Episcopul Vartolomeu Stănescu – un ierarh providențial. Realizări pastoral-misionare

Rămas în amintirea urmașilor ca un erudit de înaltă ținută academică, neostenit susținător al drepturilor preoțimii și promotor al „creștinismului social”, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a fost „una dintre vocile cele mai ascultate ale Bisericii Ortodoxe Române în prima jumătate a secolului al XX-lea”1. Pentru a-i înțelege mai bine personalitatea și importanța pentru eparhia din dreapta Oltului, îi vom prezenta, în prealabil, activitatea înainte de a ajunge în fruntea ei, mai ales că se păstrează însemnări din acea vreme, dar și câteva scrieri mai noi, întocmite cu multă considerație de iubitori ai trecutului nostru bisericesc interesați de înfăptuirile sale.

Viața și activitatea sa până la alegerea ca ierarh

Născut la 25 august 1875, în familia lui Stan Stănescu, din satul Ciuperceni, comuna Flămânda, județul Teleorman, la vârsta potrivită, a fost dat la învățătură la școala din localitate, apoi la cele din Dracea și Traian, unde s-a distins prin rezultate deosebite, sub îndrumarea unui dascăl bun, care a știut să-i insufle dragostea pentru carte și o temeinică disciplină școlară. Având aplecare spre cele dumnezeiești, a urmat Seminarul Central și Facultatea de Teologie din București, susținând licență cu Magna cum laude. Cuprins de dorința pentru o viață duhovnicească mai înaltă, în anul 1905, a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon pe seama Catedralei mitropolitane din capitală și, în același an, numit diacon la Capela românească din Paris. Aici și-a echivalat licența de Teologie și a urmat, în paralel, Facultățile de Teologie catolică și protestantă, precum și cursurile de Litere, Drept și Sociologie, de la Sorbona, dorind să-și susțină teza de doctorat sub îndrumarea profesorului Emile Durkheim, fondatorul școlii franceze de sociologie.

Remarcat pentru calitățile sale deosebite, în anul 1909 a fost chemat în țară de episcopul Nifon al Dunării de Jos și hirotonit arhimandrit-vicar al acelei eparhii. După câteva luni însă a renunțat la postul de vicar și s-a reîntors la Paris, unde și-a desăvârșit cursurile începute, susținând licența în Drept. Dacă n-a reușit să-și finalizeze și teza de doctorat la Sociologie, a fost doar pentru că în 1912 a revenit din nou în țară, pentru a fi ridicat la treapta de arhiereu al Romanului, cu titlul de Băcăoanul.

Bucurându-se de o bună imagine publică, a fost numit, rând pe rând, redactor al revistei Biserica Ortodoxă Română, egumen al Așezămintelor Sfântul Spiridon din Iași, inspector general al seminariilor, membru în Consiliul Permanent al Ministerului de Instrucțiune, administrator al Casei Bisericii, misionar pentru organizarea Bisericii din Cadrilater, profesor titular la catedra de Exegeză în Noul Testament a Facultății de Teologie din București, iar în timpul Primului Război Mondial profesor de Religie și Limba română la Școala normală Vasile Lupu din Bogzești. Deși a fost favorit pentru scaunul de mitropolit primat, n-a apărut pe lista de propuneri a Colegiului Electoral Bisericesc, fiind ales episcopul Miron Cristea al Caransebeșului2.

Alegerea ca episcop al Râmnicului

Apreciat pentru munca depusă, în ianuarie 1919 a fost numit locotenent de episcop la Curtea de Argeș, conducând eparhia până la 1 aprilie 1920, când a preluat ca locțiitor Episcopia Râmnicului, în locul episcopului Alexie Șerban Craioveanul, care era grav bolnav. Locotenența sa a durat până la 17 martie 1921, când Parlamentul și Sfântul Sinod l-au ales „episcop canonic”, fiind confirmat în zilele de 6–7 aprilie și înscăunat în aceeași lună, în Duminica Floriilor3. Cu ocazia alegerii, a ținut un emoționant discurs în Marele Colegiu, vorbind despre clerul țării, „zămislit deodată cu poporul și necăjit ca el”, și despre Crucea Mântuitorului și a Bisericii Sale, pe care avea să o primească4. Pentru a ilustra mai bine importanța momentului și a acestei alegeri pentru Biserica noastră, preotul Cicerone Iordăchescu scria la 4 aprilie 1921 mitropolitului primat: „Alegerea P.S. Vartolomeu și a părintelui Puiu ca episcopi la R. Vâlcei și Argeș a fost salutată de preoțimea de aici cu mare entuziasm. În seceta de azi din Biserica noastră și în vârtejul de patimi și concepții stranii V-ați luat doi tovarăși de luptă, cu ajutorul cărora gândul Î.P.S. Voastre va fi și mai cu succes încununat. Amândoi oameni de cultură, de înțelegere a vremilor noi și mai presus de toate de viață creștină, ei Vă vor seconda în lupta de purificare și încreștinare a vieții noastre creștinești și românești”5.

După cum relata presa vremii, la instalarea sa din 24 aprilie, noul ales, socotit „o podoabă a clerului ortodox român”, și-a rostit liber cuvântarea, impresionând auditoriul „prin conținutul erudit și elocința formei”6. Misiunea asumată încă din anul 1920 l-a determinat să mărturisească, cu vădită emoție: „Iau astăzi în primire altarul întregii Oltenii, adâncit de Hristos și de vremuri în istoria și în sufletul nostru și atât de vestit prin tăria credinței, odrăslită de el în aceste ținuturi. Mă cutremur la gândul că urmez în chemarea aceasta atâtor ierarhi, care din jilțul acesta de răspunderi și cinste ne îndrumară poporul spre Domnul. […] În preajma acestui altar, bătrân și tânăr ca vremea, își săpară și chipul și izbânda chemării Episcopi ca Antim Ivireanul, vestit prin cultura și talentele sale și mucenic al credinței; Damaschin cărturarul și românul cu suflet de foc; Chesarie, despre care poporul zicea, în zilele sale, că «Arhiereu asemenea lui n-are să mai vadă țara română, oricare i-ar fi dăinuirea»; și Calinic cel simplu la cuget, dar cu suflet adânc ca apele line și curat ca izvorul de stâncă”7. Aceste clipe unice din viața sa aveau să fie evocate și într-un volum omagial, scris cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani: „acel care avea o vădită putere de creație, de muncă și de o sănătoasă concepție de organizare bisericească, este chemat păstor sufletesc și cârmuitor al celei mai frumoase Eparhii din țară. Prinț al Bisericii Oltene. Omul de concepții înalte, idealist, cărturar și gânditor, persistent și cu o voință de fier, iată-l în oficiul înalt și sfânt al Episcopatului”.

Activitatea pastoral-misionară

Ajungând în fruntea eparhiei, episcopul Vartolomeu și-a dorit încă din primul an să verifice starea în care se găseau preoții și credincioșii. Preocupat de soarta fiilor săi duhovnicești, a găsit o situație spirituală în mare criză, clerul dezorganizat, într-o cruntă mizerie și sărăcie, mai ales la sate, fără nicio altă activitate în afara serviciilor de cult8, dar și numeroase abateri, precum: reaua administrare a averii parohiale, refuzul slujbelor bisericești după canoane, perceperea de taxe neregulamentare, bătăi, insulte, nesupunerea față de autorități, nepurtarea costumului clerical, nelocuirea în parohii, beții, desfrânare, concubinaj, după cum rezultă dintr-un referat al revizorului eparhial9. Deși Statul recunoștea meritele preoților, totuși starea lor materială era precară, salariile fiind neplătite de luni întregi10.

