Fântâna de piatră care se vede astăzi în curtea Arhiepiscopiei Râmnicului, pe latura de sud, este un valoros monument istoric1 ctitorit de Preasfinţitul Filaret, Episcopul Râmnicului și viitorul mitropolit al Țării Românești, la 1 septembrie 1784.
Cişmeaua, realizată în frumosul stil al artei brâncoveneşti, a fost construită, de la începuturi, pe malul Oltului, în dreapta podului de la Goranu la un loc de popas; un vad de aşteptare pentru trecerea râului pe podul plutitor. Fântâna cu apă rece, care potolea setea călătorilor, dar și a animalelor, se afla pe câmpul Râmnicului care unea orașul cu acest vad de trecere înspre Argeș. Drumul urmărea strada Libertății, coborând spre debarcaderul podului plutitor aflat imediat sub această fântână2.
Podul de peste Olt, unde Vlădica Filaret s-a milostivit să ctitorească această fântână, are origini străvechi, încă din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. Pentru că ajunsese la ruinare, la jumătatea veacului al XVII-lea, a fost refăcut de Matei Vodă Basarab. Călătorul sirian Paul de Alep îl descrie ca pe „un pod foarte mare, una dintre binefacerile răposatului Matei Basarab”3.
Documente de arhivă menționează diverși slujbaşi domneşti şi apoi ai Episcopiei, care aveau ca sarcină strângerea brudinei (taxa de vamă a podului), asigurarea pazei şi îngrijirea podului. Se vede că taxarea trecerii podului era o sursă sigură de câştig de vreme ce, la anul 1779, Pătru Trăistaru şi Ioan Croitorescu iau în arendă podul Episcopiei de la Goran cu 60 de taleri. Fraţii Vişinescu dăruiesc la 1680 un loc Episcopiei „[...]den jos de calea care vine dinspre podul de la Olt”. Podul construit de Matei Basarab era din lemn, fiind încadrat în categoria „podurilor stătătoare”, consemnat documentar la 17 iunie 17124.
Inscripţia săpată în piatră, cu caractere chirilice, pe această fântână, este de fapt un poem curgător ca şi apa de izvor:
†Cursulu’ apei de fântână,
Cândŭ va fi rece şi bună
Şi setea o potoleşte
Şi vederea veseleşte.
Şi [p]ână cândŭ apa curge,
Pomenirea nu să stinge,
Ci, tuturorŭ le vesteşte
Şi pe ctitorŭ proslăveşte
În chenarul pietrei este consemnat ctitorul şi datarea: „S-au făcutŭ această fântână de prias[f]inţitulŭ episcop alŭ Râmnicului, chiriu, chir Filaretŭ; 1784, septev[r]ă 1[...]”5.
Sunt aceste versuri creația proprie a Episcopului Filaret? Profesorul Nicu Angelescu este sigur că episcopul le-a compus: „Bunul gospodar Filaret a construit şi «Ceşmeaua de la Olt», a cărei pisanie arată că: s-au făcut această fântână de Prea Sfinţitul episcop al Râmnicului Kiru. Kir. Filaret, 1784 septembrie 1. Având darul poeziei, a pus să se sape pe piatra acestei fântâni următoarele versuri alcătuite de el”.
Cu toate acestea, nu avem această certitudine, mai ales că aceleași versuri le întâlnim și în debutul pisaniei de pe Fântâna Meșterului Manole, ridicată peste drum de Mănăstirea Curtea de Argeș în anul 1804, sub primul episcop al Argeșului, Iosif (originar din Malaia, județul Vâlcea). Textul inscripției de la Curtea de Argeș a fost publicat de Nicolae Iorga în anul 19056. Virgil Drăghiceanu îi atribuie versurile episcopului Iosif însuși!7
Pisania aflată la „Cișmeaua cu Trei Șipote”, identificată ca fiind fântâna meșterului Manole de la Mănăstirea Curtea de Argeș, cuprinde următoarele versuri:
Cursul apei din fântână,
Când iaste rece și bună,
La ea mult norod să adună
Ca setea să-și potolească,
Inima să-și răcorească,
Vederea să-și veselească,
Și cine bea mulțămește
Și pre ctitori proslăvește,
Cu toții îi fericește;
Și până când apa curge,
Pomenirea nu să stinge,
Ci și mai mult să adaoge,
Că curge cu-ndestulare;
Aceasta sfârșit nu are;
Să ia să bea fieșcare.
