Viața Distrasă

După ce ne-a promis o utopie tehnologică, cybercultura noastră ubicuă și intruzivă a precipitat, în schimb, o criză spirituală în care experiența umană a fost în mod sistematic fragmentată și coerența sinelui amenințată din ce în ce mai mult. Trăind într-o cultură a distragerii organizate, gândurile noastre sunt izolate și deconectate, împiedicându-ne să vedem și să experiem integritatea vieții. Distragerea și fragmentarea au consecințe negative pentru organizarea cunoașterii. Ele ne împiedică să ne angrenăm în adâncul nostru duhovnicesc și ne lasă incapabili de a sonda adâncimea spirituală a celorlalți, căci, pierzând legătura cu personalitatea noastră, nu putem primi nici personalitatea aproapelui și nici pe cea a lui Dumnezeu.

Începând din 2009, ziarul New York Times a publicat o serie de articole intitulate „Atras spre distragere” punând accentul pe accidentele și fatalitățile în care au fost implicați șoferi distrași1. Seria cu pricina s-a extins incluzând „Îngrijirea medicală distrasă”, raportând un număr mare de doctori care răspund la telefon în timpul operațiilor, personal medical care trimite sms-uri în timp ce operează mașinile cardio-pulmonare și anesteziști care și-au procurat bilete de avion online2.

Distragerile create de social-media în timpul serviciului produc pagube economiei americane în valoare de 650 de miliarde de dolari anual, întreruperile având loc la fiecare 10 minute, cu muncitorii petrecând 41% din timpul lor de lucru pe Facebook. Doar în Statele Unite, peste 12 miliarde de ore colective sunt petrecute navigând pe rețelele de socializare în fiecare zi. Studentul de facultate petrece 3 ore pe zi pe rețelele de socializare și doar 2 ore învățând. Pe lângă statisticile oficiale, există o abundență de dovezi anecdotice precum cea din septembrie 2013, când pasagerii unui tren din San Francisco nu au băgat de seamă, din cauză că erau distrași de tablete și celulare, prezența unui individ înarmat care mânuia un pistol în văzul tuturor preț de câteva minute bune înainte de a fi împușcat de un navetist de 20 de ani (întregul episod a fost filmat de camerele de supraveghere ale trenului).

Pe lângă costurile financiare și pierderile de vieți omenești se adaugă și implicațiile spirituale pe care New York Times și Centrele de Prevenire și Control din Statele Unite nu au competența de a le diagnostica, și anume, pierderea factorului uman, fragmentarea subiectivității umane și crescânda incoerență a sinelui. În cartea sa recentă, Lumea de peste capul tău, Matthew Crawford s-a referit la această situație ca la o „criză a proprietății sinelui”, arătând că acum ne aflăm într-o „economie a atenției” în care, de fapt, „atenția nu mai este a noastră, așa încât să o direcționăm unde voim”, făcând din „efortul ca să fim pe de-a-ntregul prezenți” un zbucium irecuperabil. Crawford arăta că nevoia noastră nestăvilită de distracții nesfârșite se datorează conținutului irelevant al acestora, dezvăluind o criză mai adâncă a valorilor. Potrivit lui Crawford, noi am devenit „agnostici” în chestiunea „la ce suntem atenți”, ceea ce înseamnă că nu mai știm ce să prețuim3. În consecință, viețile noastre interioare devin „lipsite de formă” și devenim susceptibili la ceea ce ne este prezentat de acele puternice forțe comerciale care au luat locul autorităților culturale tradiționale4. Pe de altă parte, a fi atent reprezintă primul pas în a ne revendica umanitatea, factorul uman și autodeterminarea noastră ca ființe umane. Alegem la ce suntem atenți și, într-un sens foarte real, aceasta determină ceea ce este real pentru noi, ceea ce este prezent în conștiința noastră. Prin contrast, distracțiile și fragmentarea dezvăluie un gol moral care se află în centrul existenței noastre, determinându-l pe Crawford să îndemne la o „etică” și „asceză” a atenției a timpului nostru, întemeiată pe structurarea realistă a minții umane5.