Pornind de la aceste realități triste, era nevoie de o organizare solidă și unitară, sub raport misionar, cultural, administrativ și economic, bazată pe autoritatea ierarhică, inițiativa, aportul și libertatea de acțiune a preoțimii. Conștient de menirea Bisericii în vremurile grele, noul episcop a desfășurat o frumoasă activitate pastorală, impresionând în vizitele sale prin prestanța și evlavia de care dădea dovadă și prin cuvântările ținute în fiecare parohie. Din însemnările protoiereilor remarcăm originalitatea ideilor, convingerea evanghelică, entuziasmul și capacitatea lui de a da țării o Biserică activă, capabilă să transforme oamenii și să contribuie la consolidarea sufletească și morală a neamului11. De pildă, în darea de seamă a vizitelor canonice făcute la bisericile din județul Gorj, în 1921, este redat cuvântul său rostit în Parohia Cartin, comuna Turcinești, despre muncă, patima beției și participarea la Sfintele slujbe, „unde omul se poate pune în contact cu Dumnezeu, căci aici este Mântuitorul cu adevărat prezent în taina Sfintei Cuminecături”12.

Propunându-și ca ideal „formarea omului moral, a omului evanghelic, reîncreștinarea lui și transformarea societății într-un cămin evanghelic”13, episcopul Vartolomeu a inițiat un amplu proiect pastoral, prin crearea Societății Renașterea, cu sediul la Craiova. Unică în acea perioadă, această „vie mișcare pentru o activitate nouă”14, înființată în anul 1923, era formată din toți preoții și diaconii activi și pensionari din eparhie15. Având drept scop cultivarea teologică și enciclopedică a clerului, educarea credincioșilor, crearea unor venituri pentru preoți, ajutorarea celor nevoiași, cultivarea spiritului de solidaritate și apărarea prestigiului Bisericii și al preoțimii16, a devenit în scurt timp „Evanghelia în acțiune […] Sfântul Altar pogorându-se la căminul și întregul câmp de acțiune și de trai al creștinilor […] Mântuitorul Hristos, predicând și lucrând din nou la opera mântuirii, prin toți cei hirotoniți în numele Său”17. Prin intermediul ei, „a dat posibilitatea ca slujitorii altarului să fie într-o adevărată școală de solidaritate, de formație evanghelică și de stimulare în spre acțiunile constructive”. În acest sens, episcopul i-a fixat câteva obiective18, care obligau preoții să-și extindă activitatea liturgică spre încreștinarea societăţii, după cum avea să și spună: „Cum vom face aceasta? Împreunând desigur cultura noastră preoțească cu cultura laică […] Să ne unim morala cu igiena, ca în Vechiul Testament; și să ne deprindem a asista poporul în munca și în economia lui casnică și socială...”19.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, membrii Societății au fost organizați în 79 de centre parohiale, formate din 8–12 parohii pentru mediul rural și din toate parohiile locale pentru fiecare oraș20. Prin aceste centre, menționa episcopul în circulara din februarie 1922, „noi am ținut să ridicăm în popor tovărășii de pietate și de învățătură creștinească […] noi am ținut să chemăm clerul Ortodox al Bisericii noastre naționale în sprijinul poporului nostru iubit, ca prin lumina, înțelepciunea și întreaga lui misiune evanghelică să contribuie la ridicarea morală, religioasă, culturală și gospodărească a acestui popor”. Nu de puține ori, în cadrul lor se decernau premii și diplome, se împărțeau ajutoare copiilor, se distribuiau broșuri, iconițe și medalii sau se organizau colecte pentru ridicarea unor biserici, școli, farmacii, bănci populare sau cooperative de consum, cum este cazul Centrului parohial Cernătești, din județul Dolj, unde, cu sprijinul enoriașilor, s-au înființat o bibliotecă parohială, o școală, farmacie și bancă populară21. Dintr-o cuvântare adresată episcopului în anul 1935 de preotul Constantin Stănică, președintele Comitetului central al Societății, observăm că se distribuiseră în ultimii ani cărți și broșuri în valoare de 1.752.781 lei, iar ajutoare pentru văduve, orfani și săraci de 19.240.000 lei22. În vederea participării tuturor credincioșilor în activitățile derulate în parohii, ierarhul dispunea, în anul 1937, ca în toate comunele Olteniei sătenii să repare împrejmuirea cimitirelor, iar copiii să curețe mormintele, semănând flori și îndreptând crucile, în fiecare zi de 9 martie și chiar în Joia Mare și la Înălțarea Domnului, de Ziua eroilor23.

Pentru a înțelege mai bine implicarea sa în buna funcționare a acestor centre, se cuvine să știm că a participat chiar și la anumite ședințe. Astfel, procesul-verbal de la ședința din 29 aprilie 1923, a Centrului parohial din Râmnicu-Vâlcea, ne arată că a îndemnat auditoriul „la o apropiere cât mai mare de această mișcare, în care se tinde a se prinde sufletele credincioșilor și a le îndruma spre Hristos”, iar în cadrul întrunirilor să se adauge comentariul unui text biblic sau o lectură din Sfinții Părinți ori din alte lucrări religios-morale24.

Sub supravegherea centrelor parohiale, cu sprijinul organelor de conducere ale Societății, au fost înființate, în fiecare parohie, comitete culturale și sfaturi moralizatoare, prin intermediul cărora neobositul ierarh și-a propus să educe credincioșii în tradiția Bisericii noastre Ortodoxe. Dacă primele urmăreau deprinderea gustului pentru lectură, sfaturile aveau menirea de a îndrepta moravurile și de a sădi în sufletele enoriașilor virtuțile, de a evita divorțurile și concubinajul și de a cateheza copiii și adulții25. În acest scop, o circulară din februarie 1924 stabilea ca fiecare preot, în calitate de președinte al sfatului, să întocmească o listă de păcate și virtuți, pe care să le discute în cadrul întrunirilor cu enoriașii: „aducând, pentru înțelegerea textelor din Sfânta Scriptură, cazuri și exemple vii, atât din istoria bisericească și națională, cât și din toată lumea și din viața de toate zilele a omului”26.

Pentru buna funcționare a comitetelor culturale și a sfaturilor moralizatoare s-a înființat în fiecare localitate colportajul parohial, împărțind în primele șapte luni, până în anul 1925, nu mai puțin de 59.956 de scrieri și 7.087 de icoane27. Nemulțumit de anumite centre, care-și procurau cărțile din comerț, fără aprobarea Centrului eparhial, avea să trimită protoiereilor o circulară prin care le menționa numele acelora care „nu și-au procurat nicio carte în scopul indicat, de la depozitul acestei Sfinte Episcopii, cu obligația de a chema în adunare extraordinară pe întâii lor Stătători, care să-și poată măsura în felul acesta inferioritatea, în care și-au pus centrele lor față cu celelalte 42 de centre în regulă, și să-și depună raportul cu privire la cauza acestei abateri de la îndatoririle impuse prin ordinele noastre stricte în această privință”28.

În strânsă legătură cu lucrarea organizată a comitetului cultural pentru educarea religioasă a enoriașilor s-au întemeiat bibliotecile parohiale, înzestrate cu diverse cărți și broșuri religioase, morale, științifice, potrivite gradului lor de înțelegere29. La doi ani de la înființarea Societății funcționau în Oltenia 225 de biblioteci parohiale: 45 în Dolj, 36 în Gorj, 63 în Mehedinți, 34 în Romanați și 47 în Vâlcea30. Cu timpul, centrele și-au organizat bibliotecile lor aparte, dintre care unele ambulante, pe care le purtau prin sate cu prilejul ședințelor31. La acestea, se adaugă cele de cămin, considerate de ierarh „o făclie culturală a căminului și sursa vie de educație religioasă și socială a familiei”. În anul 1936, în cele cinci județe, numărul bibliotecilor de cămin depășea 15.000, cu peste 280.000 de volume, procurate prin colportajele parohiale sau recomandările preoților.

