Pericopă din Sfânta Evanghelie după Matei IV, 18-22
În vremea aceea, umblând Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon, care se cheamă Petru, și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare (căci erau pescari) și le-a spus lor: „Veniți după Mine și vă voi face pe voi să fiți pescari de oameni”. Iar ei, lăsând pe dată mrejele, au urmat Lui. Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, într-o corabie împreună cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele lor, și i-a chemat pe ei. Iar ei pe dată, lăsându-și mrejele și tatăl, au urmat Lui.
1. Ați auzit, preaiubiți frați, că Petru și Andrei, la glasul unei singure porunci, lăsându-și mrejele, au urmat Mântuitorului1, 2, 3. Dar încă nu-L văzuseră făcând nicio minune, nu auziseră nimic de la El despre binefacerea4 răsplății celei veșnice. Și totuși, la o singură poruncă a Domnului, au dat uitării ceea ce păreau să aibă în stăpânire. Cât de multe minuni de-ale Lui vedem noi, de câte nenorociri suntem noi biciuiți, prin cât de mari asprimi ale primejdiilor suntem noi înfricoșați și totuși nesocotim a-L urma pe Cel Care ne cheamă! Cel Care ne îndeamnă la pocăință șade de-acum în cer; de-acum a pus grumajii neamurilor sub jugul credinței, de-acum a așternut la pământ slava lumii, de-acum, prin sporirea surpărilor ei, arată că se apropie ziua asprei Sale judecăți; și totuși, mintea noastră trufașă nu vrea să părăsească de bunăvoie ceea ce pierde fără voie în fiecare zi. Așadar, ce anume, preaiubiților, ce vom spune la judecata Lui noi, pe care de la iubirea acestui veac nu ne întorc nici poruncile, nu ne îndreaptă nici bătăile?
2. Dar poate că cineva își spune în gândurile sale tainice: „Ce sau cât au lăsat, la glasul Domnului, acești doi pescari care nu aveau aproape nimic?” Dar într-aceasta, preaiubiți frați, se cuvine să cântărim mai mult simțământul inimii decât socoteala avuției. A lăsat mult cel care nu a ținut nimic pentru sine, a lăsat mult cel care a părăsit tot, oricât de puțin. Fără doar și poate, noi le stăpânim cu dragoste și pe cele pe care le avem, dar le căutăm cu dorință și pe cele pe care nu le avem. Așadar, Petru și Andrei au lăsat mult atunci când au lăsat amândoi în urmă chiar și dorința de a avea. A lăsat mult cel care a părăsit chiar și poftele laolaltă cu lucrul pe care îl stăpânea. Așadar, cei care L-au urmat au părăsit tot atât de multe, câte au putut să poftească cei care nu L-au urmat. Atunci, nimeni să nu-și spună în sinea sa, chiar și când vede că unii au părăsit multe: „Vreau să le fiu următor celor care nesocotesc lumea aceasta, dar nu am ce să părăsesc”. Părăsiți multe, fraților, dacă vă lepădați de dorințele pământești. De fapt, bunurile noastre din afară, oricât de mici, Îi sunt de ajuns Domnului. Într-adevăr, El cântărește inima, și nu averea; și nu măsoară cu de-amănuntul cât de mult I se aduce ca jertfă, ci din câtă dragoste5. Căci, dacă am măsura cu de-amănuntul averea6 din afară, iată, Sfinții noștri neguțători au cumpărat viața cea veșnică a îngerilor, dând la schimb niște mreje și o corabie. Într-adevăr, Împărăția lui Dumnezeu nu are preț7, dar totuși costă atât cât ai. De bună seamă, pentru Zaheu a costat jumătate din avere, pentru că cealaltă jumătate a păstrat-o pentru a da înapoi împătrit ceea ce luase pe nedrept8. Pentru Petru și Andrei a costat părăsirea unor mreje și a unei corăbii9, pentru văduvă a costat doi bănuți10, pentru un altul a costat un pahar cu apă rece11. Prin urmare, după cum am zis, Împărăția lui Dumnezeu costă atât cât ai.
