Despre statornicia în dreapta slăvire a lui Dumnezeu

Dumnezeu este o Existență supra-ființială fără început, din veșnicie și pentru veșnicie, necreată și transcendentă, în timp ce omul este o ființă creată, deci limitată în timp și spațiu. Pornind de la această diferență esențială între Dumnezeu și om, înțelegem că omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu de unul singur, numai prin propriile sale puteri, așa cum de altfel ne învață Sfântul Ioan Damaschin: „Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt și de cuget; căci dacă cineva va socoti cum și pentru care pricină a adus Dumnezeu pe toate de la neexistență la existență și va voi să ajungă la această cunoștință prin gândire naturală, nu va înțelege”1. Singur Dumnezeu este Cel Care, din iubire, începe dialogul cu făptura Sa, urmând ca omul să răspundă în mod liber prin credință și ascultare.

Numai prin credință, omul poate cunoaște cu adevărat că Dumnezeu este întreit în Persoane, că El este Făcătorul cerului și al pământului, că lumea aceasta are un început și va avea un sfârșit, că Dumnezeu lucrează în istorie și în viața fiecărui om în parte, că Dumnezeu Fiul S-a întrupat de la Dumnezeu Tatăl și din Fecioara Maria și a mântuit neamul omenesc, că Sfântul Duh face din omul credincios locaș al Sfintei Treimi până la sfârșitul veacurilor când va avea loc învierea morților și Judecata înfricoșătoare a întregii lumi. Orice căutare a lui Dumnezeu, în afara credinței și fără ajutorul Lui, nu poate ajunge decât tot la lucruri create, respectiv la idolatrie și la îndepărtarea de adevăratul Dumnezeu.

Proorocii au îndemnat poporul ales să păstreze și să păzească legătura neîntreruptă cu Dumnezeu prin credință și au mustrat „necredința și tăgada Domnului, căderea de la credința în Dumnezeu, grăirea minciunii și răzvrătirea, născocirea și cugetarea la lucruri viclene” (Isaia LIX, 13), pentru că necredința umple de amărăciune viața omului: „Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra. Înțelege și vezi cât e de rău și de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău” (Ieremia II, 19). Necredința cuprinde inima celor ce trăiesc în păcate, căci „faptele lor rele nu le dau răgaz să se întoarcă la credința în Domnul Dumnezeul lor” (Osea V, 4). Necredința se naște din neștiință, căci „neștiința dă naștere întunericului, iar din pricina întunericului cădem în păcate, pentru că ne este slăbită vederea față de adevăr”2. Sfântul Grigorie de Nyssa ne învață că „neștiința dovedește lipsa oricărei dorințe de a cunoaște sau, mai degrabă, negarea însăși a acestei dorințe”, iar „dacă nu simțim nicio dorință de a ne apropia de Dumnezeu, fără îndoială că ne-am îndepărtat de El”3.

Dumnezeu Se descoperă pe Sine omului care dorește să-L cunoască. Astfel, credința cea dreaptă nu este meritul omului, ci ea este revelată de Dumnezeu, începând cu „grăirea prin prooroci” încă de la facerea lumii și culminând, „la plinirea vremii”, cu Evanghelia propovăduită de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care i-a ales și i-a învățat pe Sfinții Apostoli dreapta credință, dreapta viețuire și dreapta cinstire a lui Dumnezeu. La rândul lor, Apostolii au predat Bisericii toate dogmele și poruncile lui Dumnezeu, spre propovăduire neschimbată, până la sfârșitul veacurilor. Astăzi, viața apostolică și dreapta credință se păstrează neschimbate în Biserica Ortodoxă, care, cârmuită de Domnul nostru Iisus Hristos și însuflețită de Sfântul Duh, biruiește lumea și străbate istoria, împlinind făgăduința lui Dumnezeu, că Biserica Lui nu va fi biruită nici de porțile iadului (Matei XVI, 18).

Credința se întemeiază pe voința omului, însă deopotrivă este și lucrarea lui Dumnezeu în om. Pornind de la cele văzute, omul cu mintea luminată de har ajunge să cugete la cele nevăzute, cum spune psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmi XVIII, 1). Această revelație naturală, deschisă tuturor, este desăvârșită de revelația supranaturală, realizată în mod treptat de Dumnezeu, mai întâi prin proorocii Vechiului Testament, iar mai pe urmă prin Însuși Fiul Său întrupat, cum arată Apostolul Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei I, 1-2). Credința ortodoxă este întemeiată pe fapte văzute petrecute în istorie. Și proorocii, și apostolii, au fost martori ai descoperirilor dumnezeiești în mod nemijlocit, cum arată Sfântul Apostol Petru: „Noi v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui, nu luându-ne după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri” (II Petru I, 16). Cele văzute de prooroci și de apostoli cu ochii lor, nevăzute însă de urmașii lor, se primesc prin credință, având încredere în cei ce le-au văzut.

