#Betleem

Icoana Nașterii Domnului nu este rezultatul capriciilor iconarilor, ci o traducere plastică fidelă a unui mesaj stratificat, care își are izvoarele în textele evanghelice (Matei și Luca), în imnografia ortodoxă – cu un accent deosebit pe condacul lui Roman Melodul și pe menționarea razei stelei – și în canoanele iconografice codificate de Dionisie din Furna. Studiul analizează fiecare element al icoanei (steaua cu raza sa, peștera, ieslea, boul și asinul, magii, păstorii, Dreptul Iosif, moașele) urmărindu-i rădăcinile scripturistice, imnografice și iconografice, demonstrând că iconarul acționează ca un traducător vizual al cuvântului scris și cântat.

Omilia la Nașterea Domnului, atribuită Sfântului Grigorie cel Mare, prezintă o tâlcuire teologică a pericopei din Evanghelia după Luca 2, 1-14, în traducere din latină realizată de Mihai Grigoraș. Textul interpretează simbolic recensământul lui Augustus ca prefigurare a înscrierii aleșilor în veșnicie, nașterea la Betleem ca revelație a lui Hristos drept Pâinea cea vie, și ieslea drept loc al hrănirii duhovnicești a credincioșilor. Omilia subliniază totodată că Întruparea a restaurat pacea dintre oameni și îngeri, chemând credincioșii la o viețuire curată, vrednică de demnitatea lor de împreună-cetățeni cu Dumnezeu.

Piesa în trei acte semnată de Constantin Adamovici dramatizează nașterea Pruncului Iisus la Betleem, urmărind confruntarea dintre Irod cel Mare, hotărât să ucidă pe Mesia, și personajele care aleg calea milei: Marcus, comandantul roman trimis să execute porunca ucigașă, și Eliazar, marele preot izgonit din templu. Prin ceasul alegerii, Marcus depune sabia la picioarele Pruncului, iar Irod, refuzând pocăința, moare strivit de propria ură, piesă ilustrând teologic triumful iubirii și al smereniei asupra puterii și violenței.