3. Gândiți-vă, fraților, ce poate fi mai ieftin când cumperi, ce [poate fi] mai de preț când stăpânești? Dar poate că nu avem la îndemână nici un pahar cu apă rece pe care să îl dăm celui care are nevoie: chiar și atunci cuvântul dumnezeiesc ne încredințează că suntem la adăpost de primejdie. Într-adevăr, când S-a născut Mântuitorul, s-au arătat cetățenii cerului care strigau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pace pe pământ pentru oamenii cu bunăvoință”12 (Luca II, 14). Cu adevărat, înaintea ochilor lui Dumnezeu, o mână nu este niciodată lipsită de dar dacă vistieria inimii este plină de bunăvoință. De fapt, de aceea zice Psalmistul: „Întru mine sunt, Dumnezeule, făgăduințele Tale, pe care le voi aduce Ție ca laude” (Psalmul LV, 12). Ca și cum ar zice pe față: „Deși în afară nu am daruri pe care să le pun înaintea Ta, totuși găsesc chiar în mine însumi ce să pun în vistieria laudei Tale, pentru că Tu, Care nu Te hrănești cu dania noastră, ești mai degrabă împăcat cu prinosul inimii noastre. Într-adevăr, lui Dumnezeu nu I se dăruiește nimic mai de preț decât voința cea bună. Însă voința cea bună înseamnă a ne teme de necazurile celuilalt așa cum ne temem de ale noastre, a ne bucura de bunăstarea aproapelui ca de propășirea noastră, a crede că pagubele altora sunt ale noastre, a socoti câștigurile altora ale noastre, a-ți iubi prietenul nu pentru lume, ci pentru Dumnezeu, a-l îngădui chiar și pe vrăjmașul tău, iubindu-l, a nu face nimănui ceea ce nu vrei să pătimești tu, a nu tăgădui nimănui ceea ce îți dorești cu dreptate să dobândești tu, a alerga în întâmpinarea nevoii aproapelui nu doar potrivit puterilor tale, ci a voi să fii de folos chiar mai presus de puterile tale. Așadar, ce este mai îmbelșugat decât această ardere de tot, când sufletul se jertfește pe el însuși prin ceea ce Îi jertfește lui Dumnezeu în vistieria inimii?
4. Dar această jertfă a bunăvoinței nu este niciodată pe deplin săvârșită dacă nu este cu totul părăsită pofta lumii acesteia. Căci orice poftim în lumea aceasta, fără nicio îndoială aceea pizmuim la aproapele nostru. Într-adevăr, ni se pare că nouă ne lipsește ceea ce capătă altul. Și pentru că pizma este mereu potrivnică bunăvoinței, îndată ce pune ea stăpânire pe cuget, cealaltă se depărtează. De aceea sfinții propovăduitori și-au dat silința să izbutească a-l iubi pe aproapele lor cu desăvârșire, să nu îndrăgească nimic în veacul acesta, să nu râvnească nimic niciodată, să nu stăpânească nimic sau să stăpânească fără poftă. Văzându-i bine pe aceștia, Isaia spune: „Cine sunt cei care zboară ca norii și ca porumbeii la ferestrele lor?” (Isaia LX, 8). Într-adevăr, i-a văzut că privesc cu dispreț cele pământești, că se apropie cu cugetul de cele cerești, că plouă cu cuvinte, că strălucesc de minuni. Și pe cei pe care sfânta propovăduire și viața lor înaltă îi ridicase de la întinările pământești, pe aceștia îi numește deopotrivă păsări zburătoare și nori. Iar ferestrele sunt ochii noștri, pentru că prin ele sufletul privește ceea ce poftește de afară. Cât privește porumbelul, este o viețuitoare simplă și străină de răutatea veninului. Așadar, sunt ca porumbeii la ferestrele lor cei care în lumea aceasta nu poftesc nimic, cei care le privesc pe toate cu simplitate și nu sunt trași de osârdia lăcomiei spre cele pe care le văd. Dimpotrivă însă, este uliu, iar nu porumbel la ferestrele sale cel care suspină de dorul răpirii după cele pe care le scrutează cu ochii.