Acest izvor era tăinuit,
Din vechime negândit,
Până acum când s-au înnoit,
Făcându-să întâiu cercare,
Pentru gustul care-l are;
Așa au și găsit cu cale,
Că-ndată cum o au aflat,
Într-acest loc o au mutat.
Bun lucru, cu adevărat.
Prea sfințiia sa stăpânul Iosif 1-iul episcopu[l]
Cu Meletie iconomu,
Căci și aici s-au ostenit
Și nu puțin au cheltuit,
La cișmelele ce-au făcut,
Cum și alte lucruri multe,
Cu mari cheltuieli făcute,
Pre afară și în curte8
Așadar, Fântâna episcopului Filaret a fost ridicată cu două decenii înaintea celei de Argeș. Este posibil ca Episcopul Iosif să fi avut ca sursă de inspirație textul episcopului Filaret, atunci când a compus versurile pentru fântâna de la Argeș.
Dar, să vedem cine a fost de fapt ctitorul acestei frumoase opere de artă care s-a încăpățânat să reziste până în zilele noastre. Despre ierarhul, cărturarul şi traducătorul Filaret (n. cca. 1735–1794), mulți istorici au scris că era grec de neam. De fapt, Filaret era fiul lui Dimcea abagiul din Bucuresti, născut și crescut în București din părinți creștini cum însuși scrie în diata sa. A învățat carte la „Sfântul Sava” și a fost dascăl de copii şi, ulterior, „grămătic al cămării” la Scarlat Ghica voievod. Mitropolitul Grigorie l-a luat pe lângă el, la cancelaria Mitropoliei. În anul 1764 a fost hirotonit arhidiacon al mitropolitului, apoi protosinghel, arhimandrit și mitropolit al Mirelor Lichiei (1776).
La 3 martie 1780 va fi uns episcop de Râmnic. Timp de 11 ani și 8 luni, cât a păstorit Eparhia Râmnicului, s-a dovedit a fi un bun gospodar: a făcut case și vii la Râmnic, casa cu paraclis cu pivniță la Drăgășani; heleșteul Episcopiei de la «Fântâna Banului», numeroase îmbunătățiri, cum sunt cele de la Schiturile Dobrușa și Gănescu, metocuri ale Episcopiei9. La 6 septembrie 1792, a venit în fruntea Mitropoliei Țării Românești. Şi-a cheltuit averea în acte filantropice, în ctitorirea de şcoli, biserici sau în ridicarea unui foişor, a cişmelelor din dealul Filaretului şi de la Râmnic. În septembrie 1793 a făcut paretisis și s-a retras la Mănăstirea Căldărușani, din motive de boală. La 13 iunie 1794, un document î1 numea „răposatul părinte mitropolit Filaret”10.
Marele merit al lui Filaret ca episcop de Râmnic rămâne continuarea tipăririi Mineelor, îndatorire preluată de la strălucitul său predecesor, Chesarie, în ale căror prefețe își arată vastele cunoștințe, atât eclesiastice cât și profane. În timpul păstoriei sale, s-au tipărit peste 25 de cărţi, toate pe cheltuiala sa, contribuind astfel la românizarea serviciului religios. Tot la Râmnic, s-a tipărit „Observări sau băgări de seamă asupra limbii române” (1787) a lui Enăchiţă Văcărescu, cea dintâi gramatică a limbii române tipărită în Principate. Din cauza războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a încetat, episcopul refugiindu-se la Sibiu. Activitatea tipografică a fost reluată în 1792, când s-a tipărit o nouă ediţie a Ceaslovului şi o Cazanie. În manuscris, au rămas scrieri istorice, teologice, texte în limbile greacă, latină şi franceză, ce atestă amploarea orizontului său spiritual. Chipul lui Filaret apare zugrăvit pe zidul de nord al pronaosului bisericii de la Mănăstirea Bradu (Băile Olănești) și în pronaosul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Muereasca de Sus (comuna Muereasca).