Credința se întemeiază pe voința omului, însă deopotrivă este și lucrarea lui Dumnezeu în om. Pornind de la cele văzute, omul cu mintea luminată de har ajunge să cugete la cele nevăzute.

Credința este mai cuprinzătoare decât cunoașterea rațională pentru faptul că, fiind adevăruri dumnezeiești necreate și veșnice, dogmele credinței nu pot fi cuprinse de rațiune, care este creată, limitată, încă și afectată de păcat. „Cunoașterea lui Dumnezeu se dobândește prin credință și este imposibil să-L cunoști fără credință”4, cum învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar credința nu se opune rațiunii, ci numai o depășește, deoarece „credința este lucrarea care cuprinde întreaga persoană omenească și, prin urmare, și rațiunea sa”, cum ne arată Sfântul Iustin Popovici5. Pe cei care se încred numai în propria rațiune, pierzând astfel răsplata credinței, Sfântul Vasile cel Mare îi întreabă: „Cum ne vom învrednici de fericirile pregătite nouă, condiționate de credința în cele nevăzute, dacă vom crede numai în ceea ce este evident pentru rațiune?”6.

Credința este mai cuprinzătoare decât cunoașterea rațională pentru faptul că, fiind adevăruri dumnezeiești necreate și veșnice, dogmele credinței nu pot fi cuprinse de rațiune, care este creată, limitată, încă și afectată de păcat.

Omul contemporan ajunge adesea prizonier propriei rațiuni, făcând din aceasta măsura tuturor lucrurilor. El greșește atunci când încearcă să înțeleagă dogmele credinței, mai înainte de a le crede. Tâlcuind cuvintele: „Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan VI, 69), Sfântul Chiril al Alexandriei învață că din credință se naște înțelegerea, iar nu invers: „N-au cunoscut înainte și apoi au crezut, ci, punând înainte credința, adaugă ca a doua cunoștința”7. La fel atrage atenția și Proorocul Isaia: „De nu veți crede, nici nu veți înțelege” (Isaia VII, 9). Că mai întâi trebuie așezată credința, învățăm și din lucrarea pământului: „Precum înainte de sădirea seminței, legea agriculturii sfătuiește să se brăzdeze pământul cu plugul, așa socotesc și că cei ce vor să primească cuvintele dumnezeiești trebuie mai înainte să-și deschidă inima într-un fel oarecare, prin dorirea lor”8.

Omul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin credință, căci tainele Lui sunt mai presus de cuget, cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pentru că Dumnezeu ne-a dăruit comori ce întrec înțelegerea omenească, El, pe bună dreptate, cere de la noi credință. Toate dogmele noastre cele mai importante sunt străine gândirii și accesibile doar credinței”9. Omul credincios folosește instrumente diferite de cunoaștere, cum sunt credința și harul dumnezeiesc, iar nu înțelepciunea lumii acesteia, urmând Sfântului Apostol Pavel: „Fraților, când am venit la voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înțelept. Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit… Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni II, 1-10).

Încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu este cel mai tare argument, ca omul să creadă în El și să urmeze poruncile Lui, cum observă Sfântul Ioan Casian: „Vrei o întărire a celor spuse? Deocamdată n-o ai de la mine. Dumnezeu a spus, Dumnezeu a vorbit; cuvântul Lui este pentru mine cea mai înaltă întărire. N-am nevoie de alte dovezi, n-am nevoie de vorbă lungă. Îmi este de ajuns încrederea în persoana Celui Ce a spus. Nu-mi îngădui să pun la îndoială adevărul celor spuse, nu-mi îngădui să-l cântăresc. Ce-aș avea să mă întreb dacă este adevărat ceea ce a spus Dumnezeu, când nu trebuie să mă îndoiesc de cele spuse de Dumnezeu?”10.

Pentru omul care nu primește adevărurile dumnezeiești prin credință, ele devin sminteală și nebunie, cum constată ucenicii Domnului: „Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni I, 23). În afara credinței, Mântuitorul Hristos devine „piatră de poticnire și stâncă de sminteală” (I Petru II, 8), fapt confirmat în mod repetat de istorie.

În afara credinței, Mântuitorul Hristos devine „piatră de poticnire și stâncă de sminteală”, fapt confirmat în mod repetat de istorie.

Chiar primite prin credință, dogmele rămân ascunse în profunzimile necercetate ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât în viața aceasta omul nu poate cunoaște dogmele credinței decât în parte, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni XIII, 12). Dar și când omul va crește veșnic în comuniunea cu Dumnezeu, El va rămâne o taină nepătrunsă în mod deplin de puterile omenești.

