Mucenici nu sunt doar aceia care-și varsă sângele, ci și cei care petrec o viață îndumnezeită
Frați și părinți,
Sfânta Cincizecime, pe care ne-am învrednicit s-o prăznuim, este praznic al praznicelor! Dar praznic este și cel al Tuturor Sfinților1, cel de care ne-am apropiat acum. Și, pentru că este potrivit ca, la o sărbătoare, să dobândim un lucru bun printr-o mai bună cugetare, gândiți-vă, dacă vi se pare de cuviință, cât de mulți și cât de mari sunt Sfinții pe care-i pomenim. Dar cine ar sta să numere stelele cerului și nisipul vărsat pe malul mării? Atât de mulți sunt mucenicii din toată lumea, care, prin credință, au biruit puterea potrivnică, și-au încins veșmintele împotriva oștirilor tiranilor, au pornit să se lupte cu focul, cu sabia, cu fiarele și cu toate nenorocirile, socotind caznele ca pe niște plăceri, iar vărsarea sângelui lor ca pe o desfătare. Și, într-adevăr, cu această încredințare, au călcat peste cărbuni de foc, au stins ruguri aprinse, au lucrat în chip firesc2 cele mai presus de fire, copleșind de uimire tirani și împărați. Mărturisind3 ce? Că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și în numele Lui este viața cea veșnică, după cum stă scris. Dar oare mucenici sunt doar cei [care și-au vărsat] sângele? Firește că nu, ci și cei care petrec o viață îndumnezeită; căci zice Apostolul: „Au pribegit în piei de oaie [și] în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” (Evrei XI, 37-38). Și, puțin mai încolo: „Având împrejurul nostru atâta nor de mucenici, lepădând orice povară și păcatul ce lesne ne împresoară, să alergăm, cu răbdare, la lupta ce ne stă înainte, avându-L înaintea ochilor pe Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (Evrei XII, 1-2). Vezi că i-a numit mucenici laolaltă pe toți iubitorii de sfințenie4 și pe toți care au dus o viață în nevoință, prin răbdare? Drept aceea, fraților, și noi am fost socotiți întru această mucenicie; căci, atunci când iubim și răbdăm suferința5 unei vieți purtătoare de cruce, când păzim făgăduința6 fecioriei și supunerea cea netăgăduită a luptătorilor, mărturisim că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; mărturisim că este o judecată și o răsplată; mărturisim că vom da socoteală, la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, de cele pe care le-am trăit, când ne vom împotrivi diavolului, care este vrăjmașul lui Hristos și care se răzbună pe noi și, ca și cum ne-ar biciui, năvălește asupra noastră cu neîncetate gânduri și cu plăceri pierzătoare, ca noi să tăgăduim existența lui Dumnezeu. Căci cei ce au obiceiuri stricăcioase dau ascultare potrivnicului și-l urmează, spunând, prin faptele lor, că nu este Dumnezeu, potrivit celor spuse de Sfântul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul LII, 1).
Dacă nu ar aduce uitarea de Dumnezeu în sufletele oamenilor, ca pe o tăgăduire a Lui, nu ar putea să convingă mintea să se dedea la poftele trupului, la revărsarea păcatului, la beție, la desfrâu, la îmbuibare, la băutură, la lăcomie, la slujirea idolească și la orice alt lucru nelalocul lui; iar de aici, luând sufletul, îl silește să meargă după el, răpindu-l dinaintea lui Dumnezeu și dându-i tot sprijinul pentru dobândirea focului nestins al chinului celui veșnic. Cât de nenorocită-i amăgirea, dar mai crunt este sfârșitul amăgirii!
Dar noi, fraților, ca niște mărturisitori ai lui Hristos, să mărturisim și mai mult mărturisirea cea bună7, bucurându-ne laolaltă cu toți sfinții, fiindcă ne-am învrednicit să mărturisim pentru Hristos, fără să ne plecăm genunchiul lui Baal8, adică dorinței trupului și celorlalte plăceri ale vieții acesteia, să nu ne încredem celui care ne vâră în minte tot felul de pricini pentru ca noi să lepădăm ascultarea, ci în fiece zi să ne împotrivim prin luptă, ca și cum am fi în arenă: loviți, dar nu slăbănogiți, răbdând cu bărbăție, și nu pătrunși de frică. Apoi, știți prea bine care este câștigul mărturisirii: faptul că cei care mărturisesc pe cineva în timpul vieții sunt părtași ai bucuriei aceluia și au parte de acele lucruri despre care au mărturisit. Așadar, de aici urmează că și mărturisitorii lui Hristos, ca unii care au mărturisit pentru El în toate și au răbdat chinuri de nerăbdat pentru mărturisirea cea adevărată, se vor vădi împreună-moștenitori ai Lui în veacul ce va să vie. Căci zice Apostolul: „Iar când Se va arăta Hristos, Viața noastră, atunci și voi vă veți arăta împreună cu El întru slavă” (Coloseni III, 4). Împreună cu aceștia aducând și noi mărturisirea noastră – căci îndelungată este și de-a lungul întregii vieți – deie [Domnul] să ne învrednicim a ne desfăta de răsplățile cele veșnice și să ne veselim în veci împreună cu Hristos, Căruia I se cuvin slavă, cinste și închinăciune, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
- 1
Este vorba de prima Duminică după Rusalii, a tuturor Sfinților.
- 2
Literal: „în fire”.
- 3
Pe parcursul întregii Cateheze a zecea, Sfântul Teodor se întemeiază pe jocul de cuvinte dat de cele două sensuri ale cuvântului μάρτυς: „martor” și „mucenic” (μαρτυρόω = „a mărturisi”, „a fi mucenic”). Astfel, traducerea noastră, în această Cateheză, prin „mucenic” va acoperi și celelalte sensuri, pe care româna le diferențiază, de obicei, prin cuvinte diferite: „mucenic”, „martor”, „mărturisitor”.
- 4
Literal: „cuvioșie”, „starea celui cuvios”.
- 5
Literal: „ceea ce este plin de suferință, de durere”. Acest cuvânt (πολύθλιπτος) mai apare la Sfântul Efrem Sirul (în Cuvântarea despre a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos), unde este pus în legătură cu ceasul venirii lui Iisus. Este reluat aici de Sfântul Teodor Studitul, care-l mai întrebuințează o dată, în Scrisoarea a 6-a (PG 99, 928 B), adresată mamei sale, Teoctista, ca epitet al lui βίος („viață”), deci cu înțeles similar celui din contextul de față.
- 6
Sau „votul”.
- 7
Fraza din limba grecească este dublă, dar sărăcia – în acest loc – a limbii române nu permite o traducere literală. În original: τὴν καλὴν μαρτυρίαν ἔτι μαρτυρήσωμεν, τὴν καλὴν ὁμολογίαν ἔτι ὁμολογήσωμεν. Cele două cuvinte grecești, μαρτυρία și ὁμολογία, precum și corespondentele lor verbale, μαρτυρέω și ὁμολογέω, nu înseamnă practic același lucru: primul înseamnă „ceea ce spui sau faptul de a spune în calitate de martor”, în timp ce al doilea arată „ceea ce spui sau faptul de a spune același lucru cu altcineva”. Dar, în limba română, ambele au sunt echivalate cu „mărturisire”, respectiv „a mărturisi”.
- 8
În original, Baal este la genul feminin, probabil întrucât este tălmăcit apoi prin „dorință”.