Dar, să vedem ce mărturii ne-au lăsat vâlcenii despre Fântâna lui Filaret din Râmnic. În studiul său, profesorul Nicu Angelescu amintește de izvoarele și fântânile Râmnicului: „Pe partea de sud, la câteva zeci de metri de drum, se vede bazinul de apă, de unde porneşte conducta principală de alimentare a oraşului. Până la sfârşitul veacului trecut, orăşenii foloseau apa din izvoare sau din fântâni. În afară de izvoarele Capelei, cel din Zăvoi şi de la «Cişmeaua lui Filaret» de la Olt, nu mai erau alte izvoare în cuprinsul Râmnicului. În schimb, fântânile erau numeroase, mai ales în partea de jos a oraşului, unde pânza de apă e la mică adâncime. În decursul vremii, s-au făcut însă în repetate rânduri încercări de a se capta apa şi de a se aduce pe tuburi în oraş de la izvoarele de pe văile dealului Capela. Cu ocazia săpăturilor făcute recent, s-au găsit în diferite părţi ale oraşului urmele unor vechi conducte de apă. Sistemul lor de construcţie e cam acelaşi: tuburile de olane, legate la capete prin mortar, sunt cuprinse într-un înveliş exterior format din cărămizi obişnuite, legate de asemenea printr-un mortar puternic. Urme de asemenea conducte s-au găsit la Cetăţuie, venind dinspre Dealul Malului, precum şi pe străzile Carol şi Traian, unde s-a încercat să se aducă apa de la izvoarele din Capela, de pe Valea Episcopiei şi de pe Valea Mandei11.
Atunci când se referă la zona de la nord de vărsarea râului Râmnic (Olănești) în Olt, amintește, din nou, de fântâna lui Filaret: „De la vărsarea râului Râmnic, pornesc pe malul drept al Oltului spre nord, de-a lungul fostei proprietăţi a tatălui meu[…] Ieşim din fosta noastră proprietate şi, pe poteca de-a lungul malului, trecem pe lângă joagărul fraţilor Dumitru şi Constantin Hanciu, precum şi pe lângă fostul joagăr al lui Nae Niculescu şi ne îndreptăm spre podul Oltului. În partea aceasta, casele s-au îndesit, mai ales pe cele două străduţe ce se ramifică din strada Călăraşi[Știrbei Vodă]. Dincolo de ele, la capătul unei viroage, ne întâmpină «Fântâna lui Filaret», construită de marele episcop Filaret, care a păstorit această eparhie între 1780–1792”12.
Din cauza poziției sale, pe malul Oltului, fântâna lui Filaret era de multe ori inundată și pe jumătate acoperită de nisipul mâlos adus de viituri. Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea a refăcut acest monument în anul 1898. Această informație o găsim și la Nicu Angelescu: „Fântâna lui Filaret a fost reparată de Primărie, în 1898, însă, de o bună bucată de vreme, ea a fost neglijată şi cu totul părăsită, iar apa curge acum la un alt izvor, situat cu vreo 15 m[etri] mai la nord, sub malul Oltului. Deşi apa nu curge la «Ceşmeaua lui Filaret», pomenirea acestui mare ierarh nu se va stinge în veci în oraşul în care a desfăşurat o activitate cărturărească atât de rodnică şi în care a revărsat atâta lumină”13.
În urma acestei reparații a fost adăugată, în partea de sus, o inscripție cu grafie latină: „Reparată de Primăria [Râmnicului]. Anul 1898”.
În anul 1920, Primăria Râmnicului dispunea ca fântâna să fie mutată pe un alt amplasament, la câțiva metri mai sus, pentru a fi ferită de inundațiile Oltului14.
Din cuprinsul a două procese verbale ale Comisiunii de verificare ale Primăriei Râmnicului, din vara anul 1939, vedem că fântâna este pe același amplasament cu o suprafață de 1743 metri, cuprinsă între strada Sublocotenent N. Al. Constantinescu și râul Olt15.
Părintele Constantin Grigore descrie, și el, monumentul de artă, în monografia dedicată orașului, apărută la anul 1944. În final, menționează: „Conductele moderne potolesc azi setea la domiciliu. Cărările cișmelei au prins a nu mai fi bătătorite și apa ei a sfârșit prin a fi uitată, ca ne mai având cătare. Azi e și ea seacă, părăsită”16.
În urma inundaţiei din anul 1975, fântâna a fost cuprinsă de apă şi mâl şi risca să se distrugă. Doi tineri au semnalat autorităţilor locale iminentul pericol în care se afla monumentul şi astfel a putut fi restaurat şi strămutat pe un alt amplasament, la poalele Dealului Troianu, aproape de Obeliscul Revoluţiei de la 1848.
