Sfintele Taine


 Botezul 

Botezul este o taină de o mare bogație, așa cum arată numele multiple date în Noul Testament. El se dă nu numai pentru iertarea păcatului strămoșesc și numai copiilor (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3-5). Botezul este și experiența personală a Cincizecimii, deoarece cel nou botezat intră acum în adunarea văzută a Bisericii, alăturându-se celor ce s-au sfințit în Ierusalim. De aceea, condiția esențială a botezului este mărturisirea păcatelor și afirmarea personală a Simbolului de credință: "Eu cred...". "Eu cred..." trebuie repetat și la primirea Tainei Împărtășaniei, care e nedespărțită de botez.

Prezența Duhului Sfânt în creștinul botezat este de o valoare incomparabilă. Aceasta este asigurarea fermă că cel botezat va fi cu Hristos în veci: "Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat" (Gal. 3, 27). "Îmbrăcarea în Hristos" este însă o experiență constientă, activă. "Numai morții nu simt când sunt îmbrăcați" (Simeon Noul Teolog, Cuvântare morală, IV). Creștinul botezat nu este un corp inert, un cadavru. De aceea simțirea harului este un semn autentic al nașterii din nou începută la Botez. Creștinul este uns, consacrat, ca ostaș al lui Hristos, al cărui nume este înscris în Cartea vieții.

În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiția ortodoxă, Botezul, Mirungerea și Împărtășania formeză un singur și inseparabil "ritual de inițiere". De altfel, Evanghelia de la botez: Matei 28, 16-20, introdusă de Apostol: Romani 6, 3-11 și de "Câți în Hristos v-ați botezat", se citește după ungerea cu sfântul Mir a copilului. După botez și mirungere, copilul este adus în fața altarului unde primește Sfânta Euharistie. Cu aceasta, intrarea sa în Biserica văzută este completă.

Pr. Prof. Ion Bria,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 22-30

Miruirea

Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfințit de patriarhul Bisericii) pe organele de simt ale trupului și prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin", cel botezat este consfințit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credință ortodoxă (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, și conferirea darurilor Duhului celor botezați prin Taina mirungerii: "După cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc și a revărsat asupra lor darurile Sale, tot așa și acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Întrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viața lui Hristos, III, 1-7) găsește un element comun între hirotonia preoților și ungerea celor botezați, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfânt și prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfânt...".

Taina se dă celor botezți prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, după făgăduința făcută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare Taină are efectul ei propriu, mirungerea este Taina "comunicării Duhului Sfânt" ( Viața în Hristos III, 1). Dacă prin botez creștinul participă la crucea, moartea și învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfințeniei harului. Înnoit prin baia botezului, credinciosul devine "creștin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar și al darurilor Duhului Sfânt: " Iar Cel ce ne intărește pe noi împreună cu voi, în Hristos și ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).

Mirungerea este o condiție de primire în Biserica Ortodoxă și la Împărtășania acesteia, pentru cei ce au primit botezul în sânul și după ritualul altei Biserici creștine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creștine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice și pedagogice (la o vârstă când copii sunt conștienți și responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, ceea ce pune în relief foare bine integrarea copilului în Biserica locală, reprezentată de episcop.

La patruzeci de zile după botez, copilul, baiat sau fată, este adus de părinți împreună cu nașii la biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în introducerea copilului în altar și închinarea lui în fața Sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective.

Pr. Prof. Ion Bria,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 22-30.

Spovedania

Spovedania este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin preotul duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc în cadrul spovedaniei. Spovedania are o semnificație complexă:

  • pocăința, pentru că cel ce o primește trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvârșite;
  • mărturisire - creștinul își mărturisește păcatele în fața preotului;
  • al doilea botez pentru că prin ea se spală păcatele ca și prin Taina Botezului;
  • iertare pentru că prin această Taină se dezleagă păcatosul de legătura păcatelor;
  • împăcare, pentru că ea ne împacă cu Dumnezeu.

Întrebări și răspunsuri legate de spovedanie

1.- Cine are dreptul de a spovedi?
Numai episcopii și preoții au puterea și dreptul de a dezlega de păcate.

2.- Când să ne spovedim?
Spovedania nu este neapărat legată de termene. Se poate merge la spovedanie de cîte ori considerăm necesar să o facem. Porunca a patra a Bisericii ne cere să ne mărturisim pacătele de patru ori pe an, adică în posturile Paștelor, Crăciunului, al Sfintei Marii și al Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Orice credincios are îndatoria să se spovedească cel puțin o dată pe an.

3.- Cine trebuie să se spovedească?
Toți credincioșii trebuie să se spovedească. Bolnavii, mai ales, trebuie să se îngrijească să se spovedească și să se împărtășească pentru ca eventualul sfârșit să nu-i prindă fără a fi spovediți și împărtășiți.

4.- Cum trebuie să ne spovedim?
Spovedania (mărturisirea) păcatelor trebuie făcută prin viu grai, în fața preotului-duhovnic și trebuie să fie:

  • completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârșite de la ultima spovedanie de care suntem constienți;
  • sinceră și făcută de bunăvoie;
  • secretă, adică fără alți martori;
  • cu umilință, cu părere de rău, și cu dorința sinceră de a nu le mai repeta.

5.- Ce este canonul (epitimia) de spovedanie?
Canonul de spovedanie sau epitimia (certarea) este mijlocul de pocaință rânduit de Biserică, prin care preotul-duhovnic cere penitentului să facă rugăciuni, metanii, frecventarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite fapte sau mâncăruri etc. Cea mai aspră pedeapsă este oprirea de la Sfânta Împărtășanie pentru un anumit timp.

6.- Unde se face spovedania?
Spovedania se face în biserica, înaintea icoanei Mântuitorului. Se fac excepții pentru bolnavii netransportabili, la care preotul este obligat să se ducă pentru a-i spovedi.