Crawford arăta că nevoia noastră nestăvilită de distracții nesfârșite se datorează conținutului irelevant al acestora, dezvăluind o criză mai adâncă a valorilor. (…) Pe de altă parte, a fi atent reprezintă primul pas în a ne revendica umanitatea, factorul uman și autodeterminarea noastră ca ființe umane. Alegem la ce suntem atenți și, într-un sens foarte real, aceasta determină ceea ce este real pentru noi, ceea ce este prezent în conștiința noastră.

Lucrarea anterioară a lui Crawford a fost un eseu despre importanța muncii, în care deplângea pierderea competențelor manuale în detrimentul culturilor digitale care, crede el, au distanțat ființele umane de unelte și de lumea fizică în care acele unelte au fost menite să lucreze. În mod nesurprinzător, propunerea sa de a avea o „etică” și o „asceză” a atenției este centrată, în mod similar, pe participarea într-un meșteșug calificat sau o practică, o activitate care necesită ca meșteșugarul să se agațe de o realitate obiectivă, direct și cu atenție, fiind astfel pe de-a-ntregul prezent.

Fiind cu luare aminte

Fără a dori să minimalizez importanța meșteșugului calificat (pe care Sfântul Munte l-a practicat și susținut de-a lungul istoriei sale îndelungate), aș dori să mă axez pe momentul „atenției” însăși, care are loc, în mod logic, înainte și, oarecum, poate fi independent de orice activitate (care este logic subsecventă), pentru care ar fi necesară sau folositoare această atenție. Precum vom vedea, atenția ne oferă un răspuns profund și eficace la cultura noastră modernă a distracțiilor organizate. Cu siguranță, „etica” și „asceza” atenției pe care le urmărește Crawford sunt centrale în Antropologia Ortodoxă și psihologia morală, și anume: practica atenției (προσοχή) sau „de a da atenție” (a lua seama) la tine însuți (προσέχειν σεαυτῷ)6. Această frază - care numai în mod superficial este înrudită cu îndemnul socratic „cunoaște-te pe tine însuți” (γνῶθι σεαυτόν)7 – se regăsește în forme variate în Noul Testament dar, de fapt, derivă din Deuteronom IV, 9: „Ia aminte la tine însuți, păzește-ți inima cu sârguință” (πρόσεχε σεαυτῷ καὶ φύλαξον τὴν ψυχήν σου σφόδρα), sau din altă parte, Deuteronom XV, 9, unde se spune: „Păzește-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit” (πρόσεχε σεαυτῷ μὴ γένηται ῥῆμα κρυπτὸν ἐν τῇ καρδίᾳ σου, ἀνόμημα)8. Fraza, care este un imperativ moral, are o istorie bogată, din care numai câteva exemple vor fi redate aici.

În cartea Viața lui Antonie, din secolul al IV-lea, ni se spune că prima practică ascetică în care s-a angajat Sfântul Antonie înainte de a merge în pustie a fost să „ia aminte la sine însuși”9. Contemporanul mai tânăr al Sfântului Antonie, Sfântul Vasile al Cezareei Capadociei, a scris ceea ce se pare că ar fi chiar prima sa predică, dedicându-o pasajului de la Deuteronom XV, 9: La cuvintele, „Cunoaște-te pe tine însuți”10. Deși Viața lui Antonie nu descrie practica luării aminte în detaliu, Vasile o descrie pe larg. Departe de o „observare a sinelui” exterioară și neavând nimic de-a face cu absorbirea solipsistă de propriul sine, „luarea aminte” are o viziune comprehensivă, fiind în același timp: (1) trezirea principiilor raționale pe care Dumnezeu le-a sădit în suflet; (2) paza vigilentă asupra mișcărilor minții, care guvernează mișcările trupului și ale societății ca un întreg; (3) luarea aminte a întâietății minții (sau a sufletului) față de trup și a frumuseții lui Dumnezeu în fața plăcerii simțurilor; (4) racordarea la realitate și respingerea fanteziilor mintale; (5) examinarea de sine și refuzul amestecului în treburile celorlalți; (6) cunoașterea lui Dumnezeu mijlocită de sine ca chip al lui Dumnezeu, concluzie prin care Sfântul Vasile cel Mare încheie întreaga predică: „Drept aceea, ia aminte la tine însuți, ca să iei aminte la Dumnezeu!”11.

