I
Sus pe Piscul Măgurii, lumea e mai aproape. O poți atinge cu privirea. Ești pe un petec rupt din acoperișul lumii.
Voicu își așeză mâna strașină la ochi și călători cu privirea, la deal, la vale, urmărind apa Oltului, îl trecu cu ușurință, fără să se ude. Privirea nu se udă când trece Oltul. Doar lacrimile o pot uda, când trec șiroaie, curățind întristarea, ce se agață șireată de marginile cugetului. Se simțea atât de puternic, pe petecul lui așezat undeva pe acoperișul lumii. Avea o întreagă lume, așezată la picioare. Ridică brațele să o cuprindă. Îi era dragă lumea și caută să cuprindă cât mai mult, dar cerul îl opri, că așezase chiar atunci stăvilar, să nu curgă norii dincolo de hotar. Dar era atâta pace în văzduh, de se ridica făptura din cuibul ei, așa, să-și scrie dorința pe cât cuprinde, să fie acolo, să se știe, pentru un strop de veșnicie.
Ar fi stat așa, mult și bine, până pleca soarele să viziteze luna, dar dincolo de Olt, fără să coboare privirea, la aceeași înălțime cu Piscul Măgurii, i se arătă, așa, lămurit, un hotar împrejmuit cu flăcări, ce-și jucau auriul spre mijloc, apărând un chip, ca apoi să coboare în altă culoare, ca o ferecătură, ce semăna a zid de cetate.
Catinca se apropie tiptil, să nu atingă perdeaua norilor, stricând imaginea. Își cercetă feciorul, și înflori bucuria în cugetul ei. Parcă era Spirea. O clipă, crezu că e Spirea. Nu era Spirea, era doar lăstarul lui.
— Voicule, mamă! Stai și te uiți în zări și eu îmi frâng mâinile, până-mi trosnesc încheieturile. Ce facem noi pe această lume? Hai, spune! Ce facem cu Moara lui Greere?
— Mamă, acolo dincolo de Olt, în dreptul nostru, pe tărâmul celălalt, vezi ceva înconjurat de flăcări, așa ca o ferecătură, cum am văzut eu icoana Măicuței Domnului, în biserica de la noi?
— Nu văd nimic! Ce să văd? E doar curcubeul. N-ai mai văzut așa ceva? A plouat dincolo de Olt și la noi e soare. Astea sunt socoteli cerești, nu le pricepem noi. Asupra noastră sunt apăsări grele. Știi cât de grele? Îți spun eu. Cât pietrele de moară!
— Chiar nu vezi! Acolo unde se sprijină curcubeul, e o împletitură, din care pornesc flăcări argintii, ce joacă până la mijloc. Ce-o fi însemnând asta?
— Înseamnă că vrei să treci Oltul, că așa mă gândii eu.
— Crezi tale, că dacă trec Oltul, pot atinge capătul curcubeului? Nici gând! Se mută. Nu-l pot atinge niciodată!
— Nu curcubeul mă frământă pe mine. Altfel stau lucrurile. Uite! Am băgat mâna în tingire și-am scos punga cu galbeni. Trebuie să răscumpărăm Moara lui Greere. După cum știi, am pus-o zălog pentru necazurile noastre, dar după judecată am rămas volnică. Plătim datoria, și gata, am scăpat. Dar vezi tu, banii sunt jurați. Ne aduc necazuri mari. Nu rămâne nimic în urma noastră, se risipesc toate.
Mergi maică la Schit, peste Olt la Frăsinei. E acolo un părinte Policarp. Îl caută o lume întreagă, pentru toate necazurile. Întrebi, până dai de urma lui. Roagă-l să facă slujbă de dezlegare asupra banilor, să ne putem atinge de ei. Apoi să lași spre pomenire, cu soroc îndelungat, după cum te-o învăța, pentru sufletul lui Spirea, tatăl tău, cu odihnă și toate cele ce se cuvin, că a fost și el om pe lumea asta. Iar la urmă să citească și mai puternic, pentru soarta ta cea bună. Pe mine, să nu mă treci, că sunt întinată rău în păcate. Că altfel m-aș fi dus de mult eu, dar m-am gândit, că e mai bine să meargă acolo, un suflet neprihănit.
Voicu se dezlipi cu greu de priveliștea ce sta neclintită. O ascunse cu grijă în el și se întoarse spre Catinca, încredințând-o că a ascultat tot ce a spus.