7.- În ce constă spovedania?
Preotul spune anumite rugăciuni, care fac parte din ritualul spovedaniei, dupa care urmează mărturisirea păcatelor de către penitent. Acesta răspunde la întrebările preotului-duhovnic sau își mărturisește singur păcatele. În funcție de gravitatea păcatelor, duhovnicul rânduiește canonul (epitimia) pe care cel spovedit trebuie să-l urmeze.

8.- Spovedania poate fi făcută publică?
Preotul-duhovnic nu are voie, sub nici un motiv, să facă publice păcatele mărturisite de un penitent în scaunul spovedaniei.

9.- Ce să facem înainte de spovedanie?
Mărturisirea păcatelor este recomandat să se facă după o perioadă în care cel care dorește să se pocaiască a ținut post și s-a rugat.

10.- Care este rezultatul spovedaniei?
Spovedania ne dezleagă de păcate și ne dă o nouă șansă pe calea virtuții.

Bibliografie

IPS Mitropolit Dr. Nicolae al Banatului, Învățătură de credință ortodoxă, București, 1992;
Rugăciuni și învățături de credință ortodoxă (Ed. Bartolomeu Anania), București, 1986;
+ Episcop Vasile al Oradei, Carte de învățătura creștină, București, 1978.

Împărtășania

Taina Euharistiei (Instituirea: Luca 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), a Împărtășaniei cu Sfintele Taine, sau a Cuminecăturii, ocupă un loc central în viața Bisericii și se deosebește de celelalte taine, ierurgii și slujbe cultice, prin aceea că aici nu este vorba de împărtășirea taincă a harului ci de cuminecarea cu trupul și sângele lui Hristos, "cărbunele aprins" care arde păcatele, pâinea cerească ce se dă spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre viața de veci: "Mâncare și bautură ai dat oamenilor spre desfătare... iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică" ( Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila descrie caracterul unic al Împărtășaniei astfel:

"Fără îndoială că Hristos se află în toate tainele, El care este și ungerea și botezul și hrana noastră, ba este de față și în cei ce iau parte la săvârșirea Sfintelor Taine împărțindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de față în alt chip. Pe cei botezați îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei din nou chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a facut trupul Său prin ungere. Când duce însă pe credincios la Sfânta Masă și-i dă să mănânce din însuși Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuși trupul împăratului: ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfânta Împărtășanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia și apoi tot așa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtășanie însă nu mai este loc unde să pășești, de aceea trebuie să te oprești aici si să te gândești cum să faci, ca să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o" ( Viața in Hristos, IV).

Aducerea și sfințirea darurilor euharistice au un caracter de jertfă, fără ca liturghia euharistică să fie o repetare a jertfei unice de pe cruce a lui Iisus Hristos. El este "jertfa cea vie și nejertfită", Care "o dată pe Sine ca jertfă Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie". Intre cele două veniri ale lui Hristos-Domnul, comunitatea locală aduce, prin episcopul său preotul ei, această "jertfă duhovnicească și fără de sânge" spre pomenirea paștelui, morții și învierii lui Hristos (Luca 22, 19) și spre vestirea împărăției lui Dumnezeu: " Ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din potirul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El" (I Cor. 11, 25).

În legătură cu caracterul de jertfa al Liturghiei euharistice, se mai pot adăuga următoarele: Iisus Hristos spune că pâinea este Trupul Său, iar ceea ce este în potir, Sângele Său (Matei 26, 26-28). Euharistia este astfel singura Taină în care darurile oferite - materia - se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică. La botez, apa nu devine Duh Sfânt, deși este purtătoare de putere sfințitoare a harului. "Euharistia, zice sfantul Ignatie, este Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul care a suferit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în bunătatea Sa, L-a înviat" ( Către Smirneni, VII, 1). Pentru a exprima caracterul unic al Jertfei lui Hristos, numai o singură liturghie se celebrează într-o zi liturgica, la același altar, de către aceeași parohie, într-un anumit loc.

Cuminecarea sau mâncarea Trupului euharistic nu înseamnă consumarea fizică a Trupului lui Iisus. Trupul se gustă în mod real, sub forma pâinii și vinului. Apoi, Trupul și Sângele aparțin Fiului întrupat, răstignit, înviat, înălțat și încoronat ca Domn și nu Tatălui sau Sfântului Duh. Desigur, darurile devin "euharistie" (= mulțumire) prin lucrarea comună a Sfintei Treimi. Și, deoarece Fiul este unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, credincioșii pot spune după împărtășire: "Am primit Duhul cel ceresc". În taina Cuminecăturii, Hristos se dă întreg fiecăruia, neîmpărțindu-Se și nemicșorându-Se în cei ce se fac părtași de El.

Instituită de Însuși, Iisus în Joia Patimilor Sale, în timpul ultimei cine cu apostolii, Euharistia este săvârșită acum duminica, "Zi în care Dumnezeu, schimbănd întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi a înviat din morți" (Iustin, Apologia 1, cap. LXVII). Încă de la începutul Bisericii în Ierusalim, creștinii, părăsind calendarul cultic urmat de sinagogă și Templu, n-au mai ținut zi de odihnă și jertfă sâmbăta, ci s-au adunat pentru a celebra "Mulțumirea" (Euharistia) în prima zi a săptămînii, duminica, ca o retrăire săptămânală a Paștelui.

Potrivit regulii apostolice transmise de Iustin Martirul, nu poate participa la Euharistie decât numai "cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos" ( Apologia intâia, LXVI). Biserica Ortodoxă nu acceptă la Cuminecătură creștini care aparțin unei Biserici ce nu mărturisește aceeași învățătură de credință, mai ales în privința Euharistiei și Preoției.

Pr. Prof. Ion Bria,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 22-30.