Atunci când Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Voi cine ziceți că sunt Eu?”, El a primit unicul răspuns corect: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Matei XVI, 13-16). De aceea, predica Sfinților Apostoli și a Bisericii este centrată pe credința că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, Care a murit și a înviat pentru ridicarea neamului omenesc din robia păcatului și a morții.

Credința în Domnul Iisus Hristos se exprimă prin mărturisirea numelui Său: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani X, 9-10). Dar nu singură credința este mântuitoare, ci mărturisirea celor crezute, cum spune Însuși Mântuitorul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei X, 32-33).

Credința este o lucrare teandrică. Începutul este pus atât de Dumnezeu prin har, care luminează mintea omului, cât și prin libera voință a omului de a crede cele auzite: „Cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? (…) Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani X, 14-17). După ce omul alege să creadă cele auzite, el începe să lucreze Cuvântul lui Dumnezeu, până la simțirea prezenței lui Dumnezeu, care este forma cea mai înaltă a credinței.

Despre cele două forme ale credinței învață Sfântul Ioan Damaschin, arătând că prima ține de auzire și de împlinirea liberă a celor auzite, pe când cea de-a doua ține de harul Sfântului Duh, care se dăruiește celor care împlinesc cu râvnă cele crezute: „Credința este dublă: una, credința din auzire. Auzind dumnezeieștile Scripturi, credem în învățătura Duhului Sfânt. Ea se desăvârșește prin toate cele legiuite de Hristos, este învederată prin fapte, este cucernică și îndeplinește poruncile Aceluia Care ne-a reînnoit. (…) Credința este, iarăși, încredințarea despre cele nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute, sau o nădejde neîndoielnică și oarbă în cele făgăduite nouă de Dumnezeu și în dobândirea cererilor noastre. Prima credință aparține sufletului nostru, cea de-a doua, harului Duhului”11. Făcând deosebire între credința începătoare și cea plină de simțire, Cuviosul Nichita Stithatul arată că prin cea de-a doua „cunoaștem că sunt adevărate făgăduințele lui Hristos pe care le-a făgăduit și gătit celor ce-L iubesc pe El, ca și amenințările și muncile iadului, cele gătite diavolului și slugilor lui”, iar prin această încredințare sufletul „se întinde cu sârguință spre lucrarea poruncilor, neîndoindu-se întru sine”12.

Despre cele două forme ale credinței învață Sfântul Ioan Damaschin, arătând că prima ține de auzire și de împlinirea liberă a celor auzite, pe când cea de-a doua ține de harul Sfântului Duh.

La acea credință care unește sufletul cu Dumnezeu se ajunge prin lucrarea poruncilor, cum spune Teognost: „Nu te vei învrednici de dragostea dumnezeiască fără cunoștință, nici de aceasta, fără credință; dar credință numesc nu pe cea simplă, ci pe cea care se naște în noi din lucrarea virtuților”13. Această credință se manifestă ca o formă de cunoaștere prin trăire nemijlocită, prin harul lui Dumnezeu, cum explică Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu, pe Muntele Sinai14. Prin credință, omul împlinește poruncile lui Dumnezeu, iar prin lucrarea poruncilor el ajunge la cunoașterea nemijlocită a celor crezute sau la trăirea credinței.

În rugăciunile Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos este numit „Doctorul sufletelor și al trupurilor”, dar orice tămăduire, deși este un dar al lui Dumnezeu, omul o primește numai prin credința în El. Cuviosul Varsanufie cel Mare spune că omul care crede „în Cel ce a venit și a vindecat toată boala și toată neputința în popor, crede că puternic este El să vindece nu numai bolile trupești, ci și pe ale omului dinăuntru”15. Astfel, prin credință și cunoașterea lui Domnezeu, omul este vindecat de boala păcatului și redobândește sănătatea lăuntrică, respectiv luminarea minții și curăția inimii.

Mai presus de toate, credința vindecă ceea ce Părinții au numit „boala necredinței”16. Opusă credinței, necredința este asemănată de psalmist cu însăși nebunia: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmi XIII, 1). Dar necredincios nu este doar acela care nu crede în Evanghelia propovăduită în Biserică, ci și acela care trăiește în păcate înaintea lui Dumnezeu, cum învață Sfântul Ioan Damaschin: „Necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericii sobornicești sau acela care are părtășanie cu diavolul prin fapte urâte”17.