De asemenea, opera culturală a fost întregită de apariția corurilor bisericești, depunându-se eforturi considerabile pentru a fi introduse în toate satele. Până în anul 1936, erau organizate în mai mult de o treime din parohii, fiind formate în majoritatea cazurilor din copiii școlilor primare. La rândul lui, fiecare centru avea organizat câte un cor, sub conducerea unui preot, care participa la repetițiile organizate vara la Cozia, sub bagheta lui Sabin Drăgoi, Ion Vidu32 și a arhidiaconului I. Mardale33.

Se cuvine să notăm că întreaga activitate a centrelor parohiale era controlată de Adunările județene și Adunarea eparhială, la care participa și episcopul. Astfel, cu prilejul primei sesiuni de constituire a Adunării eparhiale, a făcut un călduros apel membrilor săi ca în „trupul nou”, adică în România întregită, „să turnăm un suflet nou, rupt totuși din vechiul suflet al rasei și al istoriei noastre; căci numai acest suflet e pentru noi viguros și încercat”34. Dintr-o dare de seamă către Adunarea eparhială din 2 mai 1926, aflăm că, din inițiativa sa, s-au creat la Episcopie trei fonduri bănești, în scop cultural, misionar și filantropic, pentru preoții tuberculoși, și un alt fond, format din ceea ce i se cuvenea lui la procesiunile cu moaștele Sfântului Grigorie și din renunțarea sa la o treime din venitul ce-i revenea din terenul arabil de la Izbiceni, în județul Romanați. Tot aici se cuvine să menționăm un alt fond, care provenea din taxa de hirotonie a candidaților la preoție, înființat încă din anul 1921 cu aprobarea personalului deservent al Catedralei episcopale, din care erau sprijinite văduvele preoților, cu copii la școală și minori și se cumpărau odoare, preșuri, covoare, necesare în biserică. De asemenea, Societatea Renașterea avea fondul ei, la care, pe lângă donația de 21.000 lei, episcopul Vartolomeu contribuia cu a doua treime din veniturile sale provenite de la terenul din Izbiceni. Ca și fondului Episcopiei, el i-a virat Societății în primul an de recoltă, în anul 1924, suma de 97.000 lei, plus 69.350,50 lei luați pe porumb, urmând să continue anual această ofrandă35. Cu prilejul Adunării eparhiale din 13 mai 1928, a îndemnat preoții la acte de caritate, considerând că Oltenia, deși era o zonă bogată a țării, avea mulți orfani, văduve și săraci, care trebuiau ajutați de Biserică36.

Faptul că asociația a fost sprijinită în permanență de conducătorul ei a fost demonstrat și de prezența și cuvântările sale la congresele eparhiale, care erau „prilejuri de adăvarate momente de clocotitoare vibrări sufletești de energii de viață culturală”37. Dacă la primul congres, ținut în anul 1923, la Craiova, și-a exprimat dorința de a întemeia o Academie Teologică, pentru care a donat 15.000 lei38, la al doilea, desfășurat în anul 1924, la Turnu Severin39, a anunțat că a cumpărat pentru Societate 40 de pogoane de teren la Râmnicu-Sărat40. În anul următor, participând la întrunirea de la Râmnicu-Vâlcea, a propus înființarea unui cămin de recreație pentru elevii seminariști la Mănăstirea Tismana, a unui institut pentru educarea fiicelor de preoți la Mănăstirea Bistrița și a unui cămin de relaxare pentru cler la Schitul Locuri Rele, pe valea Jiului41. Deosebit de important rămâne congresul din anul 1926, unde a conchis „că singura instituție făuritoare de suflete la popoare și îndeosebi la poporul nostru român nu poate fi decât Biserica neamului nostru”, iar „cei mai de căpetenie factori educativi ai inimii și ai sufletului omenesc și îndeosebi românesc nu pot fi decât preoții acestei Biserici”42.

În mod special, trebuie să reținem și rezoluția din 28/11/1935, a lucrărilor congresului din anul 1934, în care stă scrisă următoarea concluzie: „Cum Biserica Mântuitorului omenirii este izvorul faptelor care se veșnicesc pe pământ prin binefacerile lor ca fiind izvorâte din cer, credem că Societatea Preoțească a scumpei noastre preoțimi oltene a început cu anul acesta să devină un astfel de izvor. Îl dorim nesecat. Îl dorim din ce în ce mai viu și mai plin de rodire”43. Merită, de asemenea, notată conferința din decembrie 1935, de la Turnu Severin, unde a vorbit despre rolul femeii în societate, dar și cea de la Strehaia, unde „Prea Sf. Sa cu o vioiciune și cu multă vervă și părintească bunăvoință, a dezvoltat același subiect, într-un ales vocabular popular, coborându-se la nivelul de înțelegere al tuturor”44. Un alt moment de reculegere sufletească l-au constituit conferințele ținute în orașele din județul Vâlcea, mai ales cea de la Horezu, în care este surprins astfel: „atât de absorbit este ierarhul de vremurile prin care își poartă cugetul și inima în timpul cuvântării, încât nu mai dă nicio atenție picăturilor de sudoare care îi acopăr fruntea și se preling peste obraji, așezându-se pe barba albă ca niște boabe de mărgăritar”45.

Dorind să ofere o protecție mai mare clerului oltean, tot el a inițiat întemeierea unor bănci populare ale preoților, prin intermediul cărora s-au asigurat bani pentru preoții bătrâni sau aflați în nevoie și pentru a finanța cantinele sociale sau alte activități. În dezvoltarea acestui sistem, un rol deosebit l-a avut preotul Ion Marina, viitorul patriarh, care, în anul 1929, la inițiativa ierarhului, a înființat Banca populară Ajutorul din Râmnicu-Vâlcea, sub semnătura a 120 de preoți46. Rolul ei era de a ajuta preoții în spitale, soțiile de preoți, studenții teologi, cantinele sociale, acordând un ajutor de 30.000 lei la decesul fiecărui preot societar și altul de 15.000 lei la decesul fiecărei soții de preot47. Ulterior, s-au organizat astfel de bănci populare în toate județele Olteniei: Clerul Gorjean (1931), Clerul Mehedinţean (1931), Sprijinul din Craiova (1933) și Clerul Romanațean din Caracal (1934). Dintr-un bilanț încheiat la 31 decembrie 1940, reiese că la Banca Ajutorul erau 180 de preoți, cu o avere de 4.197.513 lei48.

Spre a veni în sprijinul clerului, episcopul Vartolomeu i-a îndemnat pe preoți să înființeze în orașele reședință de județ cămine preoțești, în sediile cărora au funcționat și birourile secțiilor județene ale Societății și diferitelor instituții, precum: protoieria, banca preoțească, biblioteca sau sălile de cultură și conferințe49. Primul a fost căminul Renașterea din Craiova, construit între anii 1933–1934, în apropierea Catedralei Sfântul Dumitru, urmat de cele din Râmnicu-Vâlcea (o clădire în centrul orașului), Tg. Jiu, Turnu Severin și județul Romanați50. Cu prilejul inaugurării celui din Craiova, întâistătătorul Olteniei a spus că „acest cămin, care este dovadă a energiei ei, nu poate fi socotit decât ca un templu al datoriei”51.

Printre proiectele realizate din îndemnul său, în scopul înlăturării neajunsurilor preoțești, includem și fabrica de lumânări din Craiova, instalată în localul Societății, la subsol52. Înființarea ei în anul 1927 a avut scopul de a crea venituri proprii pentru parohii și de a stabiliza cultura albinelor în Oltenia, în care a excelat județul Mehedinți53. Scurte informații arată că la Congresul eparhial ținut în vara anului 1929 la Călimănești, s-a hotărât ca lumânările de ceară, fabricate la Craiova, să fie distribuite și costul încasat la domiciliu. Dintr-un referat al preotului Dumitru Stancu de la Parohia Izbiceni, din județul Romanați, aflăm că în primăvara anului 1930 a vizitat 119 parohii, multe dintre ele în județul Vâlcea, distribuind lumânări în valoare de 300.000 lei54.