Nunta

Nunta (Instituire: Efes. 5, 25, 32) este cea dintâi dintre tainele creștine amintite de Noul Testament (Ioan 2, 1-11; Matei 19, 4-6). De fapt, căsătoria (alianța matrimonială) exista și în Vechiul Testament, dar Iisus îi dă o semnificație unică, sacră, eternă. Nunta este taina în care se binecuvintează unirea omului cu femeia, cu trup și suflet, într-un mod unic. Unii exegeți biblici cred că textul: " Acolo unde sunt doi sau trei uniți în numele Meu" (Matei 18, 20) se referă la unirea dintre bărbat și femeie.

Ritualul de consacrare a cuplului om-femeie cuprinde:

- Liberul consimțământ, sau legătura naturală bazată pe iubire, a celor ce se căsătoresc, membri botezați ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunții, dar nu aceasta o face o instituție divină.

- Caracterul sacramental propriu nunții îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârșite de preot, în numele lui Hristos și după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, Mireasa Sa (Efes. 5, 25-32), prin care se dăruiește un har special mirilor. Momentul principal al tainelor este rugăciunea de unire a soților: "Și acum, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește Tu Insuți pe robul Tău (N) si roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe ei într-un singur trup, încununează-I cu dragoste, dăruiește-le lor roadă pântecelui, ca să dobândească mulțime de copii". Cu mâinile împreunate, soții primesc cununiile pe cap ca semn al alianței lor, cu binecuvântarea: "Se cunună robul lui Dumnezeu...". Preotul conduce pe cei cununați împreună cu nașii lor într-o ocolire, ca la botez.

- Ca orice taină, nunta trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar împărtășania să fie înlocuită cu pâine și vin, binecuvântate.

Scopul căsătoriei este o unire completă între soți, care să asigure sfințirea reciprocă (I Cor. 7, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, nașterea pruncilor, ordinea morală a societății și a creației. Semn al fidelității și alianței cu Hristos, căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Matei 19, 9), o monogamie perpetuă. Iisus Hristos a interzis divorțul (Matei 5, 13), deoarece împinge la adulter, iar apostolul Pavel vorbește despre cinstea căsătoriei (Evr. 13, 4). Adulterul este păcat deoarece uzurpă fidelitatea unui soț. De asemenea divorțul este în contradicție cu indisolubitatea căsătoriei. Biserica nu permite recăsătorirea. Totuși, ea a admis divorțul ca o concesie. Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte, prin pocăință și mărturisirea păcatelor a doua și a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitențial (după Sfântul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriți nu sunt excluși de la Cuminecătură, dar trebuie să se abțină, în semn de pocaință, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână necăsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soți.

Atât celibatul, adică reținerea de la relații sexuale proprii soților, cât și căsătoria sunt legitime din punct de vedere natural și moral. Celibatul, ca și castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Cor. 7, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satisfacere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concupiscenței, care ar fi rea în sine. De asemenea, căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreație, naștere de prunci. Căsătoria implică nașterea de copii (I Tim. 2, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Cor. 7, 4-5), adică oferirea reciprocă a trupului: " Să nu vă lipsiți unul de altul". Sexualitatea lipsită de procreație, mai ales în caz de sterilitate, nu se cade să fie condamnată fără a considera motivele naturale și morale.

Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frică de răspundere, ură față de copii, nu intră în disciplina creștină. Relațiile sexuale cauzale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbația, libertatea erotică în general, toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea conștiinței persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală și pastorală serioasă.

Cununia se administrează celor botezați în aceeași Biserică, ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocșii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvantate, cu condiția ca soțul ortodox să continue să rămână fiu al Bisericii sale și să lucreze pentru unitatea Bisericilor. În asemenea situații, preotul trebuie să consulte episcopul său: "Trebuie ca cei ce se însoară și cele care se mărită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor dupa Domnul, și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu" (Ignatie Teoforul, Către Policarp, V, 2).

Pr. Prof. Ion Bria,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 22-30.

Maslul

Maslu este taina în care cel bolnav fizic, prin ungerea cu untdelemn sfințit și invocarea harului Sfântului Duh de către preoți, recapată sănătatea și integritatea firii sale o dată cu tămăduirea trupului și iertarea păcatelor. O referință directă despre această Taină se găsește în Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15): " Este cineva bolnav între voi? Să cheme preotii Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui". Una din slujirile mesianice ale lui Hristos este cea taumaturgică, așa cum reiese de altfel din cele șapte pericope evanghelice care se citesc la Taina maslului (Ioan 5, 25-37; 19, 1-10; Matei 10, 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). Preoții Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, continuă în Biserică slujirea pe care însuși Iisus a încredințat-o apostolilor Săi: " Și mergând, ei (cei doisprezece) propovăduiau pocaința. Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau" confundată cu harisma vindecărilor (I Cor. 12, 28). Tămăduirea trupului - însoțită de iertarea păcatelor - este unul din semnele anticipate ale Împărăției lui Dumnezeu: " Puterea Domnului se arată în tămăduiri" (Luca 5, 17).

Maslul cuprinde câteva elemente principale:

Pocăința, deoarece iertarea păcatelor stă la originea tămăduirii bolii. Păcatul și suferința merg împreună, așa cum sufletul și trupul sunt inseparabile în firea umană: " Ce este mai ușor; a zice iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală și umblă? Iar ca să știți că Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele, a zis paraliticului: Ție iți zic: Scoală-te, ia patul tău și mergi la casa ta" (Luca 5, 23-24).

Citirea celor șapte pericope biblice, din Apostol și Evanghelii, care înseamnă că actul tămăduitor nu este intervenție medicală sau o vindecare miraculoasă, ci un act de compasiune a lui Hristos, "doctorul sufletelor și trupurilor, Cel ce poartă fără durere neputințele noastre, cu a Cărui rană toți ne-am vindecat. Căci precum este slava Ta, așa este și mila Ta", de aceea El a poruncit să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte celor care cad în păcate.

Șapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoțite de tot atâtea ungeri ale bolnavului de către preoți (șapte sau măcar doi), spre sănătate și izbăvire de toate bolile; untdelemnul este simbolul milei dumnezeiești (Luca 10, 33-34), al bucuriei și al sfințeniei: "Căci n-ai binevoit a ne curăți prin sânge, ci ai dat în untdelemnul sfințit chipul Crucii". "Șapte rugăciuni, ungeri și preoți" și cât mai mulți credincioși, înseamnă plenitudinea Bisericii, care, întocmai ca un organsim, resimte suferința, infirmitatea și neputința unui mădular: " Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Cor. 12, 26).

Taina maslului se dă oricărui bolnav în vederea vindecării în orice caz de suferință, la orice vârstă. Ea nu este o pregătire pentru moarte ("extrema unctio") și nici nu se practică o singură dată în ultimele clipe ale vieții ("in articulo mortis"), fără speranța însănătoșirii, cum se practică în Biserica romano-catolică. Desigur, preoții se roagă "să se facă voia Lui", căci "nimeni nu este fără de păcat pe pământ".

Pr. Prof. Ion Bria,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 22-30.

Sfânta Taină a Preoției - considerații pastoral-misionare

În vremea noastră, secolul ecumenismului creștin, toate marile probleme teologice se discută din punct de vedere interconfesional în sălile de studiu ale școlilor teologice, la întâlnirile teologice interconfesionale sau la marile întruniri ecumenice. Acest lucru este foarte necesar și foarte util, ținând seama de strădania comună a creștinilor de pretutindeni de a se redescoperi, de a se cunoaște reciproc cât mai bine și de a întinde punți de legătură între marile confesiuni creștine, preludii la mărețul act de refacere a unității bisericești, act divino-uman.

Ortodoxia nu e o confesiune istorică, ci e baza Bisericii universale. Tăria Ortodoxiei a făcut ca structura ei să rămână neschimbată, așa cum a fost clădită de primele veacuri creștine, de Sinoadele ecumenice, de acea perioada de aur când Biserica lui Hristos era "una", "sfântă", "sobornicească" și "apostolească", atribute pe care Ortodoxia le păstrează.

Tăria de veacuri și de azi a Ortodoxiei a fost păstrată în egală măsură de ierarhie și de poporul dreptcredincios. Un sinod de la Ierusalim, 1679, în concordanță cu Sinoadele ecumenice și cu Sfinții Părinți concluziona: "Fără episcop nu numai că nu putem fi, dar nici Biserica nu se poate numi Biserică, nici creștinul creștin, fiindcă episcopul, care în calitatea de urmaș al apostolilor, a primit de la Dumnezeu, prin sfințire și prin chemarea Duhului Sfânt pe calea succesiunii, puterea de a lega și dezlega, prin puterea sfințitoare a Duhului Sfânt, el este izvorul bogat al tuturor Tainelor Bisericii ecumenice, prin care se poate dobândi mântuirea; episcopul este necesar în Biserică, precum omului ii este necesară respirația sau lumii soarele".

Lucrarea preoțească din punct de vedere canonic și juridic se desfășoara prin delegatia episcopului. Preotul în tot ceea ce el face este un delegat al episcopului locului. Munca pastoral-misionară a fost și este dusă la nivelul parohiei prin purtarea de grijă a episcopului eparhiot.

În cele ce urmează, ocupându-ne de Sfânta Taină a Preoției, vom stărui mai mult asupra problemelor pastoral-misionare la nivel de parohie.

Validitatea preoției

În Noul Testament, slujirea preoțească izvorăște din slujirea Marelui Arhiereu, Domnul nostru Iisus Hristos: "Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit" (Evrei 4, 14-16).

Preoția Sa e netrecătoare, pentru că e Dumnezeu (Evrei 8, 1-2). El este adevăratul Jertifitor și Jertfa Sa este unică, deoarece S-a adus jertfă pe Sine insuși (Evrei 7, 27-23). El a devenit astfel mijlocitorul Noului Testament (Evrei 9, 15).

Preoția Mântuitorului, preoție veșnică, s-a desfășurat și se desfășoară în timp prin Sfinții Apostoli și prin urmașii acestora. Pentru continuarea operei Sale mântuitoare în lume, Domnul nostru Iisus Hristos a chemat, a ales, a sfințit și a trimis pe apostoli la propovăduire. Această împătrită acțiune a Mântuitorului reiese clar din paginile Sfintei Evanghelii: "Iisus a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu și când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli" (Luca 6, 12-13; Marcu 3, 13-14 și 6, 7). "Și chemând pe cei doisprezece ucenici ai săi, i-a trimis să propovăduiască împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi" (Luca 9, 1-2).

"Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău... Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr" (Ioan 17, 17-19).

După ce i-a pregătit timp de trei ani și jumătate, le-a trimis Sfântu Duh, Care să-i călăuzească la tot adevărul (Ioan 16, 13). Aceștia, urmașilor lor direcți le-a dat misiunea slujirii "până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 19-20; Ioan 15, 16). Misiunea preoției Noului Testament are petuitate din Tatăl prin Fiul în Sfinții Apostoli și prin aceștia în toate generațiile de preoți care se succed la sfintele jertfelnice. "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi" (Ioan 20, 21).

Ca această chemare, alegere, sfințire și trimitere nu au fost pentru apostoli și numai pentru perioada vieții lor, o constatăm și meditând asupra câtorva texte scripturistice: "Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc. Și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor" (Ioan 10, 16). Dar idealul unei turme și a unui păstor nu s-a realizat în timpul vieții apostolilor. Glasul Bunului Păstor a sunat și prin glasul urmașilor apostolilor și se face și astăzi auzit prin glasul slujitorilor Bisericii.

"Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17, 20). Ori, noi vedem că pe continentele globului pământesc și azi se adaugă numărul celor ce cred prin cuvântul urmașilor apostolilor, Mântuitorul a trimis înainte de înălțarea Sa la cer pe ucenicii Săi la misiune spunându-le: "Mergând, învățați toate nemurile, botezându-i. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitui veacului" (Matei 28, 19-20). Meditând și asupra acestui text scripturistic, constatăm că apostolii n-au putut învăța nici boteza toate neamurile, din cauza vieții lor limitate. Deci, Hristos rămâne până la sfârșitul veacului cu urmașii de peste veacuri ai apostolilor. Și dacă rămâne cu aceștia, înseamnă că Duhul Sfânt trimis apostolilor este permanent în Biserica, călăuzind și pe aceștia la tot adevărul. Și dacă vreunul dintre urmașii Apostolilor se desparte de Biserică, nu-L mai are călăuzitor pe Duhul Sfant. Și dacă cineva vrea să fie preot și vestitor în afara Bisericii, rătăcește, neavând călăuză. Iată continuitatea operei de mântuire prin urmașii apostolilor călăuziți haric în Biserică de Duhul Sfânt.

Dar oare poate oricine fi urmaș al apostolilor? E deajuns oare să fii creștin ca să poți face cele ale preoției, deci să continui în Hristos opera de mântuire a lumii și să faci auzit glasul Lui? Nu!

Apostolii au avut întru început continuatori ai muncii lor pe preoți (subintelegem cele trei trepte) deci, persoane bine definite și rânduite a fi vestitori ai Cuvântului și conducători ai Bisericii: "Pe preoții cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună preot, păstoriți turma lui Dumnezeu dată în seama voastră, iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi" (I Petru 5, 1-4).

Fără a face cine stie ce exegeză complicată a acestui text, desprindem totusi câteva idei:
- Apostolul încredințează conducerea Bisericii (păstorirea turmei) preoților.
- Turma a fost dată în paza lor, deci nu și-au luat singuri aceasta răspundere, ci li s-a dat.
- Când, sau cât timp li se dă această răspundere? Până ce se va arăta Mai-Marele păstorilor. Deci generațiilor care urmează trebuie să li se dea păstorirea turmei de către generațiile care trec. Deci, această păstorire a turmei nu poate fi dată de altcineva decât de cei care au primit-o de la apostoli și prin aceștia de la Hristos.

Aceeași idee o găsim și la Faptele Apostolilor: "Luați aminte de voi înșivă și de turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său" (F.Ap. 20, 28). Duhul Sfânt nu i-a ales oricum, ci folosind Taina Hirotoniei, cu partea ei văzută și cu săvârșitori, după rânduiala Bisericii, în care și prin care lucrează Duhul Sfânt (Fapte 14, 23).

Despre observarea Sfintei Taine a Hirotoniei îl indeamnă în chip minunat Sfântul Apostol Pavel pe ucenicul sau, Timotei: "Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punere mâinilor preoției" (I Timotei 4, 14). Să ne oprim puțin și asupra acestui text și să desprindem câteva idei:

- Prin episcopi și preoți lucrează harul Sfântului Duh, căruia ei trebuie să-i dea cuvenită atenție.
- Acest har s-a dat prin punerea mâinilor preoției. Deci nimeni altcineva nu poate da acest har decât preoția. Harul nu se dă fără lucrarea văzută a preoției. Unii creștini zic că au harul primit direct de la Duhul Sfânt, dar dacă ei nu au acest har primit prin lucrarea ierarhiei, care este săvârșitoarea neîntreruptă a activității sfințitoare a apostolilor și a lui Hristos, ei se înșeală. Acest har nu se dă în mod excepțional, ci într-o continuitate unitară de la Hristos și de la apostoli. În Biserica lui Hristos nu sunt mai multe începuturi, ci un singur început, care este Hristos (I Corinteni). Mai înțelegem din cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei.

Mai înțelgem că Sfânta Taină a Hirotoniei (ca și celelalte Sfinte Taine) are două aspecte. Aspectul văzut - punerea mâinilor preoției - și cel nevăzut - proorocia - la lucrarea Sfântului Duh.

În sfârșit, ucenicului său Tit, Sfântul Apostol Pavel îi scrie: "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ti-am rânduit" (Tit 1, 5). Vedem de aici că nici episcopul nu poate face hirotonii oricum, ci observând rânduiala Bisericii, dintru început fixată.

Candidații la hirotonie trebuie să îndeplinească unele condiții, cerute de Sfânta Scriptură și de canoanele Bisericii. De aceste condiții ne vom ocupa în capitolul ce urmează.

Am văzut în cele mai de sus că preoția harică a Noului Testament este chemată, aleasă, sfințită și trimisă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de ucenicii Săi pentru continuarea operei de mântuire a lumii până la sfârșitul veacurilor. Acestei preoții i se cuvine ascultare și supunere din partea păstoriților, pentru că ea este încununată de slava dumnezeiască: "Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17, 22).

Cei care nu ascultă de această preoție, de ierarhia bisericească, distrug unitatea, unitate care nu este circumscrisă în timp și în spațiu, ci este fundamentată pe unitatea Sfintei Treimi. Acest aspect al problemei iese cu pregnanță la iveală din Sfânta Scriptură. Mai citam, spre exemplificare, doar textul de la Luca 10, 16: "Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine, iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine". Deci cel ce se leapădă de această trimitere continuă, care este unitatea harică în Hristos a Bisericii în timp și în spațiu, se leapădă de Dumnezeu. În același context și Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: "Ascultați pe conducătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama" (Evrei 13, 17). Iată, deci mântuirea personală se realizează prin ascultare, în unitatea Bisericii.