Dumnezeu tămăduiește toate puterile sufletești ale omului credincios, atrăgând spre bine și gândirea, și voința, și pofta, și simțirea, și toată lucrarea lui. Cunoscând din propria experiență rolul tămăduitor al credinței, într-una dintre mărturisirile sale, Fericitul Augustin spune: „Nu puteam fi însănătoșit, decât crezând… Starea sănătății sufletului meu nu se putea însănătoși, decât crezând, dar, ca să nu creadă lucruri false, refuza să fie îngrijită, împotrivindu-se mâinilor Tale, Care ai făcut leacurile credinței și le-ai împrăștiat peste bolile globului pământesc, atribuindu-le atâta tărie”18. Prin credință dreaptă, omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, redobândește cunoașterea de sine, află al Cui fiu este, al Cărui chip îl poartă, precum și scopul vieții sale.

Prin credință dreaptă, omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, redobândește cunoașterea de sine, află al Cui fiu este, al Cărui chip îl poartă, precum și scopul vieții sale.

Când credința nu lucrează vindecarea omului, aceasta se datorează unei greșeli pe care o face omul, cum observă Sfântul Macarie Egipteanul: „Dacă acel orb n-ar fi strigat, iar femeia cea bolnavă n-ar fi alergat către Domnul, n-ar fi dobândit vindecarea; tot așa, dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voință și cu tot sufletul, și nu se roagă cu credință puternică, nu dobândește vindecarea. (…) Noi n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească și mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima, nici nu credem în El cu adevărat. Să credem în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi”19.

Împlinirea voii lui Dumnezeu este semnul adevăratei credințe și al adevăratei iubiri față de El, cum spune Însuși Mântuitorul Hristos: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește… Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele” (Ioan XIV, 21-24). Legătura dintre credință și manifestarea credinței prin faptele iubirii o explică Sfântul Apostol Iacov, zicând: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Iacov II, 14-18). Deci, credința nu este o simplă informație, ci ea trebuie să devină însăși viața noastră; ea nu este atât știință, cât făptuire. Ne spune același apostol că „și demonii cred și se cutremură” (Iacov II, 19), dar ei nu împlinesc cele crezute, nici nu se schimbă în bine prin credința lor, deoarece credința lor e moartă (Iacov II, 20).

Faptele sunt acelea care arată dacă și în cine crede omul, iar nu cuvintele. Toate tainele credinței se întrupează și se cunosc prin lucrare, prin nevoințe duhovnicești, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: „Să ne sârguim să învățăm cele dumnezeiești mai degrabă prin sudoare și prin osteneală, și nu prin cuvântul simplu. Căci nu cuvinte, ci fapte va trebui să arătăm în vremea ieșirii sufletului”20, deoarece, spune Marcu Ascetul, „cunoștința fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru”21. Cele greșite ambele extreme cu privire la fapte, și lipsirea lor de valoare, dar și exagerarea valorii lor, cum arată același Părinte, zicând: „Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alții, împlinindu-le, așteaptă Împărăția ca o plată datorată. Și unii și alții greșesc față de adevăr”22. Faptele iubirii sunt semnul firesc al credinței, iar de acest semn depinde viața veșnică a omului (Matei XXV, 31-46).

Împărăția lui Dumnezeu se câștigă în primul rând prin credință, care derivă din cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum ne învață Însuși Mântuitorul Hristos când spune: „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3), iar după ce îi trimite pe ucenici la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, adaugă: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 16). Pentru aceasta, Sfinții Părinți au așezat dreapta credință la temelia vieții creștine, încă de la scufundarea în apele Botezului.

Mărturisirea dreptei credințe, formulată pe scurt în Crez, este condiția primirii Tainei Botezului și a încadrării în Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica. Dar și rămânerea în Biserică este condiționată tot de aceeași mărturisire a credinței, înțelegând din aceasta că cel care cade din dreapta credință, totodată, cade și din Biserică, despărțindu-se de Dumnezeu.

Biserica Îl slăvește pe Dumnezeu atât prin mărturisirea neschimbată a dreptei credințe, cât și prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, care izvorăște din cele mărturisite. Biserica nu desparte credința de fapte, nici faptele de credință, ci le mărturisește și le trăiește împreună și în mod neschimbat întocmai ca în vremea Sfinților Apostoli, fapt pentru care este numită și apostolică.

În privința credinței, Părinții Bisericii nu au acceptat nici cea mai mică schimbare, ei fiind extrem de atenți la sensul fiecărui cuvânt nou care a intrat în limbajul bisericesc, precum observă un teolog român: „Unul dintre marile merite ale Părinților constă în aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestări, de când erau simple nuanțe, aparent fără mare importanță doctrinară. Ei s-au bătut pentru ceea ce unora n-ar putea să li se pară decât nuanțe «nevinovate», dar care, evoluând în timp, s-au dovedit a fi mari rătăciri (conducând aiurea), îndepărtând de Dumnezeu”, bineștiind că „nu marile răspântii încurcă și derutează cel mai mult. Nu la ele se produc marile rătăciri de drumuri. Nu. Ci micile bifurcații, cele în care două drumuri nu numai că se aseamănă foarte mult, dar par să ducă, pe căi nu mai puțin diferite, în aceeași direcție, la aceeași țintă”23.