— Bine! Și cum ai vrea să trec Oltul. Eu n-am trecut niciodată pe tărâmul celălalt!
— Asta-i acum! Cum treci? Cum trece toată lumea. Cu luntrea. E un luntraș Pătru, care se cunoștea bine cu tatăl tău.
— De ce să trec Oltul? Merg mai bine în sat, caut pe taica popa și ne citește ceva.
— Ascultă ce-ți spun! Doar dincolo de Olt, la Frăsinei, avem ocrotire și dezlegare, pentru că prin mâinile lui Spirea a trecut piatră cu piatră la ridicarea blagoslovitei biserici, după ce a scăpat din temnița de la Văcărești.
De bună voie și-a luat canonul, drept mulțumire pentru vorba bună pusă de starețul Calinic, care acum este vlădică dincolo peste Olt, unde tot te uiți tu.
— Spune-mi așa lămurit! Să pot pricepe și eu. De câte ori mi-ai povestit câte ceva, din faptele petrecute atunci, eu nu am reușit să înțeleg prea mult.
— Dacă mintea-ți stă prin nori și nu vrei să-ți deschizi urechile la cuvintele mamei tale, ce să-ți fac eu? Ascultă măcar acum, cu mai multă luare aminte: tatăl tău a fost în tabără la Râureni, alături de așa numitul Magheru și după ce s-a terminat rău acolo, nu s-a lăsat, a continuat revolta aici. Nu a predat hârtiile și armele. A ridicat întreaga suflare întărâtând cârmuitorii, care nu au stat cu mâinile în sân. Caimacanul cel mare, Constantin Cantacuzino, a cerut ajutor la oștirea împărătească, să poată pildui pe răzvrătitori. Așa au venit peste noi cazacii, dar și turcii lui Fuad Efendi. Și l-au prins pe Spirea al nostru, cu 150 și mai bine de împotrivitori, luându-le armele și orice alte hârtii, ce s-au găsit la dânșii. Pe cei mai vinovați, 23 au socotit ei, i-au pus în lanțuri, spre a fi închiși la mănăstirea Văcărești.
De atunci a început chinul meu. Am pus moara zălog și am făcut drumul ca-n palmă până la Văcărești, să-l scot pe Spirea din lanțuri. Am închis din ochi și-am dat bani în stânga, și-n dreapta, la toți împăunații, care promiteau marea cu sarea, dar nu făceau nimic. Așa că am rămas fără nici un sfanț. Numai Tatăl Ceresc mi-a îndrumat pașii spre mănăstirea Cernica, cu gândul să cer milă să pot ajunge la tine acasă. A fost așa ca o minune, că tremură carnea pe mine și acum. Părintele Calinic, care era atunci mai marele mult blagoslovitei mănăstiri, mi-a ascultat tot oful, m-a mângâiat cu privirea-i blândă, care răsărea dintr-un chip luminat și m-a îndrumat să merg în biserică la icoana Sfântului Niculae să mă rog așa, după cugetul meu, să-i spun sfântului tot ce stă deasupra capului meu. Așa am făcut. Am udat cu lacrimi podeaua. Curgeau din ochii mei pârâu de lacrimi, da’ nu știu nici acum, de unde izvora.
Am rămas trei zile și trei nopți, cum e rânduiala cea veche în sfintele mănăstiri. Parcă a fost o clipită, un vis, altfel sta asupra mea mersul timpului. Mă făcusem fulg și o liniște nemaipomenită coborâse în mine. Așa, cum să-ți spun: a apărut în fața mea părintele Calinic și era tare bucuros, că a fost primită rugăciunea mea. Eu ascultam și nu mai puteam să vorbesc, îmi pierise graiul. Sorbeam cuvintele și rămâneau lipite în mine.
Să mergi liniștită, că o să-ți găsești bărbatul acasă! Așa l-am auzit. Iar eu, ca o femeie proastă ce sunt, rămasă fără grai, nu i-am mulțumit. Parcă i-am sărutat mâna, dar nu bag mâna în foc, că am făcut măcar asta. Mă făcusem mică, mică de tot.
Să vezi tu ce-nseamnă grija părintească! Crezi că m-a lăsat să plec așa de capul meu? Mă pierdeam. Eram răvășită rău. M-a dat în grija unor negustori, care mergeau după sare la Ocne și m-au lăsat dincolo de Olt, la Râmnic.