Pregătirea candidaților pentru preoție

Candidații la hirotonie trebuie să îndeplinească anumite condiții, cerute atât de Sfânta Scriptură cât și de rânduielile bisericești. Dintre aceste condiții amintim pe cele intelectuale, morale, cele ale integritătii corporale și altele. Fără a desconsidera importanța tuturor acestor condiții, noi ne vom ocupa în cele ce urmează de pregătirea intelectuală a candidaților la hirotonie, drept condiție a hirotoniei pentru clerul de mir. Și aceasta, deoarece, așa cum am mai arătat, munca pastoral-misionară a Bisericii este susținută în primul rând la nivelul parohiei.

"După cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, "orice cărturar cu învățătură despre împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi" (Matei, 13, 52). Deci Pentru aceasta se ostenesc ani în șir pe băncile școlilor teologice candidații la Preoție și în continuare preoții stăruie în învățătura despre împărăția cerurilor: ca să fie buni chivernisitori ai tainelor lui Dumnezeu în parohia ce li s-a încredințat și să nu lase altora, nepregătiți, activitatea pastoral-misionară din parohie.

Bineînțeles, pregătirea teologica nu trebuie trâmbițată, ci dovedită. Preotul paroh trebuie să-și rezolve el toate problemele parohiei și să nu aștepte să vină altcineva să i le rezolve. Altfel se dovedește neputincios și nu mai poate fi considerat un bun păstor de suflete.

În activitatea sa, preotul trebuie să știe a se folosi de adevărurile credinței noastre interpretate și trăite în duh nou. Prin folosirea acestora preotul rămâne slujitor fidel al Bisericii Ortodoxe în atmosfera creatoare și de duh dătătoare a timpului în care trăiește.

Unii ar putea spune că cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului au fost oameni simpli. Da, e foarte adevărat. Dar trebuie să ne gândim la faptul că ei s-au adăpat de învățătura chiar de la Izvorul Revelației, Învățătorul Iisus Hristos, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", iar Apostolul Pavel, care a fost ales printr-o chemare specială și poate și cea mai grea muncă, adică aceea de vestire a Evangheliei la neamuri era un om învățat.

Sfânta Scriptură îndeamnă mereu ca preoții să fie cu pregătire cultuală deosebită. Sfântul Apostol Pavel îl laudă pe ucenicul său Timotei pentru faptul că este om învățat (II Timotei 3, 14-15). Acestuia și lui Tit, episcopul Cretei, apostolul le dă mereu îndemnuri să stăruiască în activitatea învățătorească: "De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cuvine însă episcopului să fie destoinic să învețe pe alții" (I Timotei 3, 1-2).

"Propovăduiește și învață, fii pildă credincioșilor și cu purtarea. Până voi veni îndeletnicește-te cu cititul, cu povățuirea și cu învățătura, ia aminte de tine însuți și de învățătură; stăruiește în ea; căci astfel făcând te vei mântui și pe tine și pe cei ce te vor asculta" (I Timotei 4, 11-13, 16). "Preoții cei ce cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura" (I Timotei 5, 17)

Stim că aceștia au fost trimiși de Mântuitorul la toate popoarele și în toate veacurile, să învețe, să boteze și iar să învețe (Matei 28, 19-20). Deci, iată trimiterea specială și porunca dublă de a învăța. Dintotdeauna unii creștini și-au luat singuri sarcina de a învăța. De aceea, apostolul neamurilor se întreabă: "Cum vor predica, dacă nu sânt trimiși?" (Romani 10, 15). "Au doară toți sunt apostoli?" (I Corinteni 12, 28-40).

Biserica de la începutul ei a propovăduit adevărul, l-a apărat și a stăruit ca să nu se producă abateri de la dreapta învățătura și de la rânduielile bisericești, statornicite de către Sfinții Apostoli. Acei creștini care fac altceva decăt învață Biserica, susțin că vestesc cuvântul Domnului. Dar "chiar de se va lupta cineva, nu se încununează, dacă nu se luptă după lege" (II Timotei 2, 5). De aceea, Sfinții Apostoli îndeamnă: "Nu fiți mulți învățători, frații mei, stiind că (noi, cei care învățăm) mai mare judecată vom lua" (Iacob 3, 1), ci mai bine "ascultați pe conducătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama" (Evrei 13, 17). De ce să ascultam? Pentru că însuși Mântuitorul a arătat că acești chemați, aleși, sfințiți și trimiși la misiune au o pregătire specială pentru munca lor: "Vouă vi-i dat să știți tainele împărăției cerurilor, iar acelora nu li-i dat" (Matei 13, 11).

Stăruind puțin la acest text scripturistic putem spune că celor cu vocație pentru preoție în școlile teologice li se lămuresc pe larg toate aspectele învățăturii noastre creștine. Ei dau apoi această învățătură credincioșilor, după posibilitațile acestora de înțelegere. Dar vedem că unii creștini își aleg învățători dintre oameni simpli, care ei însăși au nevoie de învățătură. Aceștia, după cuvântul Apostolului, mai trebuie hrăniți cu lapte (I Corinteni 3, 2).

Cei ce fac prozelitism în rândul credincioșilor noștri nu țin seama de faptul că poporul român este un popor dreptmăritor creștin, chiar de la nașterea sa ca popor român. Ei împuținând voit tezaurul Bisericii, împuținează și tezaurul spiritualitații poporului nostru. Astfel, unii dintre ei nesocotesc Sfânta Tradiție, iar Sfânta Scriptură o interpretează unilateral și interesat iar alții, pentru susținerea unor pretenții ale lor, neglijează Sfânta Scriptură, aducând în centrul discuției unele părți ale Sfintei Tradiții, cum ar fi, de pildă, canoanele și hotărârile Sinoadelor ecumenice. Și unii și alții lucrează la împuținarea tezaurului Bisericii și la dezorientarea spirituală a poporului dreptcredincios.