Profesorul Vasile Roman, președinte al Comitetului de Cultură şi Artă Vâlcea (1968–1979), a povestit, în memoriile sale, care era starea de conservare a fântânii în anul 1974: „Doi tineri profesori, Istrate şi Sergiu Purece, care și-au petrecut copilăria în cartierul de pe malul Oltului și în preajma fântânii, au luat inițiativa salvării acesteia de la «înec». Împreună cu colegul meu de serviciu, inspector Dumitru Gălățescu, am plecat în căutarea izvorului. Am ajuns la capătul Bulevardului Tudor Vladimirescu, la Podul de Fier, și, în loc să continuăm, am coborât panta din dreapta șoselei, iar la circa 30 de metri, am dat de o construcție aparte, un paralelipiped din piatră, îngropat mai mult de jumătate în aluviunile depuse de apele învolburate ale Oltului. Peste această masivă cutie de piatră era așezat un trunchi de piramidă sub formă de acoperiș în patru ape, terminat în vârf cu o sculptură tot din piatră, ca o căciulă, în care se săpase un chenar cu motive asemănătoare celor dăltuite pe pereții de piatră ai ușilor de la intrare în unele biserici-monument”17.
Într-un studiu publicat în revista Studii Vâlcene, din anul 1974, profesorul Istrate Purece trăgea un semnal de alarmă pentru salvarea monumentului de artă: „Fântâna mai dăinuie și acum îngropată pe jumătate, în marginea Oltului, la 30 de metri spre sud de capătul podului de fier ce face legătura cu comuna Goranu pe șoseaua Râmnicu Vâlcea – Pitești. Azi, șuvoiul fântânei este secat, dar a rămas monumentul de piatră frumos lucrat cu o inscripție foarte elegantă[…] Răsfoind trecutele amintiri aflăm că ea a fost pusă în câmpul Râmnicului la capătul drumului care unea orașul cu vadul de trecere în județul Argeș. Drumul urmărea actuala stradă a Libertății, coborând spre Olt la debarcaderul podului plutitor aflat imediat sub această fântână.[…] Considerăm că este necesară restaurarea și conservarea acestui monument ca și punerea lui în circuitul turistic de către organele competente ale județului nostru. Cu cât mai mult restaurarea devine o necesitate stringentă cu cât azi monumentul se află într-o stare deplorabilă, fiind: jumătate acoperit cu nisip de viitură și înconjurat de magazii și depozite de ambalaje ale O.C.L. Alimentara Rm. Vâlcea”18.
Văzând starea în care se afla monumentul, președintele Vasile Roman a trimis o adresă primăriei municipiului. Primarul de la acea vreme, Gheorghe Stoica, a declinat cererea prin următorul răspuns: „Mutarea fântânii nu intră în preocupările noastre și nici nu dispunem de fonduri pentru aceste lucrări”. Atunci, Comitetul de Cultură și Direcția Monumentelor Istorice Vâlcea au reușit să execute această lucrare. Cu acest prilej a fost montată o plăcuţă de inox care consemna anul dării în folosinţă a Hidrocentralei de la Râureni (1975) şi numele celor care au contribuit la salvarea acestui monument: prof. Vasile Roman, ing. Constantin Dimitriu şi meşterul pietrar Gheorghe Neacşu19.
Monumentul istoric «Fântâna lui Filaret» apărea, ca obiectiv protejat în lista monumentelor istorice, încă din anul 198020. O găsim înscrisă și în evidența monumentelor istorice din anul 199121. La sfârșitul anului 1992, cişmeaua lui Filaret avea să fie mutată de la Complexul muzeal de la Troianu, de Preasfințitul Gherasim, în curtea Arhiepiscopiei Râmnicului, unde se află şi astăzi.
Scriitorul Constantin Mateescu a scris, și el, despre frumoasa operă artistică episcopală: „La câțiva pași de pod, pe o potecă în pantă, se putea ajunge, mergând pe malul râului, la o fântână care a vegheat mai multe secole de-a rândul la poarta dinspre răsărit a urbei. Pe monumentul simplu, paralelipipedic, săpat în piatra tare, sunt caligrafiate slovele: «S-au făcut această fântână de priasf[i]nţitului episcop al Râmnicului Kyrin Kir Filaretu, 1784 septembrie». Urmează aceste stihuri care curg domol, venite parcă de sub pana nobilă a lui Dosoftei […] În urma lucrărilor de amenajare a Oltului, fântâna lui Filaret a fost «mutată» cu «generozitate comunistă», în câmpul lui Traian, unde și-a instalat vremelnic tabăra Magheru, apoi în curtea Episcopiei. Locuitorii vârstnici ai orașului o mai caută însă cu privirea pe locul ei originar, unde fântâna marca geografic vechiul vad de trecere a Oltului și folosea ca punct obligatoriu de popas în calea drumeților și cărăușilor care veneau la Râmnic dinspre Curtea de Argeș și Pitești”22.