Așa a fost! Când am ajuns acasă, aici în Piscul Măgurii, Spirea era cu tine. Apoi știi prea bine, că aveai și tu câțiva anișori, dar îți place să mă ții pe loc să-ți tot povestesc. Cum a fost și așa, și pe dincolea, să-mi răscolești tot sufletul, că parcă nu sunt destul de amărâtă.
Ajunsese Spirea ca o umbră, nu mai avea nici o vlagă în oase. I-am oblojit rănile cum am știut mai bine, până l-am pus pe picioare. Așa cum era numai gândul la răzvrătire îl avea. Curăța armele cât e ziua de lungă. Când a auzit că vlădica Calinic ridică un nou lăcaș la Frăsinei, nu a stat prea mult pe gânduri, a trecut Oltul și a ajutat după puterile lui. Și-a luat canon de mulțumire, pentru vorba cea bună pusă acolo sus la stăpânire de vlădica pentru el. S-a întors liniștit și, nu după mult timp, s-a mutat dincolo, unde mergem cu toții.
Ne-a lăsat prin ultimul grai, punga cu galbeni, dar sunt bani răi, cu multe jurăminte asupra lor. Sunt bani strânși pentru arme. Că nu mai e nevoie de arme, că e liniște acum, e altă socoteală. Dar noi, nu ne putem atinge de ei, că sunt jurați.
Te uiți la mine, de parcă acum mă vezi prima dată. Eu zic să te hotărăști, că se face târziu și te apucă noaptea pe drumuri necunoscute.
— Merg pe urmele tatălui meu, fac așa cum spui! Dar n-o să fiu în primejdie mare cu atâția bani asupra mea?
— Să nu ai grijă! Dacă ai plecat pe acest drum, ai ocrotire, nu se atinge nici vântul de tine. Acum, ce te învăț eu? Ești om mare. Doar n-o să-i ții la vedere. Îi pituli sub brâu. Te încingi bine peste ei și nu pomenești la nimeni despre bani. Îți dau bani pentru cheltuială și nu umbli la pungă, până nu o așezi la dezlegat.
— Acum și tălică, te porniși ca iureșul. Parcă pleacă moara undeva. Ce nu mai putem amâna? Să ne mai gândim, să mai întrebăm pe cineva…
— Voicule, când ți-am spus o vorbă, vorbă să fie! Tu vrei să rămânem așa, de râsul orișicui? Să se risipească totul, să plece de-a valma agoniseala noastră? Vrei cu tot dinadinsul să rămânem pălmași? Se răsucește pe toate părțile Spirea în mormânt.
— Că tale vorbești așa și pe dincolea, dar nici nu vrei să te uiți dincolo de Olt, să vezi locul acela prins ca-ntr-o ferecătură. Uite, că merg! Da’ să-mi dai…, că nici nu știu cum să-ncep.
— Ce să-ți dau? Hai, spune o dată!
— Nu mă duc desculț sau în opinci, acolo la Schit. Cu punga de galbeni la brâu și desculț! Dă-mi cizmele lui tata, să arăt și eu a om.
Catinca nu-i răspunse, dar nici Voicu nu aștepta un răspuns. Aveau ei înțelesul lor. Se-nțelegeau din priviri. Mai călători o dată cu privirea dincolo de Olt și se dezlipi cu greu de pe strașina lumii, unde avea ca-n palmă, tot ce era cuprins sub cupola ce-l acoperea. Se scutură de povara ce-l apăsa, prinzând trainic firul vieții, își croi în minte calea cea dreaptă, dar nu se lăsă prădat de gânduri, și întrebă:
— Dacă tot trebuie să plec, îmi dai și mie calea cea mai dreaptă, ca să ajung cât mai de grabă la Olt?
— Mare scofală! Treci pădurea, cobori spre apa Trantului și apoi o tot ții pe firul apei, care te duce drept la Olt. Că doar în Olt își varsă apele. Nici nu faci mult. Să zicem, că se mută soarele cam două palme pe cer.
Fără să mai scoată o vorbă, îl pregăti la repezeală pentru drum, încredințându-i punga cu galbeni, ținută la loc dosit, până o veni timpul dezlegării de orice jurământ.