Practica luării aminte la sine, bine stabilită în secolul al IV-lea, a rămas centrală în antropologia și morala creștină. Generațiile următoare de scriitori și trăitori au dezvoltat conceptul, în general, aliniind luarea aminte cu practicile înrudite precum „liniștirea” (isihia) și „privegherea” (nepsis)12. În această formă mai comprehensivă – deja sugerată de Sfântul Vasile – i s-a dat un rol fundamental în viața creștină și a fost până la urmă considerată ca o presupoziție necesară sau o pre-condiție pentru mântuire13.

Accentul extraordinar dat luării aminte este explicat, atât pentru faptul că, în mod natural, mintea umană este predispusă la neatenție, cât și pentru că dezintegrarea vieții lăuntrice a început precis prin cădere, când omul s-a separat de Dumnezeu. Din acest punct de vedere, distragerea a fost în mod corect numită ca fiind „păcatul originar al minții”.

Noțiunea de greșeală primară ca o cădere din luare aminte în împrăștierea minții este un element central al teologiei scriitorului din secolul V, Diadoh al Foticeii: „Cunoștința divină ne învață că facultatea perceptivă naturală a noastră este singură, dar că s-a împărțit în două moduri de operare ca rezultat al neascultării lui Adam”14. Creat cu o singură, simplă, și nedespărțită conștiință, căderea a stricat integritatea sinelui în două activități potrivnice, una trasă către realitățile divine, alta, trasă înspre afară, către părelnica suprafață a lumii văzute, prin percepția simțurilor și subiectul unui proces de continuă fragmentare.

De asemenea, vom găsi păreri similare în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul (†1346), care argumentează că mintea umană, creată într-o stare de odihnă, a devenit agitată și distrasă când a căzut din har alegând senzațiile corporale în locul lui Dumnezeu și, ca urmare, s-a pomenit pe sine pierdută și rătăcind printre lucrurile lumii15. Sfântul Grigorie Palama, făcând probabil aluzie la învățăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, declara că: „Un mare învățător a spus că după cădere ființa noastră interioară naturală se adaptează pe sine după formele exterioare” și îndeamnă cititorul să „ia aminte la sine însuși” citând direct din Deuteronom XV, 916.

Uitând de Dumnezeu și lipindu-ne de lume, devenim subiectul unor dorințe nesănătoase și comportamente care creează dependență, mânați de o continuă preocupare și vânare de nimic. Fiind țintiți spre aparențele superficiale ale lucrurilor, nu mai avem conștiința înțelesurilor acestora și a relaționării reciproce, dar căutăm numai acea parte a unui obiect sau persoane care ne poate satisface dorința noastră temporară de plăcere. Obișnuindu-se cu predarea noastră către înclinările și impulsurile noastre iraționale, mintea devine înrobită de senzații (trupești sau psihologice); ne frângem în fragmente izolate, ducând vieți duble sau triple, fiind sub-împărțiți între fapte disipate, în așa fel, încât vânarea noastră de plăceri contribuie nu doar la unirea sinelui cu lumea, ci și la o dezintegrare și dezorganizare a amândurora. Divizată de faptele împrăștiate ale senzațiilor iraționale, mintea primește doar impresia trecătoare a ceva finit și izolat de orice altceva17.

Fiind țintiți spre aparențele superficiale ale lucrurilor, nu mai avem conștiința înțelesurilor acestora și a relaționării reciproce, dar căutăm numai acea parte a unui obiect sau persoane care ne poate satisface dorința noastră temporară de plăcere.

Condiția aceasta a fost diagnosticată și descrisă de scriitorii și părinții ortodocși duhovnicești, care o numesc „împrăștierea” sau „risipirea” minții. De exemplu, Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, susține că „pe cât viața noastră interioară este într-o stare mai împărțită și mai risipită între multe lucruri contrare, cu atât suntem mai neputincioși în a participa în viața cu Dumnezeu. Noi ne dorim lucruri opuse și contrare, și suntem rupți în bucăți de războiul neistovit dintre ele, iar aceasta se numește „dezbinarea minții,” o condiție ce împarte și nimicește sufletul. Câtă vreme suntem răniți de lupta gândurilor, și câtă vreme suntem stăpâniți și constrânși de patimi, noi înșine suntem fragmentați și rupți de Unitatea dumnezeiască”18.

