Icoana este o prezență permanentă în istoria Bisericii creștine, găsindu-se în cultul acesteia încă din primele secole. În acest sens, Sfânta Tradiție consemnează faptul că primele icoane au fost zugrăvite din timpul vieții Mântuitorului Hristos și din perioada apostolică. Astfel, aceasta mărturisește despre existența unor icoane nefăcute de mână cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos și mai multe icoane pictate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, dintre care cunoscute până în zilele noastre sunt cele ale Maicii Domnului.
Scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea consemnează în Istoria bisericească: „Și am văzut și eu cu ochii mei [...] chipurile apostolilor Petru și Pavel și chiar chipul lui Hristos ce s-au păstrat pictate în culori”1. De vreme ce Eusebiu consemna în secolul al IV-lea că aceste documente iconografice s-au păstrat până în vremea sa, este de la sine înțeles că ele erau mult mai vechi, iar mărturia lui este cu atât mai importantă cu cât acesta împărtășea o poziție personală antagonică față de icoane. În același secol, Sfântul Vasile cel Mare scria într-o scrisoare către împăratul Iulian Apostatul: „Iată pentru ce cinstesc și preamăresc în chip deosebit trăsăturile sfintelor icoane, pentru că ele ne-au fost transmise de Sfinții Apostoli, că ele n-au fost oprite și că sunt chiar reprezentate în toate bisericile noastre”2. Părinții de la Sinodul al VII-lea Ecumenic amintesc originea apostolică a icoanelor: „Tradiția alcătuirii icoanelor [...] a existat încă din vremea propovăduirii creștinismului de către Sfinții Apostoli [...]. Iconografia nu este nicidecum invenția pictorilor, ci dimpotrivă, o lege stabilită și o tradiție a Bisericii sobornicești”3. Dacă Tradiția Bisericii noastre arată cinstirea sfintelor icoane ca parte integrantă din cultul Bisericii încă din primele secole, aceasta oferă în același timp și argumentele pentru cinstirea icoanei, ea fiind o expresie liturgică și vizuală a adevărului mântuitor că Dumnezeu S-a făcut om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Textul liturgic cuprins în slujba din Duminica Ortodoxiei întărește la rândul său faptul că cinstirea icoanelor este o tradiție apostolică: „Căci cu luarea trupului ai luat și toate însușirile lui. Pentru aceasta înscriind chipul asemănării Tale, cu cuviință îl sărutăm, spre dragostea Ta înălțându-ne; și dintr-însul luăm harul tămăduirilor, urmând dumnezeieștilor așezăminte ale Apostolilor”4.
Astfel, principala funcție dogmatică a icoanei este aceea că ea mărturisește adevărul Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi și posibilitatea îndumnezeirii omului ca și consecință a înomenirii Acestuia. Icoana este astfel mărturisitoare a adevărului fundamental că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, S-a făcut om: „Ridicatu-s-a osândirea strămoașei Eva, de Dumnezeu Născătoare, că tu curată ai născut pe Stăpânul tuturor în chip de negrăit; a Cărui asemănare acum pe icoane o sărutăm”5.
Principala funcție dogmatică a icoanei este aceea că ea mărturisește adevărul Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi și posibilitatea îndumnezeirii omului ca și consecință a înomenirii Acestuia.
Sinodul Quinisext (691–692) arată în Canonul 82 că icoana Mântuitorului Hristos este zugrăvită „spre aducerea aminte de petrecerea Lui în trup, de patima și moartea Sa mântuitoare și de răscumpărarea lumii, care s-a făcut prin aceasta”6.
De asemenea, Sinodiconul Ortodoxiei întărește funcția mărturisitoare a Nașterii Domnului prin icoană: „celor ce mărturisesc venirea și prezența în trup a Cuvântului lui Dumnezeu cu cuvântul, cu gura, cu inima, cu mintea, în scris și în icoane, veșnică fie memoria”7.
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul sau Logosul, a avut ca scop, pe de o parte, scoaterea omului din păcatul strămoșesc după căderea lui Adam și a Evei, așa cum spune și cântarea bisericească alcătuită de Ioan Monahul: „Pe cel după chip și după asemănare, văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat”8, dar, pe de altă parte, este urmărită îndeosebi îndumnezeirea omului. Sfântul Atanasie cel Mare întărește în scrierile sale că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să îl facă pe om dumnezeu. Același lucru este accentuat și în multe cântări din slujba Nașterii Domnului: „Asemenea la chip cu amestecarea cea de jos din țărână făcându-Te, Hristoase, și cu împărtășirea trupului căzut, l-ai împărtășit pe acesta de firea dumnezeiască, om făcându-Te și rămânând Dumnezeu”9.