Așadar, preaiubiți frați, de vreme ce sărbătorim ziua de naștere a Fericitului Apostol Andrei, trebuie să urmăm ceea ce cinstim. Praznicul cugetului neschimbat13 să arate supunerea credincioșiei noastre; să privim cu dispreț cele pământești, să le cumpărăm pe cele veșnice, părăsindu-le pe cele vremelnice. Dar, dacă nu putem încă să părăsim bunurile noastre, măcar să nu le poftim pe ale altora. De nu este încă aprins cugetul nostru de focul iubirii creștinești, să aibă în dorirea sa frâul temerii, ca, însuflețit de pașii propășirii sale, câtă vreme se înfrânează de la pofta după bunurile altora, să ajungă, într-o bună zi, la a privi cu dispreț bunurile sale, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, [Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.]
- 1
Această omilie a fost tradusă după ediția din Patrologia Latina 76,1092C-1095A, însă am urmărit, în paralel, și ediția mai recentă propusă de Raymond Étaix, Charles Morel și Bruno Judic în colecția Sources Chrétiennes 485 (Grégoire le Grand, Homélies sur l'Évangile, Livre I, Paris, Les Éditions du Cerf, 2005, pp. 166-174). [Adnotările aparțin Isabelei Stoian, cu excepția celor pentru care este menționat în mod expres numele revizorului.]
- 2
În original, dies natalis (mai jos, spre final, natalitia) se referă la ziua „de naștere” a unui Sfânt, în sensul „nașterii” lui dincolo de moarte. Trecerea prin moarte este considerată deci o naștere în limbajul ecleziastic latin, o preluare a sensului pe care îl are γενέθλια în limba greacă, desigur (O. Gordon).
- 3
Propriu-zis, echivalentul mai exact al termenului latin Redemptor este „Răscumpărătorul”, dar, pentru curgerea frazei, în contextul folosirii verbului „a urma”, am redat termenul prin „Mântuitorul” (O. Gordon).
- 4
Lit., „despre premiul”, „despre recompensa”, de praemio.
- 5
Am ales să traducem varianta textuală care conține expresia întregită ex quanto affectu, spre deosebire de lecțiunea ex quanto („din cât”), oferită în textul stabilit de Migne (PL 76,1093C, n. d.).
- 6
Greșeală de ediție în PL 76,1093C, care scrie substantia în loc de substantiam.
- 7
Lit., „socoteală a prețului”, aestimationem... pretii.
- 8
Luca XIX, 8.
- 9
Matei IV, 20.
- 10
Luca XXI, 2.
- 11
Matei X, 42.
- 12
Nu este limpede dacă această lecțiune este și cea oferită de manuscrisele Omiliilor Sfântului Grigorie sau este opțiunea editorului (R. Étaix) de a „importa” în textul Sfântului Grigorie citatele biblice consacrate într-o anumită formulă în spațiul apusean. Oricum ar fi, este bine să atenționăm cititorul că, în acest loc, textul recept bizantin oferă o variantă, binecunoscută, de altfel, în spațiul românesc, echivalată în mod tradițional astfel: „întru oameni bunăvoire” (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία). Fără să intrăm în amănunte, pledăm pentru această formulă, ca fiind susținută și teologic, nu doar de o bună parte a tradiției manuscrise bizantine. De altminteri, citatul următor, din Psalmi, vine să întărească faptul că εὐδοκία este lucrarea lui Dumnezeu, așa cum demonstrează Colegul nostru, Sabin Preda: „Pentru o traducere teologică a lui eudokein en”, în Studii Teologice 3 (2006), pp. 7-23. E adevărat, comentariul pe care îl face Sfântul Grigorie cel Mare se țese în jurul lui bona voluntas ca expresie tipic latinească, neavând însă încărcătura semantică pe care o are gr. εὐδοκία (O. Gordon).
- 13
În sens de „statornic”.