Totuși, dacă atenția este răspunsul la dilema fragmentării și dezintegrării umane, scopul nu este reîntoarcerea la o presupusă formă edenică a conștiinței, ci mai degrabă către harul Duhului Sfânt, plăsmuit în inimile noastre la momentul botezului nostru. Această focusare sacramentală este centrală teologiei duhovnicești a lui Diadoh, pentru care însănătoșirea începe prin darul Duhului Sfânt, câtă vreme dualitatea sinelui căzut este unită prin invocarea rugăciunii lui Iisus19. Urmarea este că motivația primară de a lucra la atenția interioară, scopul de a te întoarce înlăuntru și de a coborî în inimă, este acela de a-L întâlni pe Duhul Sfânt sălășluit acolo, un principiu care a fost în mod consistent și sistematic reafirmat de toți isihaștii bizantini târzii20.

Aceeași învățătură o aflăm practic în Sfântă Scriptură. Fiul risipitor și-a lăsat casa și a plecat într-un loc îndepărtat, unde – ne spune Evanghelia – a risipit (împrăștiat) averea/ ființa sa (διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ) (Luca XV, 13). La nivelul aceasta înseamnă că și-a cheltuit toți banii săi, dar înțelesul mai adânc este că și-a risipit averea sufletească, moștenirea noastră spirituală, căci „ființa” noastră este duhul pe care Dumnezeu l-a sădit înlăuntrul nostru și, în care, prin Sfântul Botez, a sădit însuși harul Său, îmbrăcându-ne pe noi în „haina cea dintâi a slavei” (cf. Luca XV, 22), și „a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre” (Galateni IV, 6). Noi însă, când ne despărțim de acest har, pierdem unitatea spirituală și devenim fragmentați.

Concluzii

Mintea umană căzută este fragmentată, predispusă necontenit la distracții și împrăștiată într-o infinitate problematică de gânduri și senzații difuze. Mințile noastre sunt întotdeauna în altă parte decât trupurile noastre. În loc să lucrăm la ameliorarea acestei slăbiciuni constitutive, noi ne-am construit o cultură a distracțiilor organizate, ajutând și sprijinind mintea să-și consolideze condiția sa căzută. S-ar putea argumenta că însuși computerul este ca o minte căzută, o extensie puternică a dorințelor noastre dubioase, creat după chipul nostru. Zăbovind fără ca să se regenereze într-un tărâm al iluziilor, vrăjit de imaginile care zboară pe ecranele computerelor noastre, noi devenim niște „muște plictisitoare de pradă pe fereastra camerei”21, disperate să consume toată inutilitatea lumii.

Și totuși, noi nu suntem prădătorii, ci prada. Noi nu suntem cei care utilizăm informațiile tehnologice și social-media, ci mai degrabă suntem folosiți, manipulați și exploatați de ele. În cultura noastră a distracțiilor, spațiile publice sau private sunt saturate de tehnologii create special pentru a ne captura și reține atenția; viețile noastre interioare, cât și trupurile noastre, sunt doar niște resurse gata de a fi exploatate de interese economice puternice. (Crawford sugerează că abilitatea de a fi distrasă este pentru minte la fel cum e grăsimea pentru trup). Atunci, focusarea noastră ar trebui să nu fie numai pe tehnologie și cultura digitală, ci pe interesele și motivațiile care le ghidează designul și promovează diseminarea lor în fiecare aspect al vieții noastre.

De-a lungul istoriei sale îndelungate, creștinătatea a fost adesea aservită structurilor politice și economice, uitând că Evanghelia nu derivă dintr-o cultură umană, ci este generatoarea unui nou mod de viețuire. Avem nevoie să recuperăm puterea Evangheliei ca forță ce se îndreaptă împotriva cursului culturii, nu cu scopul de a destabiliza societatea, ci pentru a crea comunități care afirmă viața. Trebuie să redescoperim, nu doar în teorie, cum credința și chemarea la sfințenie ne osebesc de lume, și să dăm naștere unei lumi noi, alternative; nu a realității virtuale, ci a realității virtuții22.