Părinții Bisericii nu au acceptat nici cea mai mică schimbare, ei fiind extrem de atenți la sensul fiecărui cuvânt nou care a intrat în limbajul bisericesc.

Spre exemplu, la primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325) peste trei sute de Sfinți Părinți s-au ostenit îndelung să formuleze dreapta credință, împotriva ereziei lui Arie, având de ales uneori între expresii foarte asemănătoare, precum omoousios (deoființă) și omoiousius (asemănător după ființă); la Sinodul al treilea Ecumenic (Efes, 431), aproape două sute de episcopi au respins erezia lui Nestorie și formula acestuia „Născătoare de Hristos”, pentru a o numi pe Fecioara Maria drept „Născătoare de Dumnezeu”; la Sinodul al patrulea Ecumenic (Calcedon, 451), după mai mult de un secol de tensiuni, peste șase sute de episcopi au mărturisit credința în cele două firi ale Mântuitorului Hristos și unirea lor în chip ipostatic; după alte două secole de frământări teologice, episcopii întruniți la Sinodul al șaselea Ecumenic (Constantinopol, 680–681) au formulat credința în cele două voințe și două lucrări ale Domnului Iisus Hristos; după încă un secol, trecând prin mucenicia impusă de ereticii iconoclaști, la Sinodul al șaptelea Ecumenic (Niceea, 787) peste trei sute și cincizeci de episcopi au dogmatizat cinstirea icoanelor.

Istoria celor care au pătimit pentru apărarea dreptei credințe nu s-a încheiat niciodată. Până astăzi, Biserica a păstrat neschimbat tezaurul credinței primit de la Fiul lui Dumnezeu întrupat, pătimind și răbdând necazuri, ca să nu fie stricate dogmele privind purcederea Sfântului Duh din Tatăl, piatra credinței pe care este întemeiată Biserica, harul dumnezeiesc necreat, ierarhia și conducerea văzută a Bisericii, starea sufletelor până la Judecată. Dar nu numai în dogme a rămas Biserica Ortodoxă neschimbată, ci și în dreapta ei viețuire, păstrând rânduiala slujbelor, postirea și canoanele Sfinților Părinți, prin care Sfântul Duh a luminat viața credincioșilor.

Enumerând toate dogmele credinței, Părinții întruniți la sinodul al șaselea ecumenic au proclamat: „Iar dacă cineva dintre toți nu ar ține și nu ar primi (îmbrățișa) învățăturile pomenite (dogmele) mai înainte (menționate) ale dreptei credințe și nu va gândi (crede) și va propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema (…) și să fie scos și să cadă din starea (ceata) creștinească, ca un străin (vrăjmaș)”24. Dacă un singur semn greșit strică întregul calcul, o singură coardă dezacordată strică întreaga armonie, o singură pată de culoare poate strica un tablou, iar o sutime poate duce la pierderea unui concurs, tot așa, o singură învățătură de credință stricată va atrage după sine despărțirea de Dumnezeu.

Biserica este „stâlpul și temelia Adevărului” (I Timotei III, 15), fapt pentru care dreapta credință numai de către Biserica întreagă poate fi păstrată și mărturisită în veac, după cum învață Sfântul Iustin Popovici: „Pentru că Revelația se află numai în Biserică, formularea și tâlcuirea sfintelor dogme aparține Bisericii, adică trupului divino-uman al lui Hristos, care viețuiește și lucrează prin Sfântul Duh. În această lucrare, Biserica este infailibilă, pentru că Domnul Hristos Cel infailibil este Capul Bisericii și pentru că sufletul ei este Duhul Adevărului, Care o conduce spre tot adevărul”25. Acest lucru întemeiază și ascultarea smerită față de ierarhia Bisericii.

Toate dogmele au fost revelate, o dată pentru totdeauna, de Fiul lui Dumnezeu întrupat. La Cina cea de Taină, numindu-i prieteni, iar nu slugi, Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor Săi: „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan XV, 15). Ei înșiși dau mărturie pentru aceasta, cum spune Sfântul Apostol Petru: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie” (II Petru I, 3). Pentru aceasta și sunt anatematizați cei care schimbă credința: „Sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar, chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie, decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ceea ce ați primit, să fie anatema!” (Galateni I, 7-9).