Adânc ancorat în viața duhovnicească a eparhiei, ierarhul și-a dat seama că un rol destul de important îl ocupă protoieriile. Astfel, în ședința Consiliului eparhial din 1 mai 1926, a propus ca, în cadrul Adunării de a doua zi, să se discute despre înființarea a 16 noi protopopiate pe lângă cele 8 existente, pentru care deja intervenise la Ministerul Cultelor. Întrucât din anul 1929 funcționau 30 de protopopiate, adesea în casele protopopilor, iar costurile de întreținere erau asigurate doar prin contribuția preoților, protoiereii, întruniți la 19 iunie 1931, la Craiova, au propus revenirea la sistemul de administrare cu un singur conducător pe județ, precum în administrațiile județene. Cu toate că au rămas doar 10 protopopiate, câte două în fiecare județ, episcopul va încerca, în anul 1937, printr-un ordin adresat protopopilor din eparhie, să îmbunătățească activitatea instituțiilor pe care le conduceau, dispunând câteva măsuri: întreaga corespondență dintre Episcopie și protopopiate să nu întârzie mai mult de o săptămână, anchetele să se facă în cel mult trei săptămâni, instalarea noilor hirotoniți și controlul reparațiilor bisericești să nu întârzie mai mult de 10 zile55.

Tot la inițiativa sa, în eparhie s-a organizat serviciul misionar pentru combaterea sectelor și convertirea celor rătăciți. Astfel, prin circulara nr. 3.818/1923, destinată preoților misionari, în vederea unei bune desfășurări a misiunii de combatere a adventismului și baptismului, prevedea că propaganda religioasă intră în misiunea fiecărui slujitor al Bisericii56. În acest scop, a împărțit eparhia în 36 de sectoare, având în frunte câte un preot misionar, bine pregătit, sub conducerea unui inspector57. Ulterior, preoții au fost repartizați în 54 de sectoare, fiind ajutați de 14 misionari și colportori laici, care, pentru o bună pregătire, participau la cursuri în fiecare vară la mănăstirile Tismana, Cozia și Arnota58. Dintr-un raport citit de el în Consistoriul Superior Bisericesc, aflăm planul său pentru înlăturarea ereziilor: „să le contrapunem numitelor erezii o mișcare culturală, o rânduială morală și o asistență social creștină, în stare nu numai de a ne păstra fără nicio știrbire pe viitor rândurile ortodocșilor noștri în jurul altarelor noastre, dar de a ne readuce la staulul ortodox al strămoșilor pe fiii Bisericii noastre, deveniți eretici”59. Pentru preîntâmpinarea acestora, a creat și o echipă cultural-artistic-religioasă, compusă din 25 de elevi seminariști, din ultima clasă, care, sub conducerea câtorva profesori, mergea în diferite localități, încercând prin diferite programe artistice, predici și conferințe să stimuleze sentimentul religios și să întărească respectul tradițiilor60. În urma măsurilor luate, „grație mâinii tari a P. S. Episcop Vartolomeiu, preoțimea olteană a ajuns, în acești 10 ani, să se ridice la gradul la care acum urcă și cei din celelalte eparhii și că în Oltenia ereticii (rătăciții) s-au întors mai mult de trei sferturi îndărăt în sânul Bisericii Ortodoxe”61.

Păstor de suflete remarcabil, începând cu anul 1934, a îndemnat preoții spre un nou fel de activitate spirituală, pentru dezvoltarea duhovnicească, întărirea spiritului apostolic și apropierea prin meditație de Dumnezeu. În acest sens, stau mărturie „retragerile spirituale”, al căror program, alcătuit la Mănăstirea Tismana, consta în oficierea zilnică a Sfintei Liturghii, urmată de meditații, comentarii la textele Sfintei Evanghelii, reculegeri și rugăciuni la mormântul Sfântului Nicodim. Valoarea și contribuția acestor inițieri „le-a înțeles cel dintâi în toată superioritatea, măreția și rodnica lor bogăție, Preasfințitul Vartolomeu. Ierarhul cărturar, care de atâtea ori se retrage în liniștea sfintelor mănăstiri, trăindu-și acolo și în tot locul viața Sa de curată și înaltă duhovnicie, era cel mai indicat să acorde acestei inițiative nu numai aprobarea pasivă, ci însăși imboldul și stimulul activ”. Potrivit biografului său, avea un program duhovnicesc bine stabilit, care prevedea rugăciunea zilnică timp de 2 ore și post negru vinerea, când servea numai un ceai seara, petrecând 3–4 ore în rugăciune și meditație. Aceeași rânduială o avea în posturile mari, pe care le ținea cu sfințenie62, devenind un exemplu pentru cei care-l cunoșteau: „Viața Prea Sfinției Sale, sobră, austeră, posturile și ajunările pe care le face zile întregi, unite cu rugăciuni personale îndelungate și fierbinți, sunt o pildă unică și revelatoare pentru personalitatea Prea Sfinției Sale”63.

Fără a intra în detalii, trebuie să spunem că alături de cursurile misionare pentru cler, și-a dorit să stabilească la Mănăstirea Arnota un grup monahal, format din ieromonahi și ierodiaconi licențiați și doctori în Teologie, care să slujească în fiecare dimineață Sfânta Liturghie, apoi timp de cel mult trei ore, dar și după prânz, să participe la citirea și tâlcuirea Sfintei Scripturi și a altor cărți ale Sfinților Părinți, iar în orele libere la diferite îndeletniciri în ateliere. Valoarea cursurilor de la Arnota o arată chiar el în Cuvântarea ținută la deschiderea lor, în toamna anului 1937: „Prin cursurile smereniei mele și prin conferințele pe care le veți rosti în continuare și spre întregirea lor, noi trebuie să dovedim, folosind de astă dată și știința laică, că în profundul vieților omenești sunt două lumini, prin care omul se leagă și de pământ și de Cer […] Amândouă aceste lumini s-au dat lui de Acest Părinte Ceresc, Care nu Și-a oprit iubirea de om numai la ființa și la viața pe care i-a dat-o, ci l-a lămurit, prin Întemeietorul Sfintei noastre Biserici, Iisus Hristos, de felul cum acest om trebuie să-și înțeleagă și să-și trăiască viața”64.

Episcopul Vartolomeu Stănescu nu a trecut cu vederea nici disciplina clericală, constituind, pe lângă instanțele de judecată eparhiale și protopopești, „juriile de onore”, în cadrul centrelor parohiale, un fel de formațiuni quasi-juridice bisericești, cu membrii aleși prin vot, având ca scop judecarea problemelor disciplinare preoțești într-o atmosferă familiară. Slujindu-i Mântuitorului Hristos, prin cuvânt și faptă, cu timp și fără timp, a acordat o atenție specială și ținutei clericale, prin circulara dată la 15 noiembrie 1930, care viza preoții ce umblau îmbrăcați civil, socotind reverenda „o povară sau o jenă”. Avertizându-i că vor fi suspendați și judecați de Spiritualul Consistoriului, le amintește că purtarea costumului preoțesc a fost făgăduită solemn de fiecare în ziua hirotonirii, fiind rânduită de legiuirile bisericești în vigoare65. În anul 1935, a hotărât că preoții trebuie să-l poarte când participă la ședințele centrelor parohiale și ale secțiunilor județene sau la congresul anual al Societății, sub pedeapsa opririi din serviciu pe o lună, cu reținerea salariului, cu excepția călătoriilor, când sunt liberi să poarte pălărie sau căciulă, potrivit vremii66.