Și unii și alții dintre creștinii care fac prozelitism au înlocuit dreapta învățătură a Bisericii cu învățături minore și interesate, pline de promisiuni, amenințări și blesteme pentru cei ce au rămas statornici în unitatea Bisericii. Unii dintre ei, neavând o învățătura temeinică, o colportează de prin alte parți ale lumii. Credincioșii care au urmat acestui fel de "învățători auzind numai blesteme și amenințări, sunt niște timorați. Religia creștină devine în felul acesta o religie a fricii și nu a dragostei. De ce? Unii din interese străine poporului nostru, alții din lipsa de cultură. Și totuși ei susțin că ceea ce fac este predică și vestire a adevărului. Dar ce adevăr este acesta propovăduit în ascuns și pe furiș? "Lumânarea, aprinzându-se, nu se pune sub vas" (Matei 5, 15). Tradiția și îndeosebi canoanele Bisericii vin în ajutorul Sfintei Scripturi, arătând că: "Episcopul sau preotul care nu învață dreapta credință să se afurisească, și dacă persistă, să se caterisească" (Canonul 58 apostolic). Canonul 19 al Sinodului Trulan precizează: "învățătura dată de cler poporului să fie după Sfinții Părinți", iar alt canon al aceluiași sinod adaugă: "Mireanul care învață fără voia episcopului, să fie afurisit".

Școlile noastre teologice au menirea de a pregăti nu numai intelectual candidații la preoție, ci de a le forma și ținuta moral-duhovnicească și de a le cerceta vocația. Dar ne întrebăm: cum realizează aceasta cei ce fac prozelitism?

În școlile teologice se formează în tânărul candidat nu numai viitorul preot, ci și cetățeanul cinstit și demn, angrenat în problemele vremii, capabil să slujească la cele două altare: al Bisericii și al Patriei. Oare la fel se întâmplă și cu cei ce-și iau singuri misiunea și demnitatea de învătători și de preoți? De aceea, ei calcă voit porunca Scripturii: "Clericul să fie iubitor de pace." (I Timotei 3, 3). Deci nu se cuvine ca în numele Scripturii și în numele Bisericii să fie cineva iubitor de dezbinare.

Preoție și Biserică

"Luați aminte de voi înșivă și de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi (subînțeles preoți) ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu scump sângele Său" (Fapte 20, 28).

Se poate vorbi despre slujirea preoțească în tote limbile pământului și pe înțelesul tuturor. Dar dacă sufletul nu urcă cu o treaptă mai sus decât cuvântul, degeaba vorbim.

Slujirea preoțească în Biserică este pe cât de ușoară, pe atât de grea; ușoară - pentru că preoții trebuie să-și predea sufletele în mâinile lui Hristos; grea - pentru că din mâinile lor se cer sufletele păstoriților.

Vocația preotului nu-i ca cea a sculptorului. Sculptorul, dacă nu-i reușește opera, o aruncă. Dar preotul, care lucrează continuu și de fiecare dată Trupul lui Hristos, trebuie să-l lucreze în mod perfect. Și important este faptul că preotul trebuie să înțeleagă prin Trupul lui Hristos atât Sfânta împărtășanie cât și Biserica. Și iată că astfel Biserica, cu aspectele ei: universal și comunitar, se suprapune ființial Sfintei împărtășanii.

Taina Comuniuni - Taina Euharistiei - Taina Bisericii. Activitatea lucrătoare a preoției în Biserică este una, dar cu un întreit aspect: de jertfitor, de învățător, de conducator. Iar potențele slujirii preoțești izvorăsc din întreita slujire a lui Hristos, Capul și Mirele Bisericii. Preoții sunt cei care administrează cele șapte taine ale Bisericii după cuvântul Apostolului: "Așa să ne socotească pe noi oamenii ca pe niște slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1).

Preotul, în calitatea sa de jertfitor, prin harul care îi este dat și colaborând cu harul Sfântului Duh în Biserică, înmulțește numărul fiilor Bisericii prin baia Botezului (Matei 28, 19; Ioan 3, 5), îi întărește prin Taina Sfântului Mir (II Corinteni 1, 21-22; I Ioan 2, 20) îi hrănește spre viață cu Trupul și Sângele Domnului (Matei 26, 26-28 și paralelele; Ioan 6, 35; 6, 51-54) și le iartă păcatele (Ioan 20, 21-23, Matei 18, 18 ; 16, 18).

Prin preot Dumnezeu sfințește nunta, spre dăinuirea neamului omenesc (Matei 19, 4-9), vindecă și alină durerile trupești și sufletești în Taina Sfântului Maslu (Marcu 6, 13; Iacob 5, 14-15). Prin punerea mâinilor de către episcop pe capul celui ce se hirotonește se dă continuitatea harului în Taina Hirotoniei celor aleși de Dumnezeu și pregătiți pentru slujirea la sfintele altare (Ioan 20, 21; Fapte 14, 23).

Preoția creștină e propovăduitoare și de obicei se consideră că acesta este primul aspect al slujirii preoțești. Noi am vorbit mai întâi de aspectul de Jertfă și de taină deoarece aici se vede în modul cel mai învederat colaborarea cu harul Sfântului Duh. Dar e tot atât de adevărat că Mântuitorul a trimis pe apostolii Săi și pe urmașii acestora până la sfărșitul veacului să învețe și apoi să boteze (Matei 28, 19-20). De ce? Ne spune tot Sfânta Scriptură: "Credința izvorăște din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Hristos" (Romani 10, 17). Deci cel ce ascultă învațătura "va crede, se va mântui" (Marcu 16, 16).

Mantuitorul în nenumărate ocazii a îndemnat pe ucenicii Săi la propovăduire (Matei 10, 27; Luca 12, 3; Marcu 16, 15). La rândul său, Apostol Pavel îndeamnă: "Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare și învățătura" (II Timotei 4, 2). Aceleași îndemnuri le găsim presărate pe tot cuprinsul epistolelor pastorale ale Sfântului Apostol Pavel.

