς δοῦλός ἐστιν Χριστοῦ. In: Nestle-Aland. Novum Testamentum Graece. 28th Revised Edition. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft. 2012, p. 530.

• 10

  Expresia a devenit substantiv conform traducerii sinodale în limba bulgară a Bibliei.

• 11

  Eusevius Pamphili, De vita Constantini 4, 24 PG 20, 1172B: ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.

• 12

  Sanctus Joannes Chrysostomus, Homilae in Acta Apostolorum 3, 5 PG 60, 40.

• 13

  Într-adevăr, unii dintre Părinții Bisericii justifică aceste „inovații” prin slujirea împărătească a lui Hristos, al cărei prototip de preot este atunci când este slujită Sfânta Liturghie. Dar, în esență, aceasta este linia de dezvoltare a secularizării Bisericii, un exemplu al acesteia fiind Pavel de Samosata. Învățătura lui Hristos este o îndepărtare de lux, de iubirea de stăpânire (putere), de egoism și lupta cu patimile, care se păstrează în mare măsură în tradiția monahală a Bisericii și într-o măsură mai mică – în viața Bisericii din lume.

• 14

  Ascetismul, rugăciunea, viața liturgică și duhovnicească exprimă modul de viață ortodox nu numai al călugărilor, ci al întregii Biserici. Firește, monahismul a influențat și continuă să influențeze principalele sfere ale vieții bisericești, dar acestea aparțin întregii Biserici. Liberalismul nu este periculos atunci când este doar un fenomen individual al unuia dintre membrii Bisericii, ci când afectează întreaga comunitate bisericească. În acest context, secularizarea vulnerabilizează Biserica, provocând opoziția fundamentalismului față de liberalism în corpul Bisericii.

• 15

  Viața creștinilor din Biserică ca trup al lui Hristos este o asemănare cu Hristos și o viață în El (Vezi Ioan XV, 13: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”). Apostolul neamurilor transmite învățătura lui Hristos: „Precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui,”... (Efeseni I, 4-5; vezi și: I Corinteni XIV, 4-8; Galateni V, 6).

• 16

  Poslanie do Diognet (prev. Ribolov, Svet.) V: Svetootechesko nasledstvo. Izbornik. S. 2001, p. 110.

• 17

  Pavel de Samosata ocupă funcția laică de ducenar, care este un post superior de stat legat de finanțele statului. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea, Pavel de Samosata însuși „prefera să fie numit ducenariu mai degrabă decât episcop”, deși a combinat ambele slujiri. (7,30,7), PG, 20, 712C: δουκηνάριος μᾶλλον ἢ ἐπίσκοπος θέλων καλεῖσθαι.

• 18

  Eusebiu din Cezareea scrie că prilejul pentru aceasta l-a constituit sărbătoarea Paștelui, în timpul căreia a organizat cântări care să fie aduse în cinstea sa. 7,30, 10 PG, 20, 713B.

• 19

  7,30,8. ὑψηλὰ φρονεῖ καὶ ὑπερῆρται – se poartă cu semeție și se trufește. PG, 20, 712C. Eusebiu din Cezareea traduce în lucrarea sa textual mărturia părinților sinodului din Antiohia din 269, care încearcă să-i protejeze pe credincioși de otrava ereziei acestuia și să găsească o soluție și un remediu pentru „învățătura sa aducătoare de moarte”. θεραπείαν τῆς θανατηφόρου διδασκαλίας (7,30, 3) PG 20, 709C.

• 20

  7,30, 7 ὑπερβάλλοντα πλοῦτον ἐλήλακεν ἐξ ἀνομιῶν καὶ ἱεροσυλιῶν PG 20, 712B.

• 21

  7,30, 7. ibid.

• 22

  7,30,10. PG, 20, 713B.

• 23

  7,30,8. PG, 20, 712C.

• 24

  7, 27, 2. PG 20, 705C: „ὡς κοινοῦ τὴν φύσιν ἀνθρώπου γενομένου” (era după fire un om simplu).

• 25

  7,30,6. „ὅπου δὲ ἀποστὰς τοῦ κανόνος, ἐπὶ κίβδηλα καὶ νόθα διδάγματα μετελήλυθεν, οὐδὲν δεῖ τοῦ ἔξω ὄντος τὰς πράξει κρίνειν” PG 20, 712B.

• 26

  Ammonius l-a lovit în cap cu o piatră pe prefectul Orestes, care, potrivit legii, l-a torturat până la moarte. Creștinii din Alexandria au dezaprobat încercarea lui Chiril de a-l canoniza pentru că știau că monahul Ammonius murise din cauza nesăbuinței sale, nu pentru că fusese obligat să se lepede de Hristos (οὐ μὴν ἀνάγκῃ ἀρνήσεως Χριστοῦ). Socrates, Historia ecclesiactica 7 PG 66, 765C-768A.

• 27

  Forma modernă a liberalismului este cunoscută sub numele de modernism.

• 28

  De interes este articolul lui Kirill Govorun „Fundamentalismul în creștinismul răsăritean”, în Bodrov, A., Tolstoluzhenko, M. (Ed.). Teologie politică, M., 2019. În ea, autorul face o analiză istorico-critică a fundamentalismului. Potrivit acestuia, cultul bătrânilor (stareții tineri) în ortodoxie este similar cu „Adorația papalității” din romano-catolicism sau cu absolutismul biblic al protestantismului. Vezi Govorun, Op. cit., p. 104.

• 29

  Symeon de Nouveau Theologien. Hymnes. (Ed. Koder, J.). SC 54, 130-168. Paris: Les Editions Du Cerf, 1971.

• 30

  Minia fevruariy, Moskva, 1996, s. 115, (tropar na vechernya 5 fevruari).

• 31

  Sanctus Joannes Chrysostomus. Homilae in prima ad Corintintios. 5,4 PG 61, 212.

• 32

  Sanctus Thascius Caecilius Cyprianus, De unitate ecclesiae, 14 PL 4, 510B.