Pentru a fi în stare să realizăm chemarea noastră, luarea aminte trebuie să fie atitudinea și ethosul nostru fundamental. Fără luare aminte nu există rugăciune și fără rugăciune nu există comuniune cu Dumnezeu, nu există participare la viața divină. Practica atenției interioare, a coborârii minții în inimă, este, în același timp, o activitate cât și un mod de viețuire care ne plasează pe noi în existența autentică, adică, în relație cu Dumnezeu. De aceea, se spune adesea despre atenție că este echivalentă cu amintirea lui Dumnezeu și conștiința că harul Duhului Sfânt se află înlăuntrul nostru. Luând seama, luând aminte la noi înșine, este cea mai eficientă metodă de a recâștiga controlul în ceea ce privește autodeterminarea noastră, în ciuda celor care voiesc să ne-o răpească. Transfigurată prin har, atenția va descoperi noi obiecte vrednice de ea pentru că își va avea obârșia într-un nou subiect, nu din cele după asemănarea lumii, ci transformată prin reînnoirea minții (Romani XII, 2), posedând și fiind posedați de mintea lui Hristos (I Corinteni II, 16).

Practica atenției interioare, a coborârii minții în inimă, este, în același timp, o activitate cât și un mod de viețuire care ne plasează pe noi în existența autentică, adică, în relație cu Dumnezeu.

• 1

  În 2012 Centrul de Prevenire și Control al Bolilor din America a raportat 570.000 de accidente și 3.328 de morți, în creștere cu 9 procente față de anul precedent.

• 2

  50% din personalul medical auxiliar intervievat a recunoscut că au trimis mesaje pe telefonul mobil în timpul operațiilor și aproape 60% a recunoscut că a și vorbit la telefonul mobil.

• 3

  Matthew B. Crawford, Lumea de peste capul tău: Cum să devii un individ în era distracției, New York, 2015, p. 5. Simone Weil, „Atenție și Voință”, în Gravitate și Har, Londra, 2008, pp. 116-122.

• 4

  M. Crawford, Lumea de peste capul tău, p. 6.

• 5

  Ibidem pp. 7, 15.

• 6

  Traducerile variate ale lui προσέχειν reflectă multiplicitatea traducerilor Scripturii în limba engleză care oferă multe nuanțe ale înțelesurilor: „Ai grijă”, „Ia seama”, „Bagă de seamă”, „Grijește”, „Îngrijește-te cu atenție de tine însuți”. Grecescul προσοχή derivă din προσέχειν, care în sensul primar înseamnă a reține, a te întoarce către ceva. Deci, în acest context poate însemna a lua seama, a fi cu luare aminte, a te devota cuiva.

• 7

  Sfântul Grigorie de Nyssa, în Omilia sa „Despre cei adormiți”, identifica în treacăt cele două îndemnuri (GNO 9:40); precum și (pseudo?) Ioan Damaschinul, Sacra Parallela (PG 95: 1049), deși identificarea este înlăturată de diferențele dintre antropologiile creștină și elenistă; cf. John M. Cooper, Căutările Înțelepciunii: Șase moduri de viață în filosofia veche a lui Socrate și Plotin, Princeton, 2012, pp. 326-341 (Teoria lui Plotin despre persoana umană).

• 8

  Compară Luca XVII, 3 „Luați aminte la voi înșivă”, Fapte V, 35 „Bărbați israeliți, luați aminte la voi înșivă” și Fapte XX, 28 „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu”.

• 9

  Vita Antonii 3.1 cf. 91.3 – Antonie pe patul de moarte spune ucenicilor săi: „Să trăiți ca și cum aveți să muriți în fiecare zi, luați aminte la voi înșivă și aducându-vă aminte toate cele ce ați auzit de la mine” (ed. G.J.M. Bartelink SC 400:368). De notat faptul că această frază și practica corespunzătoare sunt bine atestate și de Pateric.

• 10

  PG 31:185-98. Fiind un eseu fundamental despre viață interioară, omilia Sfântului Vasile se regăsește în colecțiile filocalice bizantine și post-bizantine precum cea de la Lavra M 54 (pe care Paul Gehin o numește „Filocalia bis”). Vezi și Efrem Graecus, „La Cunoaște-te pe tine însuți”, K.G Phrantzoles, (ed.) vol. 2, Thessaloniki, 1989, pp. 142-198. După Rufin și Cassiodor, Origen se zice că ar fi scris și el patru omilii la Deuteronom care însă nu s-au păstrat.