Trupul pe care l-a luat Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, făcându-Se om adevărat, este semnul văzut al iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu față de oameni: „Din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind, dar în vremea din urmă Cuvânt întrupat, ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi”9. Părintele Stăniloae explică acest adevăr mărturisit de întreaga teologie patristică, spunând: „Trupul pe care Și-l ia Cuvântul dumnezeiesc din Fecioara, când Se face om, este semnul și mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a făcut și el semn și mijloc al iubirii extreme față de Dumnezeu. Căci nu se poate să nu se vadă legătura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit să facă din trupul Lui un mijloc al manifestării iubirii Lui extreme ca om față de Dumnezeu și al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu față de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului străbătut de simțirile Maicii Sale și a rămas într-o legătură cu el [...]. Culmea iubirii Lui față de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omenești față de El. Maica Lui a fost și pregătită, dar a și contribuit la plinirea vremii în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luată din ea și, prin aceasta, în suprema iubire dintre El și ea”10. Maica Domnului s-a făcut pe sine purtătoare a iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni: „De Dumnezeu Născătoare Fecioară, care ai născut pe Mântuitorul, șters-ai blestemul cel dintâi al Evei; că Maică te-ai făcut bunăvoinței Tatălui, purtând în brațe pe Dumnezeu–Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credință toți să o slăvim, grăind cu tine și zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ție!”. Astfel, vedem limpede cum Hristos nu este un simbol al dumnezeirii, ci Dumnezeu adevărat cu chip văzut, ce dă posibilitatea zugrăvirii icoanei Sale. Condacul din Duminica Ortodoxiei reliefează în chip strălucit această învățătură: „Cuvântul Tatălui Cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se; și chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”11, fundamentând și liturgic rolul icoanei în Ortodoxie.
Culmea iubirii Lui față de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omenești față de El.
Mântuitorul Hristos, „chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni I, 15), deschide prin nașterea Sa din Fecioara Maria posibilitatea ca prin icoană să se reflecte oarecum realitatea dumnezeiască, după cum și textul liturgic întărește: „Cel Ce este nevăzut după firea cea fără început și dumnezeiască, om S-a văzut, fecioară, din preacurate sângiuirile tale pentru milostivirea cea preaînaltă. A cărui asemănare trupească scriind, cu cinste ne închinăm Lui toți credincioșii, și cu dreaptă credință Îl cinstim”12.
Icoana dă mărturie despre realitatea trupului Mântuitorului. Sfântul Ioan Damaschin scrie în acest sens: „Cel Care există în chipul lui Dumnezeu a luat chip de rob (Filipeni II, 6–7), atunci zugrăvește-L în icoane și așază-L spre contemplare, pe Acela care a primit să fie văzut”13. Odată cu asumarea firii omenești de către Fiul lui Dumnezeu, a devenit posibilă și zugrăvirea Cuvântului: „Închipuirea trupului Tău înălțând-o, Doamne, cu dragoste o sărutăm, arătând taina cea mare a iconomiei Tale. Că nu Te-ai arătat nouă, Iubitorule de oameni prin părere, precum zic luptătorii împotriva lui Dumnezeu, ucenicii lui Manent; ci după adevăr și cu fire de trup, printr-însa suindu-ne spre a Ta dorire și dragoste”14.
A tăgădui icoana înseamnă a nega Înomenirea Mântuitorului Hristos, a contesta realitatea coborârii Fiului lui Dumnezeu printre oameni spre a-i ridica pe aceștia la cer: „Cinstea și închinarea icoanei, cu adevărat aducând-o la acela al cui este chipul, o cinstim urmând învățăturile grăitorilor de Dumnezeu și lui Hristos cu credință strigăm: Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul”15.
Deplina descoperire a lui Dumnezeu în lume s-a înfăptuit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos spre înnoirea duhovnicească și mântuirea omului. Icoana devine astfel expresia cea mai adâncă a prezenței lui Dumnezeu în lume și ca posibilitate de îndumnezeire a omului. Icoana nu este ea însăși o realitate, ci exprimă realitatea cea mai adevărată din istoria mântuirii: Dumnezeu înomenit S-a făcut începătură omului spre îndumnezeire. În acest sens și noi cei de astăzi „Legile părintești ale Bisericii păzindu-le, zugrăvim icoanele lui Hristos și ale sfinților Lui și le sărutăm cu gurile, cu inima și cu vrerea, strigând: Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul”16.
- 1
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VII, 18, 3-4, în Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 13, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 288.
- 2
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 360. Fragment dintr-o epistolă trimisă de Vasile lui Iulian Apostatul, în Scrieri. Partea a III-a, col. PSB, vol. 12, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, p. 618.
- 3
Hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, Sesiunea a VI-a, apud Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006, p. 32.
- 4
Stihiră de la stihoavna Vecerniei Mari, Duminica Ortodoxiei, Triodul, ed. a VIII-a, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 179.
- 5
Cântarea a 9-a din Canonul Utreniei, Duminica Ortodoxiei, Triodul, p. 186.
- 6
Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 151.
- 7
Sinodiconul Ortodoxiei, prezentare și traducere adnotată de drd. Ioan I. Ică jr., în Mitropolia Ardealului, 7–8/1985, p. 444.
- 8
Stihiră la Litie, luna decembrie, ziua a douăzeci și cincea, Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 383.
- 9a9b
Cântarea a III-a din Canonul Utreniei, luna decembrie, ziua a douăzeci și cincea, Mineiul pe decembrie, p. 387.
- 10
Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Ed. Cristal, București, 1995, pp. 83–84.
- 11
Stihiră la Laude, luna decembrie, ziua a douăzeci și cincea, Mineiul pe decembrie, p. 394.
- 12
Triodul, p. 183.
- 13
Și acum..., Vecernia Mică, Triodul, p. 179.
- 14
Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, III, 8, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1998, pp. 130–131.
- 15
Sthiră la Laude, luna decembrie, ziua a douăzeci și cincea, Mineiul pe decembrie, p. 187.
- 16
Cântarea a 8-a, Slujba Utreniei, Duminica Ortodoxiei, Triodul, p. 186.