Voicu coborî din Piscul Măgurii, apucând pe Zăcătoare, să ajungă cât mai de grabă la Olt. Cunoștea locul, numai pe tărâmul celălalt nu călcase niciodată. Un fel de necunoscut îl înconjura și-l toca cu tot felul de întrebări: Cum o fi lumea dincolo de Olt?
Cu cizmele prea mari pentru picioarele lui, dar care-i dădeau încredere la fiecare pas, că cizmele lui Spirea au umblat mult și au fost martore la câte și mai câte, dar nu vorbesc, nu au grai, își văd serioase de drumul lor.
Întinse pasul, așa voinicește, călcând apăsat și nu așa la-ntâmplare. Să simtă pământul că are cizme. Îi cunoștea asprimea, fiind mai tot timpul desculț.
Ajunse la Crucea Vlădicăi. Sunt multe cruci care stau drept semn de hotar. Voicu le cunoaște pe toate, dar cea mai făloasă și mai aproape de el stă întotdeauna Crucea Vlădicăi.
Se apropie încet, parcă voia să nu strice liniștea din poiană. Așa se cuvine, când te afli în fața unei Sfinte Cruci, chiar dacă stă înfiptă la marginea pădurii.
Crucea e mare, din piatră dăltuită. Cu multe semne pe ea. Voicu trecu mâna peste înfloritura scrisului, parcă voia să locuiască în el scrisul acela. Aplecă genunchii la pământ și atinse cu fruntea piatra crucii. Brațele crucii se înclină, curg, spre a prinde într-o îmbrățișare marginile gândului. Gândul lui Voicu este răzleț. Zboară până la Soare Apune, dincolo, pe tărâmul celălalt.
Acolo în poiană se ținea o slujbă în taină adâncă. Voicu nu vedea, nu auzea. Fruntea i se contopise cu piatra, când copacii își înclinau crengile în metanie, dând răspuns la fiecare rază de lumină prin bătăi de frunze și lacrimi înmiresmate ce curgeau din tulpină, transformate așa, dintr-o dată, în mărgele ce se înșirau prin poiană. Mărturiseau acum tot ce-au văzut, prin mii de ochi iscoditori, cu verde stins podoabă. Bradul se-nfioră, pornind în hohote de plâns, cu lacrimi mari înmiresmate, ofrandă răspândită în poiană.
Voicu dezlegă punga cu galbeni ascunsă sub brâu, și-o așeză la piciorul crucii. Se uită în toate părțile să nu fie văzut de omul cel rău. Oamenii ca oamenii, trec la deal, la vale, și când dau cu ochii de bani se schimbă. Fierbe sângele în ei. Li se întunecă mintea și fac rele. Nu trebuie să aibă nici o teamă. Se află în fața Crucii Vlădicăi și are ocrotire.
Auzi un trosnet. Nu era nimeni. O salcie plângătoare număra în gura mare metaniile, deschizând și închizând peștera încăpătoare ce se formase în ea. Căuta de mult un sihastru să-l ferească de vreme rea.
Voicu nu luă în seamă salcia, nici nu-i înțelese chemarea. Chiar dacă ar fi avut acest dar, nici nu i-ar fi trecut prin gând să locuiască într-o scorbură, chiar dacă era așezată într-o salcie plângătoare. Sau să pună la păstrare punga cu galbeni în deschizătura sub formă de inimă. Mai bine așeză punga la locul ei, îmbrățișă crucea drept mulțumire pentru apărarea ce-o căpătase în călătoria spre tărâmul de dincolo de Olt, când auzi în urechea dreaptă îndemnul mamei: să nu stai gură căscată, că ajungi prea târziu și rămâi fără blagoslovenia ce trebuie luată, pentru vorba aceea ce-o știm numai noi.
Bobițe de rășină, mititele ca mărgelele de pe ie, se răspândiră prin poiană, se ciocniră jucăușe în fața Crucii Vlădicăi, răspândind mireasmă dulce, dulce ca mierea din ștubeu, unde lucrau de zor albinele, așezând cu migală ceară lângă ceară, pe un fir luat din perdeaua dantelată a unui păianjen bogat. Se îngrijeau să ridice un sfeșnic în poiană, pentru nopțile când luna avea osteneală și rămânea răsturnată în puful unui nor îmbufnat.
