Născut în casa unui învățător vâlcean din Oltenia de sub Munte și crescut din copilărie în cultul iscoditor al istoriei și geografiei și trăind atât de mult, încât pot spune, azi, că sunt printre puținii care au apucat să vadă cu ochii lor uriașele ziduri ale căzărmilor cezaro-crăiești, aflate la cotul Cernei dinspre Fometeștii de atunci, intrate mai târziu și în proprietatea Sărarilor, rămase pecetluite în memoria mea cu măreția lor de vestigii năruite ale ocupației străine. Li se spunea chiar cazărmile Mariei Terezia! Aici, se spune că, înainte de 1821, venea Tudor Vladimirescu la un târg de negustori de vite și boi cu coarne uriașe și grâu în schimbul oalelor de pământ și a varului din varnițele slătiorenilor. Am văzut și eu aceste coarne uriașe în casa boierului erou al Războiului de Neatârnare C. C. Sărariu (de la sare) transformate în cuiere în care, de niște cârlige de argint, se agățau hainele cu găitane și căciulile oltenești.
Așa, iscoditor fiind, am descoperit și eu – acum peste 50 de ani – pe un plai cât o palmă de rai, pe malul Cernei, între Măgurice și Măgura Slătioarei, bisericuța de la Viorești, căreia i-am rămas subjugat o viață pentru Cavalcada potecașilor, care înconjura sub streașină întreaga bisericuță, iar cavalcada acestor potecași pe caii lor mărunți de munte, înveșmântați în anterie albe cu găitane, iar caii albi, cu cozile lor înnodate și cu capetele ținute strâns de dârlogi în piept de către potecașii grăniceri și, în frunte, pe un cal negru, căpitanul de plai Urșanu, ctitorul. Toți erau cu căciuli înalte și negre, căciuli pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului, imagine rămasă pecetluită de pe vremea cazărmilor Mariei Terezia.
Potecașii erau astfel și păzitori la granița ocupației străine și păstrători ai sfintei credințe creștin-ortodoxe naționale, pentru că în fața altarului se oficia liturghia. Astfel, 50 de ani și mai bine, am rămas fermecat de pictura diafană, remarcată de cercetătoarea Maria Golescu în studiul său din revista Boabe de grâu, din ianuarie 1934. 50 de ani și mai bine m-am zbătut și eu să fac cunoscută și apărată bisericuța.
Astfel, am fost părtaș implicat alături de inginerul constructor Diaconu, de arhitectul Aurel Botez, și pictorița Elena Murariu, cei mai dăruiți și inspirați salvatori ai istoricului monument zidit la sfârșitul anilor 1700, pe locul unui schit – spune legenda – de maici creștin-ortodoxe. Inginerul constructor Diaconu a zidit la o adâncime de 8 metri zidurile salvatoare amenințate de un râu care venea de sub Măgurice și izbea în temelia adâncă, râu căruia i s-a dat alt curs, să se verse în Cerna. Arhitectul profesor Aurel Botez, cel care s-a ocupat și de salvarea unor mănăstiri și biserici importante, intrat astfel și în istorie, a încurajat zidirea temeliei bisericuței Vioreștilor, și arta pictoriței Elena Murariu care a lucrat 7 ani cu migală împreună cu cei mai buni studenți ai ei la întinerirea Cavalcadei întregi a frizei, iar țăranii din cătunul Viorești și satul Gorunești, sub dăruirea preotului paroh Alexandru Prună, repet intenționat 7 ani, au dus din agoniseala lor de trei ori pe zi masa și au găzduit pe toți lucrătorii.
Au fost ani importanți, când și ministerul Culturii, sub ministeriatul istoricului Răzvan Theodorescu, a acordat fonduri importante până la încheierea lucrărilor de restaurare și întinerire a lăcașului. La „termenarea lucrului”, cum zic oltenii, s-a făcut sfințirea Bisericuței la care au fost de față aproape 5000 de oameni, când se aniversa și ziua însemnată în Letopiseț, 5 septembrie 1508, de la acordarea pecetei domnitorului Mihnea cel Rău pentru slătioreni, singurii țărani liberi din acea lume de înfeudați mănăstirești. Atunci, la sfințire, au venit țărani din sate din Gorj și Vâlcea, și Mehedinți, și Romanați, iar Slătioara a primit dreptul de a avea stemă în care se află reprezentat și pomul roditor, și ulciorul de pământ, și munții Cernei și Potecașul și munții Căpățânii.