Deci, iată că aspectul învățătoresc al slujirii preoțești, nu este o îndatorire ocazională sau o posibilitate de etalare a erudiției, ci este un aspect ființial al misiunii preoției. În aspectul învățătoresc al misiunii preoțești se cuprinde, cum am mai arătat, și activitatea misionară a Bisericii, ca prevenire și antidot al prozelitismului.

În sfârșit, pentru latura de conducător a slujirii preoțești, aducem din cuvântul Scripturii doar două temeiuri: "Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapadă de voi se leapadă de Mine; iar cel ce se leapadă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca 10, 16) "Luați aminte de voi înșivă și de toată turma în care Duhul Sfant v-a pus episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu scump Sângele Său" (Fapte 20, 28).

Aici este locul potrivit să subliniem că în Noul Testament, original grecesc, nu se folosește pentru preot cuvantul "ierevs" ci "prezbiteros", și aceasta din două motive:

a. din respect pentru preoția Domnului Iisus Hristos (Evrrei 5, 6).
b. să se facă deosebire între preoția Noului Testament și cea a Vechiului Testament.

La început nu s-a făcut separare de termeni între episcopi și preoți (prezbiteri), dar niciodată nu s-a făcut confuzie de atribuții. (Fapte 20,17; 20, 28). Sensul termenilor s-a fixat mai târziu. Distincția între cele trei trepte ale Ierarhiei o găsim în epistolele Sfântului Clement Romanul și ale Sfântului Ignatie Teoforul, ca apoi să fie reluată de întreaga literatură patristică.

O altă problemă asupra căreia trebuie să zăbovim este aceea că Sfânta Scriptură prezintă două feluri de preoție : preoția universală sau împărătească și preoția harică. Nu intrăm în amănunte de ordin dogmatic, ci vrem numai să constatăm că unii creștini care fac prozelitism, în baza câtorva texte scripturistice care vorbesc despre preoția universală sau împărătească se consideră a fi preoți. Dar ei au trecut peste unele elemente de care ne-am ocupat mai înainte: chemarea, alegerea, sfințirea, trimiterea, continuitatea harică.

Unul dintre aceste texte este la Iesire (19, 6): "Imi veți fi împărăție preoțească și neam sfînt".

Este aici un mare adevăr, deoarece din poporul evreu, din seminția lui Avraam S-a ridicat Preotul-Împărat Iisus Hristos și poporul din care S-a ridicat a fost păzit de Dumnezeu ca un neam sfânt, cu religie monoteistă. Cunoscând pe singurul, adevăratul Dumnezeu. Dar pentru slujba preotească Dumnezeu a ales persoane anume (Ieșire 28, 29; Numeri 18, 1-7; Deuteronom 10, 8 și altele).

Să ne oprim și asupra textului de la Isaia (61, 6): "Și voi veți fi numiți preoți ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru." Dar dacă citim și primele cinci versete ale aceluiași capitol, vedem că profetul se referă la creștini, la cei ce aveau să creadă în Hristos, celor cărora li s-au vindecat inimile zdrobite, robilor cărora li s-a propovăduit slobozirea ș.a.m.d. Aceștia sunt și cei de care vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă, adică cei "aleși întru sfințirea Duhului spre ascultare" (I Petru 1, 2). Acestora deci creștinilor, le spune apostolul că sunt "ca pietre vii să fie zidire duhovnicească spre preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (2, 5). Iar mai departe spune: "Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina cea minunată".

Aceste pietre vii sunt fiii Bisericii, ai casei duhovnicești. Acest neam preoțesc, creștinii, adică Trupul Bisericii, care are cap pe preot și pe Iisus Hristos, au datoria de a aduce jertfe duhovnicești. Aceste jertfe sunt: pocăința, fapta bună, rugăciunea și altele (Psalm 50, 17 si 20).

Acestor pietre vii ale Bisericii, acestei preoții împărătești, creștinilor, le spune Apostolul: "Să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, și placută lui Dumnezeu" (Romani 12, 1; I Petru 2, 5), și într-adevăr, jertfele mucenicilor au fost din rândul tuturor creștinilor. Aceste jertfe stau ca niște pietre vii în edificiul Bisericii, "Piatra cea din capul unghiului fiind Hristos" (Matei 21, 42).

Dar acestui neam ales al creștinilor, acestor "pietre vii Sfântul Apostot Petru nu le încredințează păstorirea turmei și lucrarea preoțească. Nici nu avea cum. Dacă toți ar fi preoți și împărați, unde ar fi poporul? Le cere credință, fapte, dar nu le cere ca acestea să ducă la dezbinare, să nu mai țină seama de legile Bisericii. Căci "chiar dacă se luptă cineva, nu se încununează dacă nu se luptă după lege" (II Timotei 2, 5).

Când este vorba de adevărata preoție harică, chemată, aleasă, sfințită și trimisă, Sfântul Apostol Petru spune: "Pe preoții cei dintre voi ii rog .. păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră.. iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi" (I petru 5, 1-4).

Cât despre textele de la Apocalipsă (1, 6 si 5, 10), ele vorbesc la modul general tot despre creștini. Spunem aceasta deoarece și în Apocalipsă găsim referiri precise la preoția harică. A se vedea capitolele 2 și 3 cu epistolele scrise îngerilor, adică episcopilor celor șapte Biserici. Acestor episcopi li se dă porunca să păstorească bine turma încredințată lor și să rezolve fiecare toate problemele în Biserica sa.

Am insistat asupra acestor texte scripturistice pentru a ne arăta că ele nu contravin, așa cum ar crede unii, preoției harice rânduite de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli.

Preoția harică este singura și adevărata preoție creștină, rânduită de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli să continue până la sfârșitul veacurilor în numele lui Hristos și prin nevăzuta lucrare a Sfântului Duh opera de mântuire a lumii.

Pr. Prof. C. Cojocaru