Fiind adevăruri veșnice, dogmele credinței sunt caracterizate de neschimbabilitate. De aceea, în prologul Expunerii exacte a credinței ortodoxe, Sfântul Ioan Damaschin spune: „Nu voi vorbi nimic de la mine, ci voi expune pe scurt ceea ce oamenii dumnezeiești și înțelepți au spus”26. Atunci când Părinții au folosit sau au creat expresii noi pentru formularea credinței, precum deoființă, perihoreză, unire ipostatică sau Născătoare de Dumnezeu, ei nu au schimbat conținutul dogmelor, ci numai au exprimat mai clar aceeași credință, cum învață Sfântul Irineu de Lyon: „Nici cei mai puternici în cuvinte reprezentanți bisericești nu vor spune mai mult decât este spus prin învățătura lui Hristos, pentru că nimeni nu este mai mare decât Învățătorul, nici cel slab în cuvinte nu va diminua Sfânta Tradiție. Întrucât credința este una și aceeași, de aceea nici cel care vorbește mult despre ea nu adaugă, nici cel care spune puține nu o micșorează”27.

Se poate vorbi de o exprimare tot mai bogată a acelorași dogme, așa cum învață Vincențiu de Lerin, tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Păzește comoara (predania) ce ți s-a încredințat!” (I Timotei VI, 20): „Ce este Predania? Ceea ce ți-a fost încredințat, iar nu ceea ce tu ai descoperit! Ceea ce ai primit, iar nu ceea ce ai inventat singur! Aceasta nu este rezultatul rațiunii, ci al învățăturii; nu este proprietatea personală, ci datina întregului popor, lucrare care a ajuns la tine și nu care a fost descoperită de tine. În relația cu ea, tu nu ești cel care o descoperă, ci cel care o păzește; nu ești cel care o întemeiază, ci cel care o urmează; nu ești călăuzitorul ei, ci cel călăuzit de ea. Apostolul poruncește: Păzește Predania!, adică păzește talantul credinței sobornicești, în întregime și nevătămat! Ceea ce ți-a fost încredințat, aceasta să rămână în tine, pe aceasta și tu să o predai! Aur ai primit, aur să dai! Nu vreau să mă înșeli, în loc de aur să îmi vinzi plumb sau aramă. Nu aur fals, ci pe aurul cel adevărat dă-mi-l! […] Ceea ce ai învățat tu, aceasta să predai și nu spune învățătură nouă, vorbind lucruri noi! […] Poate de aceea cineva a spus că în Biserica lui Hristos nu trebuie să existe nici o dezvoltare a credinței. Dimpotrivă, dezvoltare trebuie să existe, ba chiar cea mai înaltă. Doar că această dezvoltare trebuie să fie una adevărată, iar nu schimbare a credinței. Dezvoltare este atunci când un lucru crește în interiorul lui, iar schimbare este atunci când un lucru se transformă în altul. Așadar, cu timpul, în înțelegerea, știința și înțelepciunea tuturor creștinilor, în particular și împreună, dogma trebuie să crească și să dezvolte până la cel mai înalt nivel, dar numai în categoria ei, adică în interiorul ei, în unul și același sens, în unul și același subiect al gândirii. Credința este lucrarea sufletului, dar în acest sens ea se aseamănă trupului. Cu timpul, trupurile se dezvoltă, dar rămân ceea ce au fost. Chiar dacă omul crește și se schimbă, totuși firea sa rămâne neschimbată și persoana sa rămâne aceeași. […] Câte mădulare are trupul copilului, atâtea are și omul matur. Și chiar dacă în timp ceva s-a adăugat, totuși toate acestea au existat de la început, astfel, în cei vârstnici nu apare nimic nou, care nu era ascuns în ei când au fost copii. […] Dogma credinței creștine, în mod absolut, trebuie să urmeze această lege a dezvoltării”28.

În înțelegerea, știința și înțelepciunea tuturor creștinilor, în particular și împreună, dogma trebuie să crească și să dezvolte până la cel mai înalt nivel, dar numai în categoria ei, adică în interiorul ei, în unul și același sens, în unul și același subiect al gândirii.

În toată istoria Bisericii, cete de sfinți au păzit cu prețul vieții dreapta credință, ca unii care au cunoscut că „este cu neputință să te mântui fără credință, căci prin credință se mențin toate, atât cele omenești, cât și cele duhovnicești”, cum spune Sfântul Ioan Damaschin29. Mucenicii au dat mărturie înaintea păgânilor despre credința lor, iubindu-L pe Dumnezeu mai mult decât propria viață. Ei sunt eroii credinței, care au biruit tirania necredincioșilor, și atunci când aceștia le promiteau slava lumească, și atunci când îi amenințau cu frica unei morți chinuitoare. Ca unii în care credința se manifesta ca încredințare a celor mărturisite și comuniune vie cu Dumnezeu, mucenicii erau pătrunși de adevărul că nimic din lumea aceasta nu poate egala fericirea de a trăi împreună cu Dumnezeu în Împărăția Sa.