Voicu simți mireasma, dar crengile se ridicară, bătând din palme, spre a-i deschide calea celui ce fusese parte, fără să știe, la ritualul lor din poiană. Chiar atunci o ciocănitoare bătea de zor toaca. Se cam înfoia în mândrie, că nu știe nimeni mai bine ca ea. Soarele sta de strajă. Se mai ridicase o palmă pe înaltul cerului. Nu se oprește, așa ca orișicine. Măsoară timpul. Nu poartă grija lui Voicu. Dacă nu vrea să se grăbească, n-are ce-i face.
Toaca îi îndemnă pașii, coborând la repezeală pădurea, folosind poteci mai dosite, să nu-l ia pe nepregătite o întâlnire neașteptată și poate cu-n om rău.
Ajunse la apa Trantului. Nu mai avea mult. După spusele mamei, era floare la ureche. Ținea firul apei și-l ducea fără greș direct la Olt.
Urmări glasul apei, care clocotea de furie, când se lovea de o piatră. Valea Trantului e plină de pietre, sunt colorate, cu forme pornite din meșteșugul apelor. Le mângâie apele, le alintă, cânt trec gălăgioase povestind ce-au întâmpinat și cât de greu le-a fost să învârtească de atâta amar de ori roata morii, primind drept răsplată doar un praf de făină, scăpat printre crăpăturile zâmbărețe, cum scapi vorba cea rea și n-o mai poți îndrepta niciodată.
Voicu sări din piatră în piatră, să nu ude prea tare cizmele. Apele îl judecă și nu după cum vrea el. Au judecata lor. Îl judecă după greutatea cizmelor, care le atinge spinarea. Altfel stă legea când picioarele sunt libere ne-ncătușate în piele, prinzând fiorul apelor, care urcă până la glezne și urcă câte-o dată până ating creștetul luminându-l de toată întinăciunea, prin surâsul zânelor, ce se prind într-un dans peste ape.
Întinse pasul, să nu crească prea mult soarele pe cer. L-ar fi oprit. Dar soarele are rânduiala lui, nu se supune dorințelor. Doar luna reușește să împrumute câte-o rază, să încălzească inimi singuratice, la ceas de taină.
Se opri, lăsând să crească soarele cât o vrea. Ascultă cu atenție, și o luă tiptil pe marginea apei. Se dumiri. Două femei spălau cu grijă podoaba iilor, le învârteau pe toate părțile urmărind râurile cusute cu migală, să nu se verse în apele viclene, ducând meșteșugul lor în satele vecine. Dar albia Trantului nu poate primi atâtea râuri. E doar atât, cât poate să reziste când vin asupra ei năvalnice puhoaie.
Femeile țin cu sfințenie la râurile strânse cu migală pe albul pânzei, ca o hartă care ține strânse hotarele satului lor. Totul se moștenește, stând într-o rânduială pornită din vechime. Parcă ar fi o pecete, așezată spre inimă, ce coboară încet, spre mâini lucrătoare.
Modelele sunt păstrare în cufere mici, dosite cu grijă, într-un cotlon al minții, zăvorâte cu lacăte mari, care atârnă ca niște cercei de domnițe și nu se deschid niciodată, nici chiar la atingerea cu iarba fiarelor, atât de mult căutată.
Lucrau cu sârg, cu picioarele în apă, ude de atâta vânturat, de puteai să le storci și să le așezi la uscat pe iarbă.
Voicu se uită, o dată, de două ori, dar se rușină, socotind în sine, că nu e bine să privească pe furiș, la ceea ce apa reușea să dezvelească, devenind lipitoare pe trup.
Trase perdeaua de frunze și rămase în minte doar cu imaginea iilor așezate pe lespedea lată cât o față de masă. Nu mai zăbovi, întinse pasul, cu toată greutatea cizmelor, care răvășeau pământul. Le cunoștea pământul călcătura. Trecuseră de prea multe ori pe aici.
Ajunse la locul unde apele erau mai sfătoase, dând drumul în crețuri mici, la atâtea povești, sorbite cu poftă de pâlnia largă a Oltului. Și erau fericiți ochii care prindeau putere să vadă atâta bucurie, scăpată dintr-o mână ce străjuie-n văzduh. Mulți împărați ar fi voit să vadă, ceea ce era de văzut, dar n-au văzut nimic, că ochii lor secați, se îndreptau în goană spre Apus.