Înaltpreasfințitul Varsanufie a redat frumusețea și utilitatea acestei fântâni-monument istoric, în primul an de arhipăstorire la Râmnic, în martie 2015. Fântâna lui Filaret, care era înnegrită de mulțimea anilor, a fost restaurată și racordată la apă potabilă.
O nouă inscripție votivă a fost montată pe spatele fântânii, ca să aducă aminte de această minunată preînnoire:
Fântâna Episcopului Filaret. S-au ridicat această fântână de Preasfințitul Episcop al Râmnicului Kiru Kir Filaret, 1784 septemvrie 1. «Cursul apei de fântână,
Când va fi rece şi bună
Şi setea o potoleşte
Şi vederea înveseleşte.
Şi până când apa curge,
Pomenirea nu se stinge,
Și tuturor le vesteşte
Şi pe ctitor proslăveşte». Pentru că a suferit multe stricăciuni, de-a lungul timpului, fântâna a fost reparată de Primăria orașului în anul 1898 și restaurată, precum a fost dintâi, de ÎPS Varsanufie al Râmnicului, în întâiul an de Păstorire, martie 2015
Aceasta este povestea ctitoririi, salvării și restaurării unei valoroase creații artistice de patrimoniu cultural; a singurei fântâni care s-a mai păstrat din epoca medievală a urbei de la poalele Dealului Capela.
- 1
Un obiectiv de patrimoniu cultural, de categoria B, clasat încă din anul 1980, înscris în Lista Monumentelor Istorice din 2015, cu codul: VL-III-m-B-09982.
- 2
SJVAN, fond Prefectura Județului Vâlcea, dos. 116/1873, f. 32.
- 3
Paul de Alep, Călători străini despre Țările Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, vol. VI, p. 180.
- 4
Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Ed. Oscar Print, București, 2000, p. 65.
- 5
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV–1848), coord. C. Bălan, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 846.
- 6
Nicolae Iorga, Inscripții dn Bisericile României, Institutul de Arte Grafice și Ed. Minerva, București, 1905, p. 155.
- 7
Virgil Drăghicheanu, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1911, vol IV, p. 107.
- 8
Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Argeș (sec. XIV-1848), coord. C. Bălan, Ed. Academiei Române, București, 1994, p. 646.
- 9
Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul Severin în trecut şi acum, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1906, p. 156.
- 10
V.A. Urechia, „Documente inedite din domnia lui Alexandru Constantin Moruzi (1793–1796)”, în Analele Academiei Române, II, tom XV: 1892-1893, București, 1895, p. 10.
- 11
Nicolae Angelescu, Plimbări și mici excursii, Ed. Adrianso, Râmnicu Vâlcea, 2005, pp. 325-326.
- 12
Ibidem, pp. 278-280.
- 13
Ibidem, p. 281.
- 14
Mihai Gherghina, Hoinar prin Râmnicul de altădată, vol. II, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2020, p. 242.
- 15
SJVAN, fond Primăria Râmnicu Vâlcea, dos. 27/1940.
- 16
Constantin Grigore, Râmnicu-Vâlcii loc de amintiri şi recreere Monografie–ghid, Ed. Primăriei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1944, p. 48.
- 17
Vasile Roman, Mărturii şi evocări, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 224.
- 18
Istrate Purece, Un monument uitat: Fântâna lui Filaret, în „Studii Vâlcene”, Râmnicu Vâlcea, 1974, pp. 197-199.
- 19
Vasile Roman, op. cit., pp. 225-226.
- 20
Lista bunurilor din patrimoniul cultural național al R.S.R. (monumente istorice) – 1980, vol. III, p. 3.
- 21
Cf. Listei Mon. Ist. din 1991, la această dată, încă mai figurează la Complexul muzeal de la Troianu – Râmnicu Vâlcea, cu codul 39 D 010.
- 22
Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 1993, pp. 143-144.