• 11

  Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 2: „Rugăciunea trebuie lăudată pentru că naște în suflet o concepție distinctă a lui Dumnezeu. Și sălășluirea lui Dumnezeu este aceasta: a-L ține mereu în amintire pe Dumnezeu, puternic stabilit înlăuntrul nostru” (LCL1:16).

• 12

  Vezi, de exemplu, Sfântul Nichifor din Singurătate (†1340), Despre priveghere și păzirea inimii: „Unii sfinți au numit atenția drept paza minții; alții au numit-o păstrarea inimii, sau priveghere, sau liniștirea minții, iar alții în alte feluri. Toate expresiile acestea indică unul și același lucru” (Filocalia 4:26). Nichifor continuă prin a defini luarea aminte ca (1) semnul adevăratei pocăințe; (2) restaurarea sufletească; (3) ura față de cele lumești; (4) întoarcerea la Dumnezeu; (5) respingerea păcatului; (6) redobândirea virtuții; (7) încredințarea că păcatele au fost iertate; (8) trebuinciosul început al contemplării; (9) descoperirea lui Dumnezeu către intelect; (10) seninătatea minții; (11) înrobirea gândurilor; (12) palatul atenției la Dumnezeu; (13) cetatea întărită care ne permite să primim toate câte ni se întâmplă; (14) nivelul credinței, nădejdii și al dragostei. Vezi și Isihie, Despre priveghere, 115: „Dacă dorești să fii în Domnul […] cu toată puterea caută virtutea luării aminte – acea apărare și păzitoare a minții, acea liniștire desăvârșită a inimii și acea stare binecuvântată a sufletului când este liber de închipuiri” (Filocalia 1:182) și anonimul care se găsește în PG 147:828-32 sub numele de Kallistos Telikoudis.

• 13

  Vezi, de exemplu, Petru Damaschinul, „Paza minții”, (Filocalia 3:30).

• 14

  Diadoh al Foticeii, „Despre cunoașterea duhovnicească”, 25, (Filocalia 1:241) cf. Maxim Mărturisitorul Ambigua 45:4.

• 15

  Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre porunci și doctrine, 60: „Sursa și baza gândurilor noastre împrăștiate (λογισμοι) este starea de fragmentare (διαϊθεραισα) a memoriei noastre. Memoria a fost dintru început simplă și uniformă dar, ca urmare a căderii, puterile ei naturale au fost pervertite: și-a pierdut amintirea cea în Dumnezeu și a devenit compusă în loc de simplă, diversificată în loc să rămână uniformă (Filocalia 4:39).

• 16

  Sfântul Grigorie Palama, În apărarea celor care practică Viața Liniștei (Triadicalele 1.2; Filocalia 4:128) cf. Isihie, Despre Priveghere 172, „Vai mie căci ceea ce e înlăuntru este de pe-afară” (Filocalia 1:168).

• 17

  Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă, South Cancan, 2002, p. 93.

• 18

  Nichita Stithatul, Despre cunoașterea duhovnicească, 16-17 (Filocalia 3:330; Filocalia 4:144). Ca să fim succinți, am combinat ideile celor două capitole.

• 19

  Diadoh al Foticeii, Despre cunoașterea duhovnicească, 77-80, (Filocalia 1:279-82).

• 20

  Cf. Grigorie Sinaitul, Despre semnele harului și înșelare, 1 (Filocalia 4:257); și Kallistos și Ignatios, Metoda și canonul îndreptării cea după Dumnezeu 1, 4-6 (Filocalia 4:199-201). Doctrina aceasta are rădăcini mai vechi la scriitori ca Marcu Monahul, Către cei care își imaginează că sunt mântuiți prin fapte 56, 92, 118 (Filocalia 1:130, 133, 134-35); și Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 6 (CCSG 7:69-71); și este convenabil rezumată de Sfântul Nicodim, Manualul Războiului Nevăzut, Mahwah, 1989, capitolul 10.

• 21

  O frază adaptată după Emily Dickinson (†1886), De câte ori s-au clătinat picioarele noastre (poemul nr. 238, publicat postum în 1890).

• 22

  A se vedea aici studiul cu înțeles adânc al lui C. Kavin Rowe, Lumea cu susul în jos: citind Faptele Apostolilor în era Greco-Romană, Oxford, 2010; John. F. Kavanaugh, Urmând lui Hristos într-o societate de consum: Spiritualitatea rezistenței spirituale, Maryknoll, 2006.