Mucenicii sunt pildele cele mai strălucite de statornicie în dreapta credință, ca niște icoane vii ale curajului de a mărturisi Adevărul. Dar nu numai prin curaj și statornicie s-au umplut ei de slava lui Dumnezeu, cât mai ales prin împlinirea poruncii iubirii, fără de care nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu. Mucenicii s-au asemănat Mântuitorului Hristos, iubindu-și prigonitorii, rugându-se pentru ei și fiindu-le milă de sufletele lor. Pentru curajul și iubirea lor, mucenicii au devenit și au rămas călăuze sigure pe drumul spre Împărăția lui Dumnezeu.

Mucenicii s-au asemănat Mântuitorului Hristos, iubindu-și prigonitorii, rugându-se pentru ei și fiindu-le milă de sufletele lor. Pentru curajul și iubirea lor, mucenicii au devenit și au rămas călăuze sigure pe drumul spre Împărăția lui Dumnezeu.

Vremea mărturisirii credinței prin mucenicie nu trece niciodată. De-a lungul timpului, până astăzi, sabia și cazanul încins cu foc în care au pătimit mucenicii au îmbrăcat de multe ori forme noi. Ideile păgâne și credințele eretice alcătuiesc astăzi o piață religioasă în care fiecare om este ispitit să aleagă ceea ce crede că i se potrivește. Acestora li se adaugă progresul științei, care transformă în idol rațiunea umană, disprețuind tot ceea ce nu poate fi studiat în laborator. În fața autosuficienței umane, a egoismului și a înrobirii față de materie, care izvorăsc din necredință, creștinul poate trăi stări de mucenicie, atât de cunoscute sfinților din toate vremurile.

Omul credincios știe însă că făgăduințele lui Dumnezeu rămân mereu actuale. Acela Care a zis: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V, 16), tot Acela a zis: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei X, 32-33). Mărturia credinței în Dumnezeu prin cuvânt și prin faptă rămâne datoria creștinului în orice context social, cultural sau politic.

Statornicia în dreapta credință, cum arată chiar sensul cuvântului statornicie, impune „fermitate, stabilitate, constanță în păreri, în idei, continuitate, durabilitate”30. Omul statornic nu se lasă influențat de nimic. Lumea se află însă într-o continuă schimbare și nestatornicie, pornind de la modă și arhitectură, până la activitățile zilnice, situația politică și juridică. Într-un astfel de mediu, statornicia apare ca o virtute ce trebuie cultivată cu cea mai mare atenție.

Forma lumească a statorniciei este numită adesea perseverență. Se observă că omul devine stăruitor într-un anumit lucru, atunci când are de câștigat o anumită răsplată pentru stăruința lui. În antichitate, filosofii stoici învățau că, pentru a menține adevărul și binele, omul trebuie să depună un efort continuu, îndurând toate greutățile întâlnite în cale, pentru cauza urmărită. Statornicia este necesară omului toată viața, încă din copilărie, de pe băncile școlii, și în laborator, și în fabrică, și pe câmp, și în arte etc. Se poate vedea cu ușurință cum într-un sport ajunge la performanță mai ales acela care face mai mult antrenament, dedicându-se întru totul scopului urmărit. Creștinul este omul care urmărește să se asemene lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnic în Împărăția Lui, fapt pentru care viața aceasta este asemănată de Sfinții Părinți cu un război nevăzut sau cu o arenă sportivă. Apostolul Pavel, aplicând în credință regulile sportului, spune: „Nu știți voi că aceia care aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa, ca să-l luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I Corinteni IX, 24-25). Chiar și legile așezate de Dumnezeu în făptura neînsuflețită reflectă o anumită statornicie, așa cum se observă în succesiunea anotimpurilor și celelalte stihii ale naturii.

Revenind la statornicia în dreapta credință, trebuie să nu trecem cu vederea faptul că proorocii și apostolii, iar mai apoi mucenicii, au trăit, au crezut și L-au mărturisit pe Dumnezeu într-o lume păgână care nu vroia să audă de Domnul Iisus Hristos. Pilda lor trebuie să dea curaj întregii Biserici și să îi îndemne la statornicie în dreapta credință pe toți iubitorii de Dumnezeu, mai ales astăzi, când lumea se aseamănă parcă tot mai mult lumii păgâne din antichitate.