Tot aici trebuie să precizăm că activitatea Societății a fost completată în acea perioadă cu aceea a altor organizații, precum: Așezământul Evanghelic Ciobanul Petrache Lupu și Societatea Evanghelică a doamnelor și domnișoarelor din Oltenia, care avea drept scop: asistența medicală, refacerea morală a condamnaților, îngrijirea cerșetorilor, vagabonzilor și femeilor decăzute, lupta contra acoolismului, adaptarea învățământului la viața practică, sprijinirea tineretului în școli și organizarea de expoziții cu produse lucrate de propriile membre67. Interesat de activitatea acestei societăți, episcopul a participat la câteva congrese, precum cele din anii 192468 și 1931, unde a vorbit celor prezenți despre rolul femeii în lume69. Având în vedere situația celor neputincioși, retrași la Așezământul Evanghelic, a dispus ca pentru îngrijirea lor să fie folosiți monahi misionari formați la Mănăstirea Arnota și monahii inițate la Mănăstirea Mamu, în județul Vâlcea70. Pentru soțiile de preoți, doamnele și domnișoarele din Oltenia, institutoarele și învățătoarele din întreaga eparhie, a înființat în anul 1938 Societatea Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, care avea „cea mai strânsă legătură de lucrare cu cea preoțească, pentru că toți președinții comitetelor parohiale sunt preoți; iar președinții de onoare ai adunărilor județene și centrale sunt tot preoții”71.

Ctitor de locașuri sfinte

În acest răstimp, vlădica Vartolomeu s-a implicat în renovarea și consolidarea unor locașuri de cult din eparhie și va fi sfințit altele care se vor fi construit acum. Reținem în primul rând așezămintele monahale: Dintr-un Lemn, Cozia, Jitianu, Lainici, Dobrușa, Ostrov, Călui, Surpatele, Pătrunsa, Arnota, care au beneficiat de reparații la inițiativa sa, dar și bisericile de mir din Berești, Băbeni-Olteţu, Budești, Bujoreni, Buleta, Căzănești, Gorunești-Popești, Folești, Laloșu, Ștefănești și Urșani, în județul Vâlcea, Albești, Almăj, Amăraștii de Sus, Apele Vii, Balota, Brădești, Cornetu și Orodelu, în județul Dolj, Balș, Brebeni, Cocorăști, Deleni și Doba, în județul Olt, Baia de Fier, Boasca, Brădiceni, Găvănești, Ionești, Nistorești, Novaci, în județul Gorj, și Ciovârnășani, Corlățel, Poiana, Rupturi, Salcia, Valea Marcului și Văgiulești, în Mehedinți. În această perioadă s-au sfințit noile lăcașuri de cult vâlcene din Drăgășani, Voicești, Râmești, Pietroasa, Ciumagi și Amărăști72, alături de cele din Bistrețu, Cârcea, Glodu, Orășani, Răcarii de Sus și Răcarii de Jos, în Dolj, Bucinișu, Gostavățu, Grojdibod, Horezu-Curtișoara și Praporul, în Olt, Porceni-Sâmbotin și Racoți, în Gorj, Busu, Grozești, Lupșa, Ostrovu-Mare, Piria, Țigănași și Valea Ursului, în Mehedinți, și multe alte capele din întreaga eparhie73. Printre bisericile care îi păstrează azi chipul zugrăvit, se numără cele din Mădulari, comuna Cernișoara, și Măgura, comuna Gușoeni, din județul Vâlcea.

Renumit pentru cultura sa, episcopul a rostit sute de predici în cadrul slujbelor săvârșite, fie de la amvonul Catedralei episcopale, fie de la cel al bisericilor pe care le-a vizitat sau sfințit, aducând cuvânt de învățătură, de mângâiere și încurajare ascultătorilor săi. „El a știut să îmbine gestul cu melodia, sufletul cu rațiunea, entuziasmul cu măsura, mulțimea cunoștințelor cu stilul ales, forța cuvântului cu nuanța vorbirii curate; toate acestea dând o sinteză formei și fondului vorbirii sale”74. Putem să amintim aici predica ținută la sfințirea bisericii din Costești, în județul Vâlcea, în ziua de 15 august 1937, când le-a vorbit credincioșilor despre Puterea credinței, care i-a îndemnat să ridice sfântul locaș și să aibă un cor bine pregătit, care să încânte auditoriul75, dar și cuvântarea de la Biserica Mântuleasa, din Craiova, în care a făcut apel către intelectuali „să nu ne pună piedici ca până acum; ci să ne ajute ca fiind persoane întregitoare ale sfintei noastre Biserici, destinate mântuirii pe pământ și fericirii în cer prin sufletul nemuritor”76.

Pe de altă parte, trebuie să spunem că episcopul oltean a fost în mijlocul păstoriților săi și prin pastoralele ocazionale, care constituiau o bună modalitate de a comunica direct cu oamenii simpli, dar și cu autoritățile vremii. De pildă, în anul 1929, a dat o pastorală spre a lămuri credincioșii cu privire la data Sfintelor Paști, prin care arată că amestecul mirenilor, fără autorizarea Bisericii, „în propoveduiri publice bisericești de orice natură, însemnează a se pune în ruptură cu Biserica și a cădea sub afurisenie de patruzeci de zile, chiar în cazul când nu s-ar fi opus Sfântului Sinod și nu l-ar fi batjocorit pe el și ierarhii săi, ca în cazul cu chestia Sfintelor Paști din anul acesta de la noi”77. De asemenea, putem evoca, spre exemplificare, și pastorala din 12 ianuarie 1936, dată cu prilejul sfințirii bisericii din satul Verdea, prin care îi ruga pe cei vârstnici să dea câte un leu pe lună preotului bisericii de la Maglavit pentru zidirea unei mănăstiri, care urma sa adăpostească așezăminte religioase de misionarism, ajutorare a bolnavilor, să ofere burse pentru elevi78.

Revigorarea vieții monahale

Nu trebuie omis faptul că episcopul Vartolomeu a acordat o deosebită atenție și monahismului din Oltenia, rămânând în istorie „marele ctitor și reînvietor de mănăstiri și schituri în acest colț de țară”. Dacă la venirea sa numărul lor se ridica la 15, cu timpul au funcționat 30 de locașuri79, reluându-și activitatea mănăstirile Surpatele, Jitianu, Mamu, Slătioara, Bucovăț, Dobrușa, Pătrunsa, Topolnița, Strâmba și Jghiabul. Pentru reînvierea vieții monahale, s-a folosit de mai multe mijloace, dintre care menționăm: obținerea de noi terenuri și sume de bani de la Stat pentru mănăstirile mai importante, organizarea de ateliere mănăstirești, înființarea unei Eforii a mănăstirilor oltene, introducerea vieții de obște, instituirea Marelui Sobor al stareților, organizarea de Consistorii monahale în mănăstirile cele mai populate și instituirea exarhatului ca organ de cercetare și referire pentru mănăstiri80.

Văzând situația precară a monahilor, la 30 martie 1921, a solicitat Ministerului Cultelor și Artelor compensarea subvenției personalului mănăstiresc din eparhie pe lunile aprilie și iulie ale anilor 1920–1921. Primind aprobare, a dat ordin mănăstirilor să întocmească „state suplimentare pe timpul arătat de numele și prezența în serviciu a personalului funcționar din acea mănăstire”, să inițieze anumite activități cu specific monahal, să înainteze orare trimestriale despre modul în care monahii întrebuințează orele libere, iar pe viitor, pe lângă actele regulamentare, candidații la viața monahală să-și prezinte vârsta, precum și competențele și lucrurile lumești pe care le aduc în mănăstire81. Așa cum rezultă din actele vremii, la ședința Marelui Sobor din anul 1927, le-a vorbit celor prezenți despre cele patru țeluri evanghelice ale vieții monahale, îndemnând viețuitorii la opere de binefacere prin: înființarea de azile pentru bătrâni și ateliere pe lângă mănăstiri, în care orfanii și săracii să învețe meserii, ajutorarea spitalelor și a școlilor, din veniturile mănăstirilor și colectele publice, și realizarea unui viu misionarism, întreprins în sate de călugări instruiți care să propovăduiască Evanghelia și să instruiască enoriașii în diferite îndeletniciri82. În ședința Marelui Sobor din anul 1936 s-a discutat despre recuperarea bunurilor expropriate în diferite perioade, stareții mănăstirilor fiind obligați să înainteze Episcopiei un referat privind averile și obiectele în cauză. Ca urmare, în anul 1937, prin Legea de înzestrare a unor mănăstiri și schituri, au fost împroprietărite numeroase așezăminte cu pădure, teren arabil și fânețe83.