Un prim îndemn la statornicie, pe care îl auzim la fiecare Sfântă Liturghie, l-a rostit Arhanghelul Mihail, atunci când a început căderea îngerilor din ceruri, zicând: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”. Și mărturisirea credinței, și fiecare virtute în parte, are nevoie de statornicie. Atunci când lipsește statornicia sau hotărârea, la întâmpinarea unei greutăți omul se clatină, se răzgândește și chiar renunță la lucrul urmărit. Statornicia este exprimată de Mântuitorul Hristos, atunci când îl aseamănă pe omul care aude și împlinește cuvintele dumnezeiești cu acela care a săpat, a adâncit și și-a pus temelia casei lui pe stâncă, iar puhoiul relelor nu au avut putere împotriva ei, iar pe cel care aude cuvintele Lui, dar nu le împlinește, cu cel care și-a zidit casa pe pământ moale, fără temelie, iar apele au prăbușit-o cu cădere mare (Luca VI, 47-49).

Statornicia în credință, ca temelie a vieții veșnice, cum învață Părinții, se dobândește prin lucrarea virtuților, care face ca omul să ajungă să vadă lumea și istoria cu „gândul lui Hristos” (Filipeni II, 5). Iar virtuțile trebuie lucrate prin încordarea voinței, în așteptarea harului lui Dumnezeu, știind că „omului îi rămâne doar să se silească pe sine în a face bine, având la temelie hotărârea minții sale, sprijinită pe unele cunoștințe din credință, se supune unor cercetări, crezând că Dumnezeu îl va ajuta”31. Statornicia în credință este necesară până la dobândirea sfințeniei, care nu este altceva decât o stare de statornicie continuă în iubirea lui Dumnezeu.

Înțelegem din cele de mai sus că dreapta slăvire a lui Dumnezeu – manifestată ca dreaptă mărturisire a credinței și dreaptă făptuire în același timp – începe cu voința omului de a avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, se continuă cu lucrarea poruncilor care exprimă voia lui Dumnezeu și rodește prin har în simțirea prezenței lui Dumnezeu, care naște în sufletul omului încredințarea sau vederea duhovnicească a toate cele crezute.

• 1

  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 11, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2005, p. 192.

• 2

  Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, VI, 29, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 4, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 183.

• 3

  Sfântul Grigorie de Nyssa, Către Hierios, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 30, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1998, p. 418.

• 4

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, trad. Zarko Markovski, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 57.

• 5

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 54.

• 6

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 57.

• 7

  Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 41, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2000, p. 445.

• 8

  Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4, p. 445.

• 9

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 47.

• 10

  Sfântul Ioan Casian, Despre Întruparea Domnului, IV, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 57, trad. prof. David Popescu, EIBMBOR, București, 1990, pp. 810-811.

• 11

  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 10, p. 191.

• 12

  Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, I, 30, în Filocalia, vol. VI, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 195.

• 13

  Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, 39, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 234.

• 14

  Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise, trad. Pr. Ion Buga, Ed. Meteor Press, pp. 156-157: „Toată viața să privim spre un singur țel: acela de a fi numiți slujitorii lui Dumnezeu, pe temeiul celor trăite. Căci atunci când... în întunericul nestrăbătut cu vederea, te vei fi apropiat prin credință de Dumnezeu și acolo vei fi fost învățat tainele cortului și viețuirea preoțească ... atunci te vei apropia de sfârșit”.

• 15

  Cuvioșii Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, 526, în Filocalia, vol. XI, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 445.

• 16

  Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, 46, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 125.

• 17

  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 10, p. 190.

• 18

  Fericitul Augustin, Mărturisiri, VI, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 64, trad. Pr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, București, 1985, p. 135.

• 19

  Sfântul Macarie Egipteanul, Cele 50 de omilii duhovnicești, XX, 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 34, trad. Pr. Constantin Cornițescu, EIBMBOR, București, 1992, pp. 193-194.

• 20

  Sfântul Ioan Scărarul, Scara, XXVI, 26, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 312.

• 21

  Marcu Ascetul, Despre cei ce își închipuie că se îndreptează din fapte, 12, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 235.

• 22

  Marcu Ascetul, Despre cei ce își închipuie că se îndreptează din fapte, 18, p. 235.

• 23

  Costion Nicolescu, „Bătălia pentru nuanțe”, în Ziarul Lumina, 7 iunie 2013, https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/batalia-pentru-nuante-82202.html., accesat la data de 20 octombrie 2021.

• 24

  Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii Arhid. Ioan Floca, Sibiu, 2005, p. 108.

• 25

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 23.

• 26

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 16.

• 27

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, p. 64.

• 28

  Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, I, pp. 64-65; v. Commonitorium, I, 23.

• 29

  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 11, p. 192.

• 30

  Vasile Breban, Dicționar general al Limbii Române, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 980.

• 31

  †Naum, Mitropolitul Strumiței, Nici Eu nu voi spune vouă, trad. Filoteia Vasile, Ed. Predania, București, 2015, p. 100.