O altă realizare considerabilă din timpul său constă în introducerea vieții de obște în toate mănăstirile, începând cu ultima săptămână a Sfântului Post al Învierii din anul 1924, fiind prima eparhie din țară care a realizat organizarea canonică a călugărilor după regulile monahale: „Viața de obște este așa de însemnată pentru monahism, încât fără ea și îndeosebi fără masa de obște, monahismul nu mai are dreptul de a exista”84. Pentru această trăire a evidențiat Schitul Frăsinei care, deși sărac, era cel mai populat din întreaga eparhie, întrucât „toate mijloacele de existență și le procură cu toții prin muncă, fiecare având în schit o anumită însărcinare”85. Așezământul era recomandat de episcop călugărilor râvnitori în practicarea vieții monahale mai aspre, care puteau, mai ales cei talentați, să realizeze aici lucrări de pictură și sculptură86.

Preocupându-se pentru îmbunătățirea condițiilor materiale și spirituale ale monahismului, ierarhul a obținut, în anul 1923, cu sprijinul fostului ministru de Domenii, Alexandru Constantinescu, din averea Statului, un teren arabil de 308 pogoane, la Deveselu, unde se afla moșia Comanca, fostă proprietate a Mănăstirii Comanca, din Romanați, pe seama a trei mănăstiri (Cozia, Govora și Tismana) și trei schituri (Crasna, Lainici și Frăsinei) din Oltenia. Pentru lucrarea acestui teren, a instituit o Eforie, care s-a votat, împreună cu reintroducerea vieții de obște, în ședința Marelui Sobor din 7/20 decembrie 192387. Prin introducerea vieții de obște și obținerea moșiei Comanca pe seama mănăstirilor oltene, nu numai că s-au refăcut cele pustiite de războiul de reîntregire, dar încă 10 mănăstiri și schituri, părăsite din pricina vitregiilor vremii, și-au reluat viața firească88. În urma intervenților sale, s-a dat un număr însemnat de hectare de pădure următoarelor mănăstiri și schituri: Tismana (600 ha), Hurezi (600 ha), Cozia (500 ha), Polovragi (400 ha), Crasna (100 ha) și Strâmba (100 ha), și s-au înzestrat cu terenuri: Jitianu (15 ha), Bucovăț (10 ha), Govora (10 ha), Mamu (10 ha), Dintr-un Lemn (22 ha) și Schitul Păpușa (8 ha)89.

O atenție deosebită a acordat și atelierelor monahale, pentru întreținerea mănăstirilor și a personalului cu cele necesare, hotărând ca lucrările executate să fie expuse la Mănăstirea Cozia, pe perioada verii. La dorința lui, covoarele executate la mănăstirile Sărăcinești, Hurezi și Dintr-un Lemn au împodobit palatul episcopal, cu peste 200 m², în anul 1922, iar mai târziu frumoasele covoare lucrate la Mănăstirea Sărăcinești au fost destinate pentru vila episcopală de la Bistrița90. Dacă la Mănăstirea Frăsinei se lucra tâmplărie, crucerie, strungărie, fierărie și croitorie, la Mănăstirea Govora se picta, la Mănăstirea Căluiu se confecționau rogojini și potnojii de papură, la Mănăstirea Bistrița funcționa un seminar, o școală primară și un orfelinat, iar la Mănăstirea Hurezi o școală pentru fete91. Deoarece Mănăstirea Govora era foarte bine administrată, a dispus să fie rezervată pentru o gospodărie mai diversificată, cu ateliere de tâmplărie, cizmărie, frângherie și alte lucruri necesare vieții monahale92.

Totodată, ierarhul de la Râmnic s-a îngrijit și de consistoriile monahale, pentru disciplina călugărilor. Astfel, în anul 1932, s-a hotărât ca Mănăstirea Tismana să devină locul de judecată pentru județele Gorj, Mehedinți și Dolj, Mănăstirea Cozia, pentru Vâlcea și Romanați, iar mănăstirile Frăsinei, Hurezi, Dintr-un Lemn, Sărăcinești și Surpatele, având obștea de minim 12 membri, să aibă instanțele lor proprii, urmând ca pentru abateri mari monahii să fie trimiși la Frăsinei, iar monahiile la Hurezi93. Fiind preocupat constant de menținerea disciplinei și a autorității episcopale în rândul monahilor, la 30 noiembrie 1922, aduce la cunoștință Sfântului Sinod că numeroși monahi cutreieră eparhiile țării, „fără a li se cere actul de autorizare a ieșirii din eparhia căreia aparțin”94, propunând mai multe măsuri pentru oprirea vagabondajului: monahii din mănăstiri și creștinii din parohii au dreptul să informeze stareții și preoții de prezența oricărui monah trecător, care, la rândul lor, vor anunța în 24 de ore ierarhul; stareții și preoții sunt obligați să-i ceară autorizația canonică de părăsire a propriei eparhii și a locului de metanie, pe care s-o comunice în 24 de ore ierarhului; ierarhii vor trimite în eparhiile lor, în șapte zile, pe cei care nu prezintă cartea de părăsire a eparhiei; orice abateri de la aceste dispoziții atrag suspendarea de la șase luni la un an a stareților și a organelor adminstrative bisericești și eparhiale, precum și reținere salariului pe 15 zile pentru preoți95.

Conștient de importanța monahismului în viața spirituală a neamului nostru, spre sfârșitul activității sale, a intenționat să înființeze o școală pentru toți frații începători și o bolniță generală a mănăstirilor din Oltenia. Cu privire la învățământ, anunța, într-o circulară de la sfârșitul anului 1938, că urmează să ia ființă la Mănăstirea Arnota o școală, începând cu 1 ianuarie, unde vor fi înscriși toți monahii seminariști și studenții teologi din Oltenia care, pe măsură ce vor termina studiile, se vor stabili în această mănăstire. Pentru întreținerea ei, s-a dispus ca terenul de la Comanca, exploatat de Eforia mănăstirească, să treacă din anul 1939 în folosința Mănăstirii Arnota96, pe care a ajutat-o personal pentru renovare cu suma de 60.000 lei97.

În urma acestor realizări, episcopul Vartolomeu a propus înființarea de eforii în întreaga țară, care să se constituie într-una reprezentativă monahală, cu un președinte în Sfântul Sinod, având ca scop „statornicirea juridică, atât a bunurilor materiale mănăstirești, cât și a formării culturale și morale a călugărilor”98.

Aceasta este în linii mari activitatea pastoral-misionară a vrednicului ierarh de la Râmnic, care a lăsat urme adânci în eparhia din dreapta Oltului, prin întemeierea Societății Renașterea, a Eforiei mănăstirilor și a Marelui Sobor, prin înființarea bibliotecilor și a căminelor preoțești, prin stimularea corurilor și a conferințelor clericale și, nu în ultimul rând, prin predicile și pastoralele trimise, „dintr-o sete nepotolită de credință, de convingere, de jertfă și de creațiune”. În final, putem spune împreună cu biograful său: „Sunteți misionarul ortodox care din adâncă convingere luptați pentru valoarea morală a Evangheliei și pentru roadele ei definitive. Sunteți misionarul gânditor și năvalnic în lucrul evanghelic ce-și face un ideal din a propovădui pe Hristos și sfânta Sa învățătură”99.

• 1

  †Gherasim, episcopul Eparhiei Râmnicului, „Un mare ierarh râmnicean: Vartolomeu Stănescu”, în Renașterea, an. 15, iulie–septembrie 2004, p. 1 (se va cita R).

• 2

  G., „Cronica bisericească. Trei tineri teologi în clerul monahal”, în Biserica Ortodoxă Română, an. XXIX (1905), nr. 3, pp. 340-341 (se va cita BOR); P.S. Episcop Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925, Tipografiile Române Unite S. A., București, 1924, p. 306; Pr. C. Stănică, „Prea Sfințitul Episcop D. D. Vartolomeiu ca om de temperament, de știință teologică și de virtuți creștine”, în R, an. XIV (1935), nr. 9, pp. 317-318; Pr. P. Partenie, „Omagiul Asociației generale a Clerului”, în R, an. XIV (1935), nr. 9, pp. 324–325; Pr. D. Cristescu, Viața și înfăptuirile Prea Sfințitului Episcop Vartolomeiu până la împlinirea vârstei de 60 de ani, Tipografia Episcopul Vartolomeiu, Râmnicu-Vâlcea, 1936, pp. 6-82; Pr. Niculae Șerbănescu, „Episcopii Râmnicului”, în Mitropolia Olteniei, an. XIV (1964), nr. 3-4, p. 208 (se va cita MO); Niculae Șerbănescu, „Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885–1985)”, în MO, an. XXXVII (1985), nr. 5-6, p. 352; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, pp. 610-611; Pr. Asist. Dr. Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu episcop al Râmnicului-Noului Severin, Editura Basilica, București, 2014, pp. 22-24; Cătălin Raiu, Democrație și statolatrie. Creștinismul social la Bartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului Noul Severin (1875–1954), Editura Universității din București, București, 2014, pp. 71-106.

• 3

  Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului…, p. 208.

• 4

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, pp. 789-791.

• 5

  † Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918–1939 – Elie Miron Cristea – documente, însemnări și corespondențe, Sibiu, 1987, p. 202; Cătălin Raiu, Democrație și statolatrie..., pp. 114-115.

• 6

  Dreptul Iov, „Instalarea episcopului din Râmnic”, în Telegraful Român, an. LXIX (1921), nr. 31-32, p. 5.

• 7

  P. S. Episcop Vartolomeiu, „Produsuri sufletești și realități verificate”, Tipografia Cozia a Sfintei Episcopii, Râmnicu-Vâlcea, 1934, pp. 202-205.

• 8

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 90-91, 94.

• 9

  † Vartolomeiu, „Dare de seamă privitoare la situația juridică a clerului din Eparhia Râmnicului Noul Severin pe timpul de la 1 iulie 1921-1 iulie 1922”, în R, an. I (1922), nr. 5, p. 91.

• 10

  Prof. Dr. Sorin Oane, „«Epopea» Episcopiei Râmnicului Noului Severin”, în Historia, an. VII, ianuarie 2007, p. 15.

• 11

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 92-94; Rostul Bisericii este să-l facă pe fiecare membru al familiei un om moral, pregătit pentru cultul datoriei, al muncii și al iubirii jertfelnice. Episcop Vartolomeiu, „Ce ne spun anii din vremurile noastre”, în Buletinul Oficial al Eparhiei Râmnicului Noului Severin, an. V (1936), nr. 1-2, p. 12 (se va cita BO).

• 12

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, pp. 732-733.

• 13

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 91.

• 14

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, p. 143.

• 15

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, pp. 1-3.

• 16

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 108-109.

• 17

  P. S. Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri din Eparhia Râmnicului Noului Severin; și lucrările din două sesiuni ale Adunării eparhiale, București, 1927, p. 59.

• 18

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 97, 113.

• 19

  † Vartolomeiu al Râmnicului Noului Severin, „Ce urmărim cu societatea clerului oltean «Renașterea» și cu organele ei de propagandă”, în R, an I (1922), nr. 1, pp. 5-6.

• 20

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 59-60.

• 21

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, pp. 32, 43-46.

• 22

  C. Stănică, Prea Sfințitul Episcop…, p. 322.

• 23

  „Știri bisericești”, în Naționalul Vâlcii, an. X, (1937), nr. 112-113, p. 104 (se va cita NV).

• 24

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, p. 48.

• 25

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 63-64; D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 102-103, 116, 130-133.

• 26

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, p. 15.

• 27

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 66-67.

• 28

  *** „Cronica bisericească. O chestiune bine pusă”, în BOR, an. XLIV (1926), nr. 9, pp. 544-545.

• 29

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 121-123, 137-138.

• 30

  Arhim. Scriban, „Cărți, reviste, ziare”, în BOR, an. XLIII (1925), nr. 5, p. 308; † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, pp. 24-25.

• 31

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 61-62, 66-67.

• 32

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 117, 121-127, 137-138.

• 33

  Episcop Vartolomeiu, „Realitățile și concluziunile la care am ajuns după 10 ani de episcopat”, în R, an. X (1931), nr. 7, p. 258.

• 34

  † Vartolomeiu, „Cuvântarea Episcopului D. D. Vartolomeiu al Râmnicului Noul Severin, la deschiderea Adunării eparhiale oltene”, în R, an. V (1926), nr. 4, p. 127; † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, p. 34.

• 35

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 78-82.

• 36

  † Vartolomeiu, „Cuvântarea ținută de P.S. Episcop Vartolomeiu la deschiderea Adunării Eparhiale din 13 maiu 1928”, în R, an. VIII (1929), nr. 6, p. 205.

• 37

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 141.

• 38

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, p. 124.

• 39

  Fortunato, „Mișcarea culturală în Oltenia”, în Arhivele Olteniei, an. III (1924), nr. 14, p. 354 (se va cita AO), Georgeta Ghionea, „Societatea preoțească «Renașterea», proiect social în Oltenia interbelică”, în Anuarul Institutului de cercetări Socio-Umane «C. S. Nicolăescu-Plopșor», 1913, nr. XIV, p. 117.

• 40

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, pp. 124-125, 150-151.

• 41

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 68-69, 110, 126-127.

• 42

  † Vartolomei, „Cuvântul Episcopului Vartolomei. Cum Prea Sf. Sa apreciază Congresul preoțimei oltene din acest an”, în BOR, an. XLIV (1926), nr. 8, pp. 450-451.

• 43

  Pr. Gh. Udrescu, „Cronica internă. Rezoluții episcopale”, în R, an. XIV (1935), nr. 3, p. 116.

• 44

  Pr. Șt. Popescu, „Darea de seamă despre conferințele Prea Sf. Episcop D. D. Vartolomeiu, ținute în orașele: T.-Severin și Strehaia-Mehedinți în zilele de 7 și 9 decembrie 1935”, în BO, an. V (1936), nr. 1-2, pp. 28-29.

• 45

  Pr. Gh. Sacerdoțeanu, „Dare de seamă despre conferințele ținute de Prea Sfințitul Episcop D. D. Vartolomeiu în orașele din Județul-Vâlcea”, în BO, an. V (1936), nr. 1-2, pp. 45-46.

• 46

  Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și Severinului, Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, pp. 77-78 (se va cita Viața bisericească).

• 47

  Viața bisericească, p. 79; Pr. Constantin Nonea, „Asistența socială prin biserică”, în BOR, an. LXIX (1951), nr. 3-6, pp. 126-127.

• 48

  Viața bisericească, pp. 70-78.

• 49

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 150.

• 50

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 151; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, pp. 128-129.

• 51

  † Vartolomeiu, „Căminul «Renașterea» – templu al datoriei”, în R, an. XIII (1934), nr. 11, p. 393; „Știri bisericești”, în NV, an. VII (1934), nr. 84, p. 349.

• 52

  Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 151.

• 53

  Georgeta Ghionea, Societatea preoțească…, p. 117.

• 54

  † Vartolomeiu, Realitățile și concluziunile..., pp. 252-254.

• 55

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, p. 107; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, pp. 130-132.

• 56

  P., „Mișcarea literară. Renașterea”, în Revista Teologică, an. XII (1922), nr. 10-11, pp. 294-295 (se va cita RT); † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, p. 205.

• 57

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, p. 231; † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 73, 79.

• 58

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 156; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, p. 70.

• 59

  Episcopul Vartolomeu Stănescu – în lumina cuvântului, ediție îngrijită de †Emilian Loviștean­ul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, 2013, p. 211; Propune ca Statul să ajute Biserica, Legea Cultelor să fie purificată de articolele de încurajare pentru sporirea sectelor, iar Biserica să dea Statului rapoarte asupra lucrărilor întreprinse pentru creștinii ortodocși și ferirea lor de eretici. † Vartolomeiu, „Cauzele ivirii sectelor eretice în sfânta noastră Biserică ecumenică”, în R, an. XV (1936), nr. 3, p. 89.

• 60

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 67-68; Pr. Ion Tomescu, „Dare de seamă cuprinzând chestiunile și propunerile aduse de Secțiunea Culturală și Misionară, înaintea Adunării Eparhiale, în sesiunea din 13 maiu 1928”, în Dările de seamă cuprinzând chestiunile și propunerile aduse de Secțiunile: Culturală, Economică și administrativă ale Sf. Episcopii, înaintea Adunării Eparhiale, în sesiunea din 13 maiu 1928, Tipografia Cozia, M-tirea Cozia/Vâlcea, 1928, pp. 6-7.

• 61

  „Știri bisericești”, în NV, an IX (1936), nr. 101-102, p. 79.

• 62

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 156-160, 269-270. („Cine a slujit Sfânta Liturghie cu el își poate da seama de concentrarea sufletească pe care o încearcă: ordonat în mișcări, serios, cu accente de profundă tărie duhovnicească săvârșește toate serviciile”).

• 63

  † Galaction Cordun, „Personalitatea și opera P. S. Vartolomeiu”, în R, an. XIV (1935), nr. 9, p. 312.

• 64

  † Vartolomei, Cursuri misionare cu preoții din Eparhii ținute de Prea Sfințitul Episcop Vartolomei al Râmnicului Noul Severin cu începere din octombrie 1937, vol. I: Trăirea creștinismului prin fapte de folos personal și obștesc, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Noul Severin, Râmnicu-Vâlcea, 1938, pp. 6-18; †Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, „Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, episcop cărturar și filantrop al Olteniei de sub Munte”, în Activitatea cultural-duhovnicească și social-misionară a episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis, Râmnicu-Vâlcea 2020, pp. 6-11. În iunie 1937, a dat o decizie privind programul de deschidere a cursurilor pentru îndrumarea misionară a unui grup de 25 de preoți desprinși din Societatea Renașterea. Episcop Vartolomei, „Decizia Prea Sfințitului Episcop D. D. Vartolomei cu Nr. 7.286, din 30 iunie 1937”, în BO, an. VI (1937), nr. 7, pp. 207-208.

• 65

  Pr. Lect. Univ. Dr. Petre Sperlea, „Implicarea episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului în remodelarea clerului eparhial”, în Activitatea cultural-duhovnicească..., p. 125.

• 66

  Episcop Vartolomeiu al Râmnicului Noul Severin, „Preotul în politică. O lămurire a P. S. Sale Episcopului Vartolomeiu”, în BO, an. V (1936), nr. 1-2, pp. 9-10.

• 67

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 235-250; Începând din toamna anului 1934, a fost imprimată broșura intitulată Femeia ca factor social. Vartolomeu Stănescu. Femeia în biserică, familie și societate, ediție îngrijită de †Emilian Loviștean­ul, episcop-vicar al Râmnicului, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, 2011, pp. 139-141.

• 68

  Neculce, „Cronica bisericească-culturală. Congresul «Societății ortodoxe a femeilor române»”, în RT, an XIV (1924), nr. 6-7, p. 211.

• 69

  Episcopul Vartolomeu Stănescu – în lumina cuvântului…, p. 192.

• 70

  † Vartolomeiu, „Constatarea stărilor sufletești din toate orașele Olteniei”, în BO, an. V (1936), nr. 1-2, pp. 5-6.

• 71

  † Vartolomei, Cursuri misionare..., p. 11.

• 72

  Vezi lista completă în Viața bisericească, pp. 148-887; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, pp. 172-208; Pr. dr. Laurențiu Rădoi, Vâlcea, vatră de cultură și spiritualitate românească, Editura Alma Mater, Sibiu, 2012, pp. 103-452.

• 73

  I. L. Atanasescu, „Memoriu asupra situației construcțiilor bisericești din Eparhia Râmnicului Noului Severin, pe anul 1935–1936”, în BO, an. V (1936), nr. 7, pp. 297-299.

• 74

  Pr. I. Ioanicescu, „Chipuri de predicatori din laturile Olteniei”, în MO, an. XXXVIII (1976), nr. 7-8, p. 638.

• 75

  Gh. Bobei, „Sfințire de biserică”, în NV, an. X (1937), nr. 116-117, p. 249.

• 76

  † Vartolomei, Cursuri misionare..., p. 227.

• 77

  † Vartolomeiu al Râmnicului, „O ultimă lămurire în privința datei Sf. Paști”, în R, an. VIII (1929), nr. 4, p. 122.

• 78

  „Știri bisericești”, în NV, an. IX (1936), nr. 97-100, p. 13.

• 79

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 221-222; Arhim. Veniamin Micle, „Monahismul din Oltenia în timpul epsicopului Vartolomeu Stănescu”, în Oltenia, 2005, nr. 1-2, p. 15.

• 80

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, pp. 224-225; P. Partenie, Omagiul Asociației generale a Clerului…, p. 325; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, p. 112.

• 81

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, pp. 16-17.

• 82

  D. Cristescu, Viața și înfăptuirile…, p. 226; Teodor Bodogae, „Mișcarea literară. Arhim. Efrem Enăcescu: Privire generală asupra monahismului creștin”, în RT, an. XXIV (1934), nr. 7-8, pp. 280; Mitropolit Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin, ediția a II-a, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 147-151.

• 83

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, pp. 20-21.

• 84

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, p. 660; †Efrem Enăcescu, Privire generală…, p. 309.

• 85

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, p. 663.

• 86

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, p. 27.

• 87

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925…, pp. 654-656, 663-664; †Efrem Enăcescu, Privire generală…, pp. 310-314.

• 88

  † Efrem Enăcescu, Privire generală…, p. 309, nota 36.

• 89

  Pr. Teodor A. Mirescu, „Cronica internă”, în R, an. XIV (1937), nr. 6-7, p. 273.

• 90

  † Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921–1925…, pp. 653, 662-664; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, p. 108.

• 91

  † Vartolomei et alii, Principii și înfăptuiri…, pp. 160-161.

• 92

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, p. 23.

• 93

  Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, pp. 108-110.

• 94

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, pp. 117-118.

• 95

  Episcop Vartolomeiu, „Stârpirea vagabondajului monahicesc. Propunerea P. S. Vartolomeiu către Sf. Sinod”, în R, an. II (1923), nr. 2, pp. 33-34.

• 96

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, pp. 35-36; Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu…, pp. 108-111.

• 97

  PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului-Noul Severin, Puterile sociale ale creștinismului. Opere alese, ediție îngrijită de George Enache și Cătălin Raiu, Editura Muzeul de Istorie Galați, Cluj-Napoca, 2014, p. 762.

• 98

  Veniamin Micle, Monahismul din Oltenia…, p. 29.

• 99

  † Vartolomei, Cursuri